Biserica din Om

Citiți cartea!

 

Biserica celor născuți din Spirit și Bisericile corporatiste - Creștinism spiritual și religie instituțională

 

 

Gabriel Baicu

 

(vă rugăm să așteptați până se încarcă pagina!)

BISERICA CELOR  NĂSCUȚI DIN SPIRIT

ȘI BISERICILE CORPORATISTE

Creștinism spiritual

și

religie instituțională

     

GABRIEL BAICU

 

Ediția a doua revizuită și adăugită

  

      Tolle Lege Publishing House

2011

ISBN 978 973 0 11608 3

 

 © Această carte beneficiază de copyright!

Sunteți bineveniți să citiți și să downloadați aceasă carte pentru beneficiul dumneavoastră spiritual. Această carte poate fi folosită, fără restricții,  ca material de studiu în unitățile de învățământ. Reproducerea, retipărirea sau uploadarea, în parte sau integral, nu se poate face fără acordul scris al autorului. Puteți folosi referințe sau citate din această carte în mod liber, cu singura obligație, de a face trimitere la datele sale de identificare (titlu, anul publicării, editura, autorul, etc...)

 INFORMAȚII UTILE!

Pentru a putea obține o copie a tuturor publicațiilor de pe acest website, și de a le putea citi, webmaster-ul vă pune la dispoziție două linkuri necesare downloadării a două programe: WinRar, program de arhivare și dezarhivare, cu care veți putea dezarhiva fișierul bisericaspiritualaunica.rar pe pc-ul dvs. Prin dezarhivare, el va apărea sub forma unui fișier cu extensia .pdf, care poate fi vizualizat cu ajutorul programului Adobe Reader. Cele mai multe dintre sistemele licențiate au în kitul lor de instalare acest program, dacă nu, accesați iconul "get Adobe Reader" și instalați acest program. Dacă după instalare, în dreptul fișierului downloadat apare iconul asemănător celui de pe cel al butonului din dreapta, înseamnă că fișierul care conține textul cărții și al publicațiilor, poate fi citit. Sperăm ca acest addendum, oarecum tehnic, să vă fie de ajutor, în vederea unei lecturi confortabile și dorite de noi!

 

Cuprins

Cuprins

Prefaţă

      Capitolul 1

Consideraţii generale

Consideraţii generale cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărurilor sale

Cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea Bibliei

Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?

Despre necesitatea de a şti dacă numai apartenenţa la o anumită confesiune creştină, sau numai apartenenţa la anumite confesiuni creştine, asigură salvarea oferită de Creştinism

Considerente filozofice, istorice şi morale

   Capitolul 2

  Argumente prezentate de Biblie care susţin teza că există o singură Biserică a lui  Dumnezeu

Prezentarea şi discutarea argumentelor Biblice despre unicitatea Bisericii

Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste au destinaţii diferite

Semnul fiarei 666

Un nou început pentru Mireasa Mielului

Concluzii asupra prezentului capitol

  Capitolul 3

     Biserica celor născuţi din Dumnezeu este Biserica celor născuţi din nou sau Biserica celor născuţi din Spirit,    Biserica Spirituală Unică, Biserica celor înscrişi în Ceruri sau Biserica celor Aleşi

 Ce este Biserica celor născuţi din Spirit şi de ce aceasta este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?

 Despre învăţătura Bisericii celor înscrişi în Ceruri

 Libertatea fiecărui credincios de a formula propriul crez şi propriile doctrine

 Caracteristicile participării la Biserica celor născuţi din Spirit

 Despre predestinare şi înscrierea în cartea vieţii

    Câteva considerente cu caracter moral

    Capitolul 4

    Consideraţii generale legate de Persoana lui Isus Cristos

 Rădăcinile Bisericii Creştine se află în Persoana lui Isus Cristos

 Naşterea lui Isus Cristos şi semnificaţia acesteia pentru om

 Posibile ne concordanţe istorice între fapte care sunt consemnate în istoria acelor vremuri şi în evanghelii

 Despre teologia prezentată de evanghelii

    Diverse modalităţi de a înţelege Persoana lui Isus Cristos

    Capitolul 5

    Câteva aspecte istorice legate de Creştinismul timpuriu (50-300 e.n)

 Consideraţii introductive pentru acest capitol

 Primele elemente de diviziune ale Bisericii

 Aspecte istorice care se referă la constituirea şi formarea, în prima fază, a Bisericii

 Prima etapă în organizarea şi structurarea comunităţilor creştine

 Apostolul Iacov este primul lider al Bisericii din Ierusalim

 Posibile rădăcini pentru apariţia autoritarismului în Biserică

 Teologia unităţii şi teologia ierarhiei  

 Nu există ierarhie ci egalitate în trupul lui Cristos

 Alte aspecte istorice legate de Biserica Creştină, aflată la începuturile ei

 Despre modul cum au apărut episcopii, preoţii şi diaconii

 Identificarea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu în cartea Apocalipsa lui Ioan

 Alte documente importante legate de dezvoltarea Bisericii timpurii

 

    Capitolul 6

    Oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine şi formarea doctrinei oficiale (300-450 e. n.)

 Informaţii cu caracter istoric în legătură cu perioada care a precedat oficializarea Bisericii Creştine

 Câteva considerente legate de relativitatea soluţiilor oferite de Biserica instituţională, care soluţii însă au fost ridicate la rang de adevăruri indiscutabile

    Capitolul 7

    Natura umană şi natură divină. Legătura personală cu Dumnezeu. Naşterea din nou sau renaşterea spirituală

 Referinţe Biblice cu privire la natura divină şi natura umană

 Despre raportul dintre natura divină şi natura umană

 Despre momentul când se dobândeşte calitatea de membru a Bisericii celor născuţi din Dumnnezeu

 Modalităţi prin care Dumnezeu vorbeşte direct fiecărui credincios

    Mântuirea prin dragoste

    Capitolul 8

    Bisericile corporatiste sunt  Bisericile instituţionale,  sau Bisericile confesionale, organizaţiile religioase creştine, corporaţiile bisericeşti, sau instituţiile bisericeşti.

 Ce sunt Bisericile corporatiste?

 Imaginea despre Dumnezeu pe care o creează Bisericile instituţionale

 Despre organizarea Bisericilor instituţionale

 Bisericile instituţionale şi judecăţile lor

 Bisericile instituţionale şi atitudinea lor morală în istorie

 Liderii Bisericilor instituţionale nu au competenţe speciale, atribuite de N.T.

 Care ar trebui să fie scopurile Bisericilor instituţionale?

 Două drumuri care se vor despărţi

 Cine este cel mai mare în Biserica lui Dumnezeu?

 Sunt Bisericile instituţionale calea către salvare?

 Bisericile instituţionale impun conţinutul credinţei

 De ce este important de cunoscut care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?

