"> Versetul de aur al Bibliei

Biserica Din Om

Articole

 

Versetul de aur al Bibliei

 

  Gabriel Baicu

Dumnezeu a iubit lumea foarte mult, atât de mult încât a dat pe singurul Său Fiu ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică. Aceasta ne spune textul care este considerat a fi versetul ”de aur” al Bibliei.

”16 Fiindcă* atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3; 16) 

Prin modul în care este interpretată Biblia de către cei mai mulți acest verset este citit într-o manieră incompletă. Versetul considerat a fi ”de aur” al Bibliei ne spune numai o jumătate de adevăr, dacă este să ne ghidăm după interpretările date de către Bisericile instituționale prin dogmele și doctrinele lor.  O citire completă sună în modul următor:

Fiindcă* atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică dar oricine nu crede în El să sufere veșnic în iad.

O astfel de citire cu toate că este completă și în acord cu cele mai multe interpretări date Bibliei este una care scoate în evidență absurdul acestor interpretări care sunt formulate de către Bisericile instituționale. Prima parte ”atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” și ultima parte ”să sufere veșnic în iad” se contrazic între ele. Dacă cu adevărat a iubit Dumnezeu lumea nu a prevăzut ca o consecință colaterală a venirii Fiului Său pe pământ ca miliarde de oameni să sufere chinurile veșnice ale iadului. O astfel de dragoste nu poate să fie înțeleasă și nu poate să fie convingătoare pentru oameni. Nici unui om iubitor nu poate să îi fie indiferent dacă miliarde de oameni vor suferi pentru veșnicie, indiferent de motiv. Acela sau aceea care acceptă așa ceva nu poate spune că își iubește chiar și dușmanii, așa cum a cerut Isus (Iisus). Acesta este un paradox esențial al Bibliei. Pe de o parte ni se cere să iubim pe toți oamenii  și să ne iubim chiar dușmanii iar pe de altă parte ar trebui să fim indiferenți la suferințele veșnice în iad a miliarde de oameni. Cu așa moralitate nu se poate schimba lumea în bine. Dacă cu adevărat există iadul ca un loc de suferințe veșnice versetul ”de aur” al Bibliei nu este nici pe departe ”de aur” și nici nu arată dragostea lui Dumnezeu pentru lume.

Cei mântuiți vor fi puțini, așa cum ne-a spus Isus (Iisus) căci mulți sunt chemați și puțini sunt aleși, prin urmare cei care ar urma să ardă în iad sunt cei mai mulți. Ce dragoste este aceea în care o mână de oameni vor fi salvați pentru veșnicie cu prețul suferinței a miliarde de suflete? Prețul este prea mare, mult prea mare și nu merită să fie plătit. Nu există egoism mai mare decât să fi fericit cu prețul nefericirii altora și să nu uităm cerința Creștinismului de a nu fi egoiști. Aparent marii predicatori propovăduiesc o moralitate superioară dar moralitatea care rezultă din interpretările date de către Bisericile instituționale nu este de așa calitate.

Nu este vina celor mulți că nu s-au născut Creștini sau că nu au avut niciodată posibilitatea să devină Creștini. De altfel, mulți Creștini numai cu numele dau un exemplu atât de rău despre ceea ce înseamnă să fi Creștin încât alți oameni nu au de ce să își dorească să fie și ei sau și ele adepți ai religiei creștine.

Prețul plătit pentru salvarea câtorva este uriaș dacă este reprezentat de suferințele celor mai mulți. Dacă nu ar fi cei mulți, mame, tați, frați, surori sau copii nu ar fi nici cei puțini care vor fi destinați să trăiască veșnic. Pentru ca să existe o mână de aleși este necesar să existe întreaga omenire în care să fie făcută alegerea și suferințele celor mai mulți sunt privite ca fiind consecința inevitabilă pentru salvarea celor puțini.

Conform doctrinelor și dogmelor Bisericilor instituționale valoarea salvării este scoasă în evidență de ororile iadului. Nu este deloc așa. Valoarea salvării este cu totul umbrită de posibilitatea existenței iadului. Ce iubire este aceea care se îndreaptă către cei puțini și îi nesocotește pe cei mai mulți? Ura față de cei mulți anulează dragostea față de cei puțini. Dumnezeu este dragoste tocmai pentru că existența iadului sub forma unor suferințe veșnice este doar o doctrină falsă și periculoasă și nicidecum o realitate. Această doctrină aduce mari deservicii credinței în Dumnezeu pentru că îl prezintă pe El ca fiind indiferent față de suferințele veșnice a miliarde de oameni.

Știm foarte bine că nu toți oamenii sunt în situația de a devenii Creștini și că unele religii interzic categoric schimbarea apartenenței religioase.  Apartenența la o religie sau alta depinde foarte mult de cultura în care a crescut un copil și mulți copii sunt crescuți într-o cultură în care nu au niciodată șansa să înțeleagă și să accepte Creștinismul.