 Câteva considerente specifice

    Capitolul 9

    Raportul dintre membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu şi membrii Bisericilor corporatiste

 Consideraţii legate de componenţa Bisericilor corporatiste

 Sunt bisericile corporatiste organizaţii divino-umane?

 Cum trebuie înţeles raportul dintre cele două entităţi, Biserica celor născuţi din Dumnezeu şi Bisericile corporatiste?

 Câteva concluzii asupra relațiilor dintre Biserica celor născuți din Dumnezeu și Bisericile corporatiste

    Capitolul 10

    Reforma din interior

 Ce presupune reforma din interior?

 Reforma din interior şi viitorul

 O nouă atitudine faţă de ştiinţele moderne

 Despre perspectivele Bisericilor instituţionale

 Cele două moduri opuse de înţelegere a Creştinismului

 

    Anexa 1

    Citatele din prezenta carte, aşa cum se găsesc în textele Biblice, în versiunea Ortodoxa a Bibliei, care reproduce textul ediţiei din 1982, aprobat de Sfântul Sinod

    Anexa 2

    Date bibliografice suplimentare în legătură cu cărţile din care s-au extras referinţe:

    Bibliografie recomandată

 

 Prefaţă

înapoi la cuprins!

  

Aș dori să dedic această lucrare tuturor celor care sunt interesați în a își aprofunda propria lor spiritualitate și de asemenea acelora care își pun întrebări legitime pe fondul unui tot mai accentuat contrast dintre idealismul unor aspirații înalte și materialismul unor interese ‚pământești’ ale diverselor structuri religioase instituționalizate. Întrucât unele persoane au direct de suferit din acest coflinct, sunt adesea marginalizați, în mod abuziv, cartea aceasta este un omagiu adresat lor. Pe de altă parte, mă adresez celor care vor să reevalueze sincer viziunea lor despre spiritualitate și să primească acest mesaj fără prejudecăți, cu mintea deschisă și nu doar să compare și să stabilească în ce măsură cartea mea se potrivește sau nu la ceea ce ei au fost învățați deja să creadă. Doresc, de asemenea, ca acesta să fie un suport teoretic și practic solid pentru toți aceia care au înțeles că instituțiile bisericești au mari dificultăți în ceea ce privește răspunsul lor la nevoile spirituale ale oamenilor și doresc să afle mai multe despre cauzele acestei situații. În același timp această lucrare se adresează tuturor Creștinilor, indiferent de apartenența lor denominațională, pentru a îi conștientiza asupra nevoi participării lor la realitatea spirituală a adevăratei Biserici a lui Dumnezeu și a Împărăției Sale. Creștinii sunt persoane născute de două ori, o dată din carne și a doua oară din Spirit și în felul acesta ei trăiesc în două lumi diferite, în același timp, în cea spirituală și în cea materială, lumi care sunt conectate între ele, de asemenea, în și prin intermediul persoanelor lor. Creștinii sunt astfel reprezentanți ai omenirii chemați să aibă un contact direct cu dimensiunea infinită a realității și să vorbească tuturor despre această descoperire. Deoarece persistă pe acest drum ei înșiși vor fi transformați pentru a putea fi pentru totdeauna o parte din această dimensiune.  

Sper ca această lucrare să reprezinte o punte de legătură cu spiritualitatea, pentru toți cei care prețuiesc științele moderne și care au fost sau sunt dezamăgiți de bigotismul practicat de unele instituții religioase creștine și de obstinația cu care acestea se cramponează de interpretarea literală a miturilor și alegoriilor. Acestea, din urmă, reprezintă un limbaj universal, folosit de toate religiile, prin care ele s-au străduit să își transmită mesajul lor, dar decodificarea acestui mesaj și transcrierea lui, într-un limbaj modern, nu este deloc o greșeală. Limbajul alegoric ascunde niște realități extraordinare, care conferă valoare Creștinismului, dar descifrarea conținutului său ține deopotrivă de resortul filozofiei, literaturii, științei și culturii, în general. Cunoașterea lui Dumnezeu nu se limitează numai la ceea ce ni s-a transmis prin narațiunile conținute în V.T. sau N.T., ci implică și cunoștințele acumulate de umanitate, de-a lungul mileniilor. Fizica modernă și astrofizica, împreună cu biologia și alte științe, au deschise calea unei înțelegeri mult mai profunde a posibilității existenței lui Dumnezeu și neglijarea domeniului lor și sublinierea exagerată, a mesajelor transmise în vechime, pe calea alegoriei, conținute în nenumărate narațiuni Biblice, cu sau fără caracter istoric, duce la confuzie în mintea acelora care vor să contribuie la dezvoltarea civilizației umane, păstrându-și în același timp convingerile creștine.

Aceeași mentalitate înapoiată, care a condus la condamnarea nedreaptă a celor care au îndrăznit să își pună întrebări și să caute răspunsuri oneste, conduce și astăzi nenumărate Biserici confesionale, dar ea nu este specifică adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Creștinii, care pun în discuție concepte osificate, sau doctrine fixe, care sunt contrazise chiar de către textele Bibliei, sau aceia care prețuiesc propria lor devenire spirituală și doresc să aibă o credință proprie, salvatoare, sunt minimizați, încolonați și de multe ori se încearcă reducerea lor la tăcere. Teama de rațiune a rămas la toți aceia care se conduc după prejudecăți și învățături rigide, care nu cunosc bine nici măcar textele Biblice și care practică credința creștină din auzite.  Aceștia confundă litera cu spiritul și se îndepărtează mult de intențiile lui Isus Cristos pentru umanitate, inventând absurdități, care să justifice orice posibilitate, oricât de incoerentă, de dragul unei fixități, care pare să le asigure siguranța minții. Frica de a simți și a gândi este confundată cu respectul care se cuvine lui Dumnezeu și panica în fața noului îi face pe apostolii ignoranței să devină șacali spirituali, gata să devoreze tot ceea ce nu corespunde cu ceea ce au fost inoculați să creadă.

Creștinismul are valoare prin aceea că transcede teama viscerală și ne scapă de non sens dar mai sunt încă mulți funcționari religioși care folosesc frica drept instrument de manipulare. Credința creștină este o școală a responsabilității și nu trebuie să fie un mijloc de mutilare a libertății de conștiință. Mântuirea este o vocație individuală și îl ridică pe om la rangul de ființă evolutivă și deci perfectibilă și îl propulsează dincolo de marginile universului și de începuturile sale.

Vreau să mulțumesc, pe această cale, tuturor acelora care mi-au dat posibilitatea să văd, dincolo de micile lor intenții, că Dumnezeu depășește orice măsură și prejudecată umană și că pentru a îl putea cunoaște, trebuie să stăm în fața Lui, cu receptivitate și demnitate. Dumnezeu nu dorește să sublinieze limitarea noastră și ne pregătește pentru marele salt în care vom vedea tot ceea ce există. Biserica lui este o realitate pură, formată din toți cei care sunt înscriși în cartea vieții, încă de la întemeierea lumii și care așteaptă derularea istoriei umanității cu speranță și cu știința că îl vor vedea pe Isus Cristos în toată gloria Sa, pe care dorește să o împartă cu cei Aleși.

Pentru cei care nu și-au găsit un loc în nici o corporație bisericească, vreau să le transmit mesajul că aceasta este mai degrabă o veste bună deoarece căutarea lor va aduce roadele scontate. Numai cei ce caută au șansa să găsească ceea ce doresc și ceea ce îi așteaptă este Adevărul care va trăi în ei. Lucrare de față se adresează, în primul rând, tuturor acelora care au fost înscriși în cartea vieții de la întemeierea lumii și sunt sigur că aceștia o vor înțelege și îi vor vedea rostul.

Trebuie să explic pe scurt la ce se referă expresia „născut din Dumnezeu.” Născut din Dumnezeu înseamnă născut din nou, adică născut din Duh sau din Spirit și Duhul Sfânt este Dumnezeu. Prin urmare, pentru că Duhul Sfânt este Dumnezeu, oricine este născut din Duh, este născut din Dumnezeu. (Ioan 3: 6)  

Menționez că am folosit pentru referințe Biblia în traducerea Dumitru Cornilescu deoarece oferă o citire foarte apropiată de ceea modernă. Pe de altă parte, am considerat necesar să ofer cititorilor referințe, care să îi conducă la reproducerea acelorași texte, citate în textul de bază, de data aceasta ca extrase din versiunea Ortodoxă a Bibliei.  Dacă nu am putut face același lucru și cu versiunea Bibliei, agreată de Biserica Romano Catolică, este pentru că spațiul acestei lucrări nu ar permite acest lucru. Am folosit ca și prescurtări: V.T., pentru Vechiul Testament și N.T., pentru Noul Testament.

 În ceea ce mă privește, am o situare echidistantă față de toate confesiunile creștine, nu sprijin și nu critic pe nici una, în mod deosebit și le agreez pe toate, în aceeași măsură. Mă interesează doar adevărul despre Biserica lui Dumnezeu și am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să nu mă abat de la el.

Unii vor încerca să stabilească originile viziunii pe care o prezint în doctrina unei confesiuni creștine sau a alteia, în scopul de a denigra această lucrare, dar atunci când vor proceda în felul acesta vor greși întrucât eu nu sunt tributar nici unei doctrine și îmi bazez întreaga relatare pe următoarele elemente: Biblia V.T. și N.T., istoria Creștinismului și a societății în general, studiul comparat al teologiei, filozofia religiei, filozofia științei, filozofia generală și istoria culturii umane.

Există o tendință, pe care eu o consider negativă, în lumea Creștinismului și anume aceea că un Creștin nu are nimic de făcut decât să creadă. Credința este esențială și fundamentală dar trebuie totuși făcut ceva. Trebuie să colaborăm cu Dumnezeu în cea ce privește creșterea, evoluția noastră spirituală. Trebuie să progresăm continu, din punct de vedere spiritual, să ajungem la „înălțimea staturii plinătății lui Cristos.” (Efeseni 4; 13) Mai întâi trebuie să fim născuți din nou, adică din Dumnezeu, apoi să parcurgem școala dăruirii de sine și a servirii celor din jurul nostru și apoi să ajungem să fim gata chiar să murim pentru ceilalați, dacă este nevoie, căci numai prin aceasta se va cunoaște că suntem Creștini. (Ioan 13; 34-35) Înainte însă să murim pentru ceilalți am putea să învățăm să trăim pentru ei și poate în felul acesta nu ar mai fi nevoie să murim pentru nimeni. Dacă ni se par utopice aceste adevăruri atunci ar trebui să știm că, cu aceași ocazie, am ajuns să considerăm Creștinismul o utopie. Dar Creștinismul nu este o utopie decât pentru cei care sunt sub influența exclusivă a firii lor pământești dar pentru cei chemați este puterea și înțelepciunea lui Dumnezezeu. (1 Corinteni 1; 24) Pentru că nu oricine se poate ridica, de unul singur, la nivelul unor idealuri înalte, uneori considerate utopice, avem nevoie de Dumnezeu să ne susțină pe acest drum, dar trebuie să știm, mai întâi, că drumul există și apoi să dorim, fiecare în mod personal, să mergem pe el. A ajunge la înălțimea idealului spiritual Creștin, acolo unde se află Isus Cristos, este posibil, dar nu fără El.

Această carte este în primul rând despre faptul că expresiile „a merge la Biserică” sau „a venii de la Biserică” sunt lipsite de sens pentru un Creștin născut din nou deoarece Biserica Spirituală Unică este tot timpul în interiorul celui regenerat spiritual, adică 24 de ore timp de șapte zile în fiecare săptămână și în acest mod, toată viața sa pe pământ, începând cu momentul când Împărăția lui Dumnezeu a intrat în interiorul lui sau al ei. Nu „mergem” la Biserică ci suntem, noi înșine o „piatră” spirituală din acel organism divin și atunci când „mergem” sau „venim” de la Biserică de fapt intrăm, sau ieșim, din clădirile sponzorizate de instituțiile bisericești. Biserica este în noi, Biserica suntem noi, toți cei care și-au pus nădejdea în Dumnezeu și care sunt cunoscuți de El încă de la întemeierea lumii.