Doctrinele și dogmele Bisericilor instituționale se contrazic drastic. Pe de o parte ele vorbesc despre versetul de aur al Bibliei și pe de altă parte susțin existența iadului veșnic. Cele două nu merg împreună deoarece condamnarea la chinuri veșnice în iad nu este compatibilă cu dragostea lui Dumnezeu pentru lume.

Biblia ne vorbește despre credința creștină ca despre un dar însă ce înseamnă acest lucru? Este credința creștină o stare naturală, cu care ne naștem sau este această credință ceva supranatural, pe care îl primim de la Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare este decisiv atunci când se stabilește răspunderea unui individ în fața lui Dumnezeu. Dacă credința în Dumnezeu este o stare naturală înnăscută în fiecare din noi atunci fiecare are obligația ca în conformitate cu propria sa natură să dezvolte acest potențial înnăscut. Dacă credința este un fenomen supranatural atunci trebuie să ne punem întrebarea cum se generează acest proces în conștiința fiecărui om.

Uitându-ne la viețile apostolilor așa cum sunt ele descrise în N.T. putem să ne dăm seama că apostolii nu s-au născut cu credința în Isus (Iisus) și că au dobândit această credință pe parcursul vieții lor. Chiar fiind aproape de Isus (Iisus) apostolii au manifestat multe momente de necredință și aceasta până în momentul învierii Lui. Eu sunt de părere că a avea credință în Dumnezeu este un dar, adică este un fenomen supranatural și nu ne naștem cu el. Mă bazez în această opinie în primul rând pe texte biblice:

”8 De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească* despre înţelepciune; altuia, să vorbească** despre cunoştinţă datorită aceluiaşi Duh; 9 altuia*, credinţa prin acelaşi Duh; altuia, darul** tămăduirilor prin acelaşi Duh;”  (1 Corinteni 12; 8-9)

Pentru a avea credință trebuie să ne întâlnim cu Hristos în mod personal dar lucrul acesta îl organizează El. Nimeni nu poate veni la Isus (Iisus) dacă nu este atras de Tatăl deci nimeni nu are o credință proprie cu care s-a născut și are nevoie de a fi atras de Tatăl pentru a veni și pentru a avea credință în Isus (Iisus).

  ”44 Nimeni* nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6; 44) 

Oamenii nu vin în mod natural la Hristos, ei sunt atrași mai întâi de Tatăl în mod supranatural. Pentru a avea credință în Dumnezeu trebuie să fim atrași de Tatăl și să ne întâlnim în mod personal cu Isus (Iisus). Versetul nu ne spune că toți oamenii sunt atrași de Tatăl dimpotrivă ne spune că dacă nu suntem atrași de El nu putem să venim la Isus (Iisus). Cu alte cuvinte, există și posibilitatea de a nu fi atrași de Tatăl căci dacă nu ar exista o astfel de posibilitate Isus (Iisus) nu ar fi pomenit de ea.

Întâlnirea pe care a avut-o apostolul Pavel cu Isus (Iisus) pe drumul Damascului este un exemplu foarte bun despre ce înseamnă să ne întâlnim cu El. Isus (Iisus) a venit în întâmpinarea lui Pavel și i-a dat un semn de necontestat despre învierea Lui. Lucrul acesta nu este valabil numai pentru apostoli ci în diferite forme este la fel de adevărat pentru oricare credincios și oricare credincioasă. Cine crede că numai preoții sau călugării sau numai pastorii au experiențe personale cu Isus (Iisus) se înșeală. Orice om credincios este influențat în mod determinant de astfel de experiențe.

Dacă credința în Isus (Iisus) este un dar și nu un lucru natural nici un om pe pământ care nu primește acest dar de la Dumnezeu nu poate să răspundă pentru necredința sa și de aceea  a considera necredința ca fiind un păcat este o contradicție. Dacă darul credinței se primește de la Dumnezeu nimeni nu poate să fie considerat culpabil că nu a primit acest dar. O persoană poate fi responsabilă numai pentru respingerea acestui dar. Credința sau necredința unei persoane se bazează pe experiența personală cu Dumnezeu sau pe lipsa acesteia și nimeni nu poate să dobândească o credință autentică în El fără implicarea Lui directă.

Dacă credința în Dumnezeu ar fi născută în mod natural în om atunci nu ar mai fi nevoie de nașterea din nou. În realitate, numai în urma nașterii din nou o persoană dobândește cu adevărat credința în Dumnezeu și de aceea nașterea din Dumnezeu este necesară pentru mântuire. Credința creștină este un dar pe care îl primesc toți aceia și acelea care sunt cunoscute de Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii. În același timp, nici un om care nu este chemat de Dumnezeu la mântuire, în mod personal, nu are de ce să fie pedepsit cu suferințe veșnice în iad. Pentru greșelile mari pe care le face pe pământ fiecare om răspunde într-un fel sau altul în această viață.