În al doilea rând, această carte este despre faptul că transformarea Creștinismului într-un spectacol, într-un alt cadru de prezentare a spectaculosului, care să atragă lumea, cu orice preț, este un fenomen falsificator. În contextul Creștinismului, dacă se întâmplă ceva, se întâmplă în interiorul ființelor umane, adânc în profunzimile conștiinței, și nu în primul rând pe scenă. A mărturisii despre ceea ce ni se întâmplă nouă, chiar în public, nu este un lucru rău, dar mai întâi trebuie să se întâmple transformarea radicală a nașterii din nou și apoi să vorbim despre ea. Exegeza textelor Bibliei, la nivel de amatori, a dus astăzi credința creștină într-o degringoladă, aproape totală. Blamarea tradițiilor mai vechi se face în numele altor tradiții, mai noi, care însă nu sunt privite în mod autocritic și din acest motiv nici măcar nu sunt recunoscute ca fiind tradiții. Creștinismul nu este despre a merge în fiecare duminică, la sediul adunărilor creștine, îmbrăcați frumos și cu o ‚mină’ de circumstanță, adecvată momentului, adică a face actorie, ci acesta este o problemă de decizie individuală, de fiecare moment, în care conștiințele și sentimentele sunt puse în balanță cu interesele practice, cotidiene, ale fiecăruia. Să recunoaștem, nu suntem întodeauna la înălțimea idealului creștin, în deciziile pe care le luăm, dar ne luptăm să fim, există o luptă interioară și important este faptul că până la urmă, de cele mai multe ori, binele învinge. Lupta aceasta intimă și bucuria de a vedea cum învinge spiritualitatea, sunt trăsăturile care conferă frumusețe Creștinismului și nicidecum stilul trimfalist, adoptat de ‚apostolii,’ mai noi ai credinței creștine, care ‚strigă’ în gura mare, de la amvoane ca și cum ei s-ar afla deja în cer și noi, aceștia mai mici, suntem doar pe pămănt. În lupta dintre bine și rău, care se poartă în noi înșine, îl avem aliat, de nădejde, pe Isus Cristos și nu este nimic mai frumos decât să fi în aceași ‚tabără’ cu Dumnezeu atunci când înaintăm prin meandrele vieții. Creștinismul este în primul rând o problemă de conștiință individuală și nu de spectacol public și din acest motiv cotragreutățile lui sunt date, pe de o parte, de satisfacții spirituale personale, iar pe de altă parte, de regrete și ne mulțumiri, care cu timpul pot deveni „o vale a plângerii.” Creștinismul ne îndeamnă să luăm mereu viața de la început, chiar dacă am greșit, și ne definește ca oameni prin speranțele noastre și nu prin eșecurile noastre. Valoarea Creșinismului constă și în aceea că ne îndeamnă să trăim în viitor, ceea ce ne scutește de a fi doborâți de povara trecutului. Oamenii din jurul nostru arată cu degetul spre greșelile noastre, dar Dumnezeu arată către un viitor veșnic, pentru toți aceea care știu să se ridice, atunci când cad și care întind mâna către Cristos, pentru a fi trași afară din zona disperării. Creștinismul nu este o întruchipare a trimfalismului, ci a luptei și de aceea oamenii nu trebuiesc doborâți, atunci când se clatină, în timpul luptei lor, ci trebuiesc ajutați să învingă, vorbindu-le de Isus Cristos, care a biruit lumea. (Ioan 16; 33)

În același timp, această carte explică nevoia unui element obligatoriu, în orice activitate umană. Este vorba despre un element rațional, analitic și critic, fără de care nici credința creștină, la fel ca orice domeniu de existență umană, nu s-ar putea desfășura în parametrii optimi. Credința creștină, trebuie înțeleasă de fiecare cu mintea sa și nu este de ajuns să îi lăsam pe alții, să gândească pentru noi, ce să credem noi. Miza este prea mare și jucătorii nu sunt totdeauna cinstiți sau pregătiți la nivelul așteptărilor. Nu lăsați mântuirea sufletelor voastre pe seama, sau în mâinile nici unui alt om. Citiți studiați și analizați, voi înșivă, este ceea ce vă propun să faceți și cu cartea aceasta. Se întâmplă ceva rău, în lumea Creștinismului și voi vedeți singuri lucrul acesta, dar nu întodeauna înțelegeți limpede în ce constă răul. Prezenta lucrare explică multe din cauzele răului și ar fi bine să le înțelegeți și dvs., mai bine. Vă rog să contrazice ceea ce am scris, dar cu mințile dvs., și nu pentru că așa v-a spus altcineva. Contraziceți-mă dar cu argumente raționale solide și de asemenea desfășurați propria dvs. argumentație, bazată pe un fundament mai adânc. O astfel de dezbatere a subiectului prezentat ar fi extrem de utilă pentru toată lumea. Am interpretat greșit vre-un text Biblic? Arătați cum îl vedeți dvs, că trebuie interpretat, pe baza unei foarte serioase documentări, așa cum este și aceea care stă la baza prezentei lucrări. Nu este de ajuns să spuneți că această carte nu este ceea ce știți deja de la liderii confesiunilor creștine, pe care la frecventați, ci analizați fiecare argument, în parte și dacă vi se pare greșit prezentați argumentul dvs., bazat pe Biblie și pe deducțiile dvs. Logice, care îl contrazice pe al meu. În ce grad îl contrazice? Aruncă îndoială asupra acestuia și invită la o nouă examinare, sau îl desființează, pur și simplu și pune la îndoială o întreagă zonă de analiză? Personal, nu am găsit nici un argument contrar la ceea ce este scris în această lucrare, dar încercați și dvs. și dacă veți reuși voi fi foarte mulțumit, deoarece aceasta va duce la progres spiritual.

Argumentele critice, care ar putea să pună în discuție, ceea ce am scris aici, le-am luat, cu atenție, în considerare și am răspuns la fiecare din ele. Unul dintre acestea ar fi: „Nu cumva această viziune îi izolează pe oameni unii de ceilalți și îi determină să aibă o credință exclusiv individuală, adică în inima lor, dar ne împărtășită cu alții?” Am arătat, ca și răspuns la această posibilă critică, că fiecare din noi este dator să continue ceea ce a început și să rămână în locul în care se află. Nimeni nu îl poate, sau nu o poate, însă obliga să meargă într-un loc sau altul, sau să rămână într-un loc sau altul. Este o decizie personală. Nu este nevoie să se schimbe de la o confesiune creștină la alta, ci este de ajuns să înțeleagă, dincolo de ceea ce i se spune de către liderii religioși, care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu și ce trebuie făcut, s-au primit, ca să aparțină de ea. Fie că suntem Creștini Ortodocși, sau Romano Catolici, Greco Catolici, Protestanți, Reformați, Baptiști, Penticostali, etc., trebuie să înțelegem că bucuria noastră vine atunci când avem garanția că numele noastre sunt scrise în ceruri. (Luca 10; 20) Ar fi bine ca fiecare să aibă această garanție, pentru că nu este de ajuns ca numele noastre să fie înscrise în registrele unei confesiuni creștine sau a alteia. O condiție, fără de care nu se poate, pentru a fi membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, este aceea de a fi născuți din nou, adică de a fi născuți din Dumnezeu. Fie că suntem Creștini Ortodocși, Romano-Catolici, Greco Catolici, Protetanți, Reformați, Baptiști, Penticostali, etc, nu trebuie să trecem de la un cult la altul, pentru a fi mântuiți, ci acolo unde ne aflăm, să primim nașterea din Spirit, pe care o săvârșește Dumnezeu asupra noastră. Apoi este bine ca fiecare să împărtășească cu ceilalați credința sa și puterea pe care a primit-o, de la Dumnezeu. Nu trebuie să devenim membrii ai cultului Penticostal, pentru a fi botezați cu Duhul Sfânt și în felul acesta să manifestăm darurile și roadela Lui. ‚Pocăința’ este pentru toți Creștinii, indiferent de confesiunea creștină de care aparțin. Dacă există imperfecțiuni în modul în care practicăm credința creștină, în confesiunea creștină de care aparținem, Dumnezeu însuși ni le va arăta, în mod personal, atunci când El locuiește în noi. În fine, apartenența de adevărata Biserică a lui Dumnezeu, presupune o legătură personală, spirituală a fiecărui membru, cu Isus Cristos și numai legătura cu El este garanția mântuirii noastre. Isus ne-a învățat să cercetăm Scripturile, pentru că în ele putem găsi viața veșnică. (Ioan 5; 39) Numai că și Scripturile trebuie să le cercetăm, în mod spiritual, adică prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi, căci numai astfel la putem înțelege în același mod spiritual și nu literal. În momentul în care cineva se atinge de Biblie cu intenția sinceră de a o înțelege, în acel moment, Duhul Sfânt se atinge de mintea lui sau a ei și luminează înțelesurile ei. Pe Isus ar trebui să îl asculte fiecare, căci El are cheile morții și ale ‚locuinței’ morții. (Apocalipsa lui Ioan 1; 18) Salvarea noastră vine de la Dumnezeu, în mod direct și personal, și nu de la oameni, nu de la preoți și nu de la pastori. Mântuirea noastră, a fiecăruia dintre noi, ne este oferită în mod individual, nu prin Biserică, aceasta din urmă, nu mântuiește pe nimeni, ci doar îi adună pe toți cei mântuiți. Mai întâi suntem salvați și apoi intrăm în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece acolo nu intră nimeni care nu este salvat. Sunt adevăruri clare, prezentate de Biblie, dar de la care oamenii au deviat mult, prin tradițiile lor, mai vechi, sau mai noi. Ar trebui ca fiecare să își folosească mintea și în probleme de credință și să nu mai lase pe nimeni să îi manipuleze conștiința. Putem fi manevrați spiritual numai atunci când nu gândim cu mintea noastră și nu analizăm critic propria noastră credință. Atunci riscăm să devenim fanatici religioși făcând lucruri pe care Dumnezeu nu ne cere să le facem, dar conducătorii religioși ne manipulează să le săvărșim, în interesul lor și al instituțiilor lor.

Consider că oricine poate să supună la un test de concludență această lucrare. Un Creștin Neo-Protestant, de exemplu Baptist sau Penticostal, se poate întreba pe sine dacă, el sau ea, crede cu sinceritate că un Creștin Ortodox sau Romano-Catolic, etc., poate fi salvat în contextul propriei sale tradiții creștine și, în același timp, un Creștin Ortodox, sau Romano-Catolic se poate întreba pe sine dacă el crede că un Creștin care aparține de o confesiune creștină Neo-Protestantă poate ajunge la mântuire în mediul spiritual, în care acesta, sau aceasta, practică credința sa. Dacă răspunsul este negativ și este cel mai probabil să vină în acest mod, avem o mare problemă, care se poate numi fie intoleranță religioasă fie diviziune ireconciliabilă, în interiorul Creștinismului. Cu alte cuvinte și pe înțelesul tuturor, dacă un creștin, de exemplu un Creștin Baptist, crede că un Creștin Ortodox nu are nici o șansă de a fi salvat, dacât dacă se botează din nou în apă, la maturitate, atunci intrăm în zona întunecată a delimitărilor ne spirituale, a doctrinelor care divizează corpul lui Cristos. Lămurirea unei astfel de dileme se poate face numai analizând bine ce se înțelege prin Biserica lui Dumnezeu și cine sunt aceia care aparțin de ea. Lucrarea de față este o respingere angajată și hotărătă a intoleranței religioase, bazată pe Biblie, pe argumente de istorie și cultură și pe o definire mai precisă a ceea ce este Biserica lui Dumnezeu. Răspunsul meu la întrebarea de mai sus este unul pozitiv. Toți Creștinii, indiferent de Biserica instituțională pe care o frecventează au, în egală măsură, șansa salvării, dar toți trebuiesc, de asemenea în egală măsură, să treacă prin procesul nașterii din nou și aceia, care se desăvărșesc în acest mod, intră în mod automat în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Biserica Spirituală Unică.

Nici o doctrină, a nici unei instituții bisericești nu este perfectă, numai dragostea spirituală, pe care indivizii o pot trăi în interiorul ființelor lor, poate fi perfectă, atunci când, această dragoste este gata de jertfire după modelul lui Isus Cristos. Spiritualitatea, înălțimile la care aceasta îl ridică pe om, sunt procese specifice conștiinței umane și nu instituțiilor bisericești. Am subliniat relativitatea, în cunoaștere intelectuală, a oricăror doctrine creștine și absurditatea pretențiilor acestora de a îl defini pe Dumnezeu. Din acest motiv am criticat, în mod echidistant și obiectiv, doctrinele celor mai răspăndite confesiuni creștine, care au, fiecare din ele, puncte luminoase dar și pete întunecate. Toate nu sunt decât încercări imperfecte de a concepe infinitatea existenței, în termeni de personalitate. Din cauză că au pierdut măsura și pentru că au monopolizat acest domeniu, bazându-se pe mai puțina familiarizare, cu termenii folosiți, a marii majorități a oamenilor, funcționarii religioși se prezintă pe ei înșiși ca fiind păstrătorii unor tezaure ascunse, cunoscute numai de ei.

Intoleranța religioasă este dată tocmai de absolutizarea unei versiuni sau a alteia, cu privire la interpretarea Bibliei sau la cunoașterea lui Dumnezeu. Un singur lucru îl putem cunoaște, în mod perfect, pe pămănt și anume dragostea lui Cristos. De ce afirm aceasta? Pentru că aici pe pământ avem toate condițiile să trecem prin experiențele prin care a trecut și El, în existența Sa pământească, adică să trăim și să murim pentru ceilalți. În Ceruri nu cred că va trebui să ajungem să suferim pentru altcineva, din dragoste, deoarece acolo nu mai există forțele ostile ale acestui principiu. Cred că Isus a venit pe pământ deoarece numai aici putea să trăiască experiența iubirii absolute și aceasta și explică întruparea lui Dumnezeu într-un corp omenesc. Isus a dorit să guste moartea pentru a înțelege dimensiunile sale tragice, dar a stabilit o relație și o balanță exactă între absurdul morții și valoarea universală a dragostei spirituale. Suntem mântuiți prin dragoste și nu prin doctrine și așa zișii justițiari și vânători de greșeli nu sunt altceva decât niște ipocriți care doresc să câștige putere asupra celorlalți inventând noi mecanisme pe care ei să le controleze și să le domine. Oricum specia umană a supraviețuit prin dragoste, până în momentul de față, prin nașterea de copii și printr-un proiect al viitorului lor. Creștinismul însă ne pune în rând cu universul, cu concertul ne sfârșit al inteligențelor din univers și ne atrage atenția că nu putem rămâne, în mod viabil,  în acest cadru fără să acceptăm regula de bază, agape, dragostea de natură divină.                  