Nici un om pe pământ nu poate să fie pedepsit pentru necredința sa dacă această necredință este bazată pe convingerile personale sincere ale acelei persoane dobândite în viața de fiecare zi, în lipsa oricărei experiențe personale cu Dumnezeu. Pe de altă parte, orice persoană care primește de la Dumnezeu darul unor experiențe spirituale are șansa de a fi salvată dacă prețuiește acest dar și îi acordă importanța cuvenită.

Versetul de aur al Bibliei ar trebui să sune astfel:

Fiindcă* atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică și cine nu crede în El va pieri pentru că este doar o ființă muritoare.

Iadul înseamnă despărțirea definitivă de Dumnezeu și nu chinuri veșnice pentru cei necredincioși. În acest context versetul ”de aur” al Bibliei are sens deoarece dragostea lui Dumnezeu îi salvează pe cei credincioși dar nu îi chinuiește pe cei necredincioși. Cei necredincioși și cele necredincioase mor conform cu natura lor muritoare. Cei credincioși și cele credincioase înving moartea datorită credinței lor în Isus (Iisus).

Versetul din Ioan 3; 16 este contrazis de un verset din epistola 1 Ioan 2; 15.

”15 Nu* iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă** iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.” (1 Ioan 2; 15)

Acesta este un verset paradoxal. Cum să nu iubești lumea dacă dragostea Tatălui este în tine? Dumnezeu a iubit lumea cu dragostea care este în tine. Cum se rezolvă acest paradox? Noi trebuie să iubim lumea tot așa cum a iubit și Dumnezeu lumea și a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică. A iubi lumea însă nu înseamnă a face compromisuri cu principiile lui Dumnezeu căci nici El nu face astfel de compromisuri. Aici este un element care ne ajută în înțelegerea Creștinismului. Dumnezeu este stânca pe care stăm și numai atâta vreme cât stăm pe această bază putem să iubim oamenii fără a face compromisuri morale. Ar trebui să iubim oamenii chiar dacă ei cred altfel decât noi dar această dragoste nu trebuie să ne oblige să renunțăm la principiile noastre spirituale.

A iubi lumea nu necesită uitarea de Dumnezeu. Cele două pot să coexiste. Este foarte important să nu disprețuim lumea și să nu o privim de sus ca și cum noi am fi niște ”persoane alese” și ceilalți oameni care cred altfel decât noi ar fi inferiori nouă. Credința creștină nu ne face superiori altor oameni suntem egalii lor. Credința creștină este opțiunea noastră și este un drum pe care ne-am hotărât să mergem nu în competiție cu lumea ci pentru a oferi acesteia o alternativă morală viabilă. Cu toate acestea, în momentul când începem să impunem morala noastră altor oameni nu mai suntem Creștini deoarece Creștinismul se bazează pe convingere nu pe constrângere.

Putem să respingem interpretarea pe care lumea o dă iadului căci un Dumnezeu iubitor este incompatibil cu existența iadului care va lua forma unor suferințe veșnice. Dacă Dumnezeu nu este iubitor ci este un Monarh Absolut atunci înseamnă că N.T. minte în multe din textele sale. Oricum am privi lucrurile dacă Dumnezeu este dragoste El nu poate accepta cu indiferență ca miliarde de oameni să sufere pentru veșnicie. Dacă Dumnezeu îi pedepsește pe oamenii care nu au crezut în El prin chinuri veșnice atunci El este la fel ca și un om care ține cu susținătorii Lui și îi lovește nemilos pe cei și pe cele care au altă opțiune.

 

 

Navigare website

 

mobile version Biserica din Om

Mobile version!

 

Mesaje actualizate

 

Credinta personala si stiinta confesiunilor crestine

Avem doar două variante pentru care credem în Dumnezeu. Prima este frica de a nu fi pedepsiți cu iadul veșnic dacă nu credem și a doua este dragostea pe care un Dumnezeu atotputernic ne-o poartă fiecăruia dintre noi în mod individual....

uploaded: 13. 08. 2016

read more

 

Adevarul va va face liberi

Bisericile instituționale sunt prima treaptă pe calea către salvarea sufletelor și toți credincioșii trec în mod obișnuit prin această etapă. Cu toate acestea ele nu sunt și ultima treaptă a creșterii spirituale individuale ci sunt doar o treaptă primară...

uploaded: 09. 03. 2016

read more

 

Anticristul poate sa fie oprit

Foarte mulți oameni credincioși așteaptă să vină Anticristul pentru că venirea lui este o profeție biblică. Ei se gândesc anxios că vor trebui să îndure suferințe îngrozitoare când va veni acesta dacă nu se vor închina înaintea lui....

uploaded: 09. 03. 2016

read more