În opinia mea, această carte dă un răspus explicit la întrebarea „Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?,” dar revine desigur cititorilor să se pronunțe în acest sens. În același timp, atât cât mi-a permis spațiul, la dispoziția prezentului studiu, am explorat de asemenea răspunsul la o întrebare extrem de spinoasă și dificilă și în același timp deosebit de importantă pentru a înțelege situația Creștinismului din momentul de față și rădăcinile adânci ale acesteia. Apostolul Petru ne spune: „...cum v-a scris și prea iubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înțeles, pe care cei ne știutori  și ne statornici le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” (2 Petru 3; 15-16) Întrebarea este: „Care sunt acele Scripturi pe care unii le răstălmăcesc spre pieirea lor și în ce constă modul greșit de interpretare care îi duce la această pieire?” Am formulat unele răspunsuri pentru această întrebare pe care o consider determinantă deoarece este vorba despre faptul pieirii unora, adică despre pierderea mântuirii lor. Apostolul Petru nu ne spune cât de mulți sunt aceia care răstălmăcesc greșit scrierile apostolului Pavel, dar nimic nu ne lasă să credem că este vorba despre un fenomen periferic. În fapt, după părerea mea, interpretarea greșită a unora din scrierile apostolului Pavel a devenit un fenomen endemic, în sensul că are un caracter permanent. Pentru cine își face iluzii că este vorba despre un fenomen izolat și deci ne important vestea prostă este că în realitate ne aflăm în prezența unei desfășurări gigantice, care implică ne numărate instituții bisericești și un număr uriaș de oameni, care persistă cu bună credință în eroarea lor.

Întrebarea care se va pune în mod legitim este următoarea: „Este această carte produsul unei noi revelații dată de Dumnezeu sau este doar o nouă înțelegere a ceea ce se știa deja și deci era deja revelat?” Răspunsul meu este simplu. Este vorba despre o nouă lumină în legătură cu ceea ce este deja revelat în Biblie. Este o sinteză a ceea ce ne învață istoria Creștinismului de 2000 de ani încoace și este o concluzie la toate erorile și eșecurile Creștinismului, câteodată atât de dramatic manifestate. Cartea este de asemenea o privire către viitor, în lumina Bibliei.

 Undeva, pe ultima linie a acestei lucrări, doresc să las o punte de legătură cu cititorii acestui mesaj și de aceea voi tipări o adresă de e-mail unde pot să fiu contactat. Aș fi foarte mulțumit dacă cei cărora li se adresează această prezentare își vor face timpul disponibil, pentru a îmi comunica părerile, despre cele pe care le-am adus în atenția lor.  Mă voi strădui să răspund oricăror neliniști pe care le-am provocat.   

 

                                                                                                        Autorul

 

 Capitolul 1

 Consideraţii generale

      înapoi la cuprins!

 Consideraţii generale cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărurilor sale

Înainte să abordăm problema adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, se impun câteva considerații generale, legate de posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, deoarece numai în felul acesta putem stabili valoarea fundamentelor de cunoaștere, pe care se bazează diferitele Biserici instituționale. Personal, nu mă situez pe poziții agnostice și, dacă aș face-o, nu aș avea nici o bază biblică pentru agnosticism. După cum știm cu toții, agnosticismul este o concepție, în care se susține că Dumnezeu și deci adevărul sau falsitatea afirmațiilor, sau negațiilor legate de El, nu pot fi cunoscute. Biblia însă ne spune că a îl cunoaște pe Dumnezeu este chiar sensul profund al chemării creștine. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17: 3)

A îl cunoaște pe Dumnezeu nu înseamnă numai cunoașterea Bibliei, ci înseamnă, în egală măsură, și a cunoaște, în adâncime, universul pe care El l-a creat și acesta este obiectul de studiu al științelor naturii.

 „Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovății.” [(Romani 1: 19-20); ref. 1 în Biblia Ortodoxă]

Cum l-am putea cunoaște pe Dumnezeu, dacă nu am cunoaște obiectul creației sale și cum am putea cunoaște acest obiect, fără să îl studiem sistematic, prin intermediul științelor moderne? În Biblie, Dumnezeu apare ca o forță creatoare, dar nu ni se oferă amănunte asupra creației, ci doar generalități; nu avem o diagramă completă, în legătură cu extraordinara complexitate a apariției universului, sau poate multiversului. Pentru a ne face o părere despre ceea ce înseamnă cu adevărat Dumnezeu, trebuie să privim la inimaginabila desfășurare și la diversitatea a ceea ce ne înconjoară și de asemenea la dimensiunile uriașe ale universului, în care ocupăm, ca specie, doar un foarte minuscul colțișor. Nu este de ajuns să privim doar la ceea ce Bisericile instituționale ne arată și ne dă voie să vedem. Ochii noștri trebuie să încerce să se adapteze la miracolul ne mărginiri și nu avem nevoie pentru aceasta de ochelarii „cu dioptrii,” care ne sunt prescriși de cei care nu vor să vadă. Da, suntem în plină aventură a cunoașteri și acesta este farmecul vieții de acum și sensul vieții veșnice. ‚Frânele’ instituțiilor bisericești sunt concepute să ne țină pe loc dar universul ne cheamă și personal consider că aceasta este chemarea lui Dumnezeu, prin care ne arată cine suntem și unde ne este locul, adică ființe cu vocație universală. A cerceta mediul înconjurător și apoi universul înconjurător nu este o „înclinație satanică,” așa cum au sugerat, mai direct în trecut și mult mai voalat în prezent, unele instituții bisericești, este vocația universală a omului, a cărui casă nu este doar pământul dar și universul și bineînțeles infinitatea existenței. Dumnezeu este dincolo de Big-bang și pentru că nu putem ajunge singuri la El ne ajută prin revelație și ne întinde ‚mâna’ pentru a ne conduce către Sine. Totuși chemarea infinitului există dintodeauna pentru om și aceasta este o chemare implicită pe care Dumnezeu ne-o face prin tot ceea ce a creat. Dumnezeu se revelează minții prin natură și se revelează spiritului și sensibilități umane prin Isus Cristos. Cunoașterea științifică este o cunoaștere a revelației lui Dumnezeu, pentru că atunci când cunoaștem cosmosul ne apropiem de Cel care se află în spatele a tot ceea ce există. Cu cât ne apropiem mai mult cu atât ne dăm seama mai bine despre dimensiunile sale ne quantificabile și ne convingem mai mult despre faptul că Dumnezeu este o posibilitate rațională. În mod intutitiv filozofii Greciei antice au afirmat că trăim într-un cosmos viu și același lucru ne spune și credința creștină. Nu se reduce totul la energie, materie și informație, în cosmos mai există Cineva, care este asemănător cu omul, fiindcă omul îi este chip și asemănare și care face din cosmos o realitate vie, spirituală. În căutarea lui Dumnezeu se îndreaptă orice demers uman de cunoaștere, deoarece speranța noastră este faptul că la capătul drumului ne vom regăsi pe noi înșine, într-o altă formă, ne muritoare. Eforturile uriașe îndreptate către cunoașterea universului sunt justificate de o speranță ascunsă, a fiecăruia, de a își regăsi originile și sensul.                 

 Într-o perspectivă kantiană, ceea ce putem cunoaște, sunt fenomenele date ca obiecte ale simțurilor dar nu „lucrurile în sine.” În viziunea lui Hegel, spiritul nu este mai mare decât manifestarea forței lui și acesta parcurge toate etapele necesare propriei lui realizări, inclusiv cea religioasă. Acestea sunt dezvoltări filozofice valoroase dar se referă numai la cunoașterea umană, așa cum este dată prin experiența noastră senzorială. Pe lângă aceasta, însă, există și revelația creștină. Aceasta este un mod special de cunoaștere, în care ceea ce nu se poate cunoaște, pe calea demersului științelor naturii sau al metafizicii, din cauza limitelor actuale, sau prin simplă experiență senzorială, ni se poate face cunoscut pe o cale mult mai directă, extra senzorială. Orice tip de cunoaștere umană, posibil de a fi analizat în mod științific, are la bază o percepție, formată cu ajutorul simțurilor, dar revelația nu se adresează simțurilor, ci mai degrabă minții, în mod direct. „Ochii minții” sunt „organele de simț” pentru revelație, dar ei nu sunt catalogați printre cele cinci simțuri ale omului. Această revelație nu este o cunoaștere de tip platonic, adică acea cunoaștere intelectuală, pură, singura adevărată, care ar permite accesul la Idei, și care, în această concepție, sunt considerate prototipul realității.

Nu îl putem cunoaște pe Dumnezeu direct, până când nu ne cunoaște El pe noi și nu ni se dezvăluie din sferele, la care nu putem ajunge singuri. În acest sens, este util a se vedea textul din Evanghelia după Ioan, capitolul 6, versetul 44. Să nu uităm că Dumnezeu este un Subiect, o Persoană și niciodată doar un obiect al cunoașterii. Un subiect are voință și se poate lăsa cunoscut sau nu, în funcție de alegerea să. Dumnezeu se revelează și se ascunde în același timp. El nu se străduiește, nu face eforturi, pentru a se face cunoscut umanității în ansamblul ei, mai mult decât a făcut-o prin Isus Cristos. Ar putea, ca printr-o simplă apariție clară în fața întregii umanități, să pună punct, o dată pentru totdeauna, chestiunilor legate de existența Lui. Va face acest lucru numai la sfârșitul istoriei, când credința își va fi epuizat tot potențialul său. Dumnezeu se ascunde și se face cunoscut prin intermediul unui limbaj alegoric. Isus Cristos vorbea în parabole, pe care câteodată, nu le înțelegeau nici ucenicii săi. De ce nu vorbea totdeauna clar și explicit ca să îl înțeleagă toată lumea? Răspunsul l-a dat chiar El.

„Ucenicii s-au apropiat de El și I-au zis: << De ce le vorbești în pilde? >> Isus le-a răspuns: << Pentru că vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției Cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da și va avea de prisos; iar de la cel ce nu are, se va lua chiar și ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd și măcar că aud, nu aud, nici nu înțeleg. >>” [(Matei 13: 10-13); ref. 2 în Biblia Ortodoxă]

Spuneam că, în mod paradoxal, Dumnezeu se ascunde, adică nu este vizibil acolo unde ne-am aștepta să fie, dar apare acolo unde nu ne așteptăm. Dumnezeu este din ce în ce mai puțin vizibil în expresia instituțională a credinței creștine, dar poate fi văzut în actele de devotament și abnegație, în dăruirea și sacrificiul de sine al multor oameni, care sunt gata să își dea chiar viața pentru aproapele lor, dacă circumstanțele o cer. Exprimarea spontană este mai evidentă, decât cea cuprinsă în doctrinele încastrate în reguli de fier, pe care ochiul văzut sau ne văzut al inchizitorilor moderni le supraveghează cu o privire de vultur, care nu dorește să piardă prada. De ce, în trecut, nu puteau unii să-l înțeleagă pe Dumnezeu, iar alții nu pot nici în ziua de astăzi? Pentru că atunci, ca și acum, aceștia s-au înfășurat într-un giulgiu al morții spirituale, care nu poate să le prezerve conștiințele, în ciuda fricii pe care au investit-o în el. În acest sarcofag cu reguli și principii moarte unii încearcă să îngroape pe toți aceia care îndrăznesc să simtă cu inimile lor proprii și să gândească cu mințile lor.

Despre adevăr se pot spune multe, atunci când sondăm domeniul filozofiei din perspectiva metafizicii, dar o analiză de acest tip nu face obiectul lucrării de față. Voi considera noțiunea de adevăr doar în sensul acreditării unor propoziții care fac referire la Dumnezeu și care sunt considerate corecte, sau adevărate, în egală măsură, de către cei care le formulează și de către cei care le analizează. Adevărul, înțeles nu doar în sensul corespondenței dintre afirmațiile noastre și obiectul la care se referă, sensul clasic, dar de asemenea în sensul Heideggerian al deschiderii către o realitate fundamentală a Ființei, care ne permite să ne orientăm în lumea ființelor care ne înconjoară și de care aparținem și noi, cel puțin cu o parte din dimensiunile noastre umane.

Să nu uităm că adevărul despre Dumnezeu este adevărul despre o Persoană, care este mult mai complex, decât adevărurile referitoare la obiecte sau fenomene. Adevărul despre o persoană, despre orice persoană, nu trebuie confundat cu persoana în sine, în totalitatea dimensiunilor ei, deoarece acea persoană are, la rândul ei, o dinamică și o deschidere proprie, către  sine și către eternitate, cu care în mod obișnuit nu se poate ține pasul.  În ceea ce îl privește pe Dumnezeu, El este pentru noi ca și un glas, care provine de la o Persoană, căreia nu îi vedem chipul. O Persoană care ne vorbește din umbra eternității și de care ne desparte un univers, sau mai multe, dar care ni se adresează din interiorul nostru.

Dacă adevărul despre o persoană nu este chiar persoana respectivă, ci doar reflexia ei, în mintea noastră și adevărul despre Dumnezeu nu este El însuși, ci doar imaginea Lui. Totuși, în numele unor astfel de adevăruri, unele instituții bisericești  exercită o putere discreționară asupra oamenilor, pe care o califică ca fiind asemănătoare cu puterea divină. Imaginea noastră despre Dumnezeu poate fi mai apropiată sau mai depărtată de realitate. Tot ce știm despre El este doar un început de cunoaștere și imaginea noastră despre Dumnezeu este marcată de imaginea pe care o avem despre noi înșine, pentru că noi îl căutăm pe El, în noi. Există un singur Dumnezeu, dar tot atâtea imagini despre El, câți oameni există. În credința creștină și de fapt și în alte credințe religioase, adevărurile absolute nu își găsesc locul. De ce este important să precizez acest lucru? Pentru a putea respinge pretenția unor instituții bisericești care clamează, cu toată puterea, că ele sunt banca de date unică a eternității.

Apostolul Ioan ne spune că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, dar Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4: 8-12) Adevărul indiscutabil despre Dumnezeu este dragostea, adică faptul că El este dragoste. Lucrul acesta este subliniat și reluat pe tot cuprinsul Noului Testament. Celelalte adevăruri despre Dumnezeu au fost și sunt deschise spre dezbatere, mai ales cele legate de poziția ontologică a Persoanei lui Dumnezeu. Nici un filozof creștin, după știința mea, nu a pus însă în discuție faptul că Dumnezeu este dragoste. Dacă ar fi făcut-o ar fi contrazis, dintr-o dată, toată semnificația Religiei Creștine.

Legile sunt făcute pentru a îi proteja pe oameni de semenii lor. Dumnezeu însă ne protejează și ne învăluie cu dragostea lui. Dragostea nu poate și nu trebuie să fie reglementată prin lege sau regulamente de funcționare. Ea este o stare psihologică, în același timp naturală și supranaturală. Nimeni nu trebuie să ne învețe să iubim, această trăire este înscrisă în codul nostru genetic. Cum poate cineva să spună că nu mai există nimic bun, în lumea în care trăim, atâta vreme cât oamenii încă se mai iubesc, unii pe ceilalți? Isus nu ne propune ceva nou și neobișnuit, din punct de vedere moral, ne propune dragostea.

Fiecare om știe ce este dragostea, chiar fără să fie Creștin. Oamenii se iubesc, între ei, de milenii, cu mult înainte de venirea lui Cristos. Ceea ce face deosebit Isus, este că ne vorbește de dragostea lui Dumnezeu, arătându-ne că și Dumnezeu este, într-un fel, ca și noi, că El încearcă aceleași trăiri ca și noi. Cristos ne arată că dragostea este o trăire divină, mai mult, că ea are o origine divină. Isus a venit să ne spună că Dumnezeu ne iubește. În dragoste, noi și Dumnezeu suntem una. Dragostea este scânteia divină care există în fiecare om. Prin dragoste, devenim ca Dumnezeu, devenim dumnezei.

Cristos a ridicat dragostea la nivelul de principiu, arătându-ne că nimic altceva nu are valoare înaintea lui Dumnezeu. Dragostea este cea mai bună conștiință a omului. Ea ne spune ce să facem în fiecare moment, ea este conștiința care ne arată ce este bine și ce este rău. Este vorba de dragostea dezinteresată și nu de cea care tratează pe cel iubit ca pe un obiect folositor. Ce nevoie am mai avea de protecție, dacă toată lumea ne-ar iubi? Numai că lumea creștină nu ne iubește, ea ne organizează după regulile ei și după aceea ne lasă pradă deziluziilor.

Instituțiile bisericești nu funcționează după principiul dragostei, ele funcționează după regulamente, prin care încearcă să îi protejeze pe membrii ei, unii de ceilalți. Pericolul este confuzia, între ceea ce se vede și ceea ce se află dincolo, de ceea ce se vede. Trupul omului ascunde spiritul lui și instituțiile bisericești ascund Biserica celor născuți din nou, adică Biserica celor născuți din Spirit. Cosmosul ascunde Spiritul lui Dumnezeu dar Biserica celor înscriși în Ceruri este trupul lui Isus Cristos. Este adevărat că aceasta este formată din oameni, care au și trupuri nu doar spirite, dar spiritul este cel care îi conduce nu trupul.

Pe de altă parte, nici un filozof, teolog sau om de știință nu a formulat explicații în legătură cu compoziția sufletului sau spiritului. Noțiunea ca atare se vehiculează mult dar are un conținut extrem de ambiguu. Care sunt ipotezele de lucru și care este posibilitatea rațională a existenței sufletului? Care sunt elementele de bază, materiale sau ne materiale, din care acesta este constituit și cum se combină între ele? Care sunt legile care guvernează existența și funcționarea sufletului sau a spiritului și care este legătura lor cu materia? Cu alte cuvinte, care este „anatomia” și „fiziologia” sufletului? Dacă cineva ar putea face cu adevărat acest demers cognitiv și dacă ar scoate sufletul, sau spiritul din zona poeticului religios și l-ar introduce într-o zonă a analizei științifice atunci toate misterele religiilor ar fi explicate.

Trebuie, de asemenea, să facem deosebirea între adevăr, considerat ca o reflexie exactă și completă a existentului divin și care rămâne doar un deziderat și adevăr în sensul a ceea ce se poate spune despre Dumnezeu, din punctul de vedere uman, cu un limbaj istoric și cu un conținut limitat al acestuia. Diferențierea este necesară, întrucât nu putem spune despre Dumnezeu, cu valoare de adevăr, decât ceea ce ne permite revelația personală și mesajul divin adresat umanității și numai în modul admis de limbajul modelat pentru dimensiunea finită a omului. Revelația aceasta, personală, îmbracă nu doar o formă mistică dar și o deschidere înspre o formulare rațională.

Cunoașterea lui Dumnezeu este un proces continuu, care are implicații în eternitate și de acea nu ne putem hazarda în a avansa adevăruri ultime, câtă vreme suntem încă în lumea mărginită de moarte. Nu putem să știm cât de mult l-am cunoscut în momentul de față pe Dumnezeu și cât de adevărate sunt cunoștințele noastre, până nu îl vom cunoaște deplin, în eternitate. (1 Corinteni 13: 12) Deocamdată ne este oferită și a devenit familiară dimensiunea umană a lui Dumnezeu. Îl cunoaștem pe El prin intermediul umanului, atunci când îi iubim pe cei de lângă noi și îl cunoaștem atunci când ne cunoaștem pe noi înșine. Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu care este Isus Cristos.

Dumnezeu ni se revelează în parte și de aceea îl și cunoaștem în parte, din punctul de vedere al existenței Sale, dar în ceea ce privește generozitatea Lui, îndreptată către om, îl cunoaștem deplin în Isus Cristos.

„El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte,...” [(Evrei 1: 3); ref. 3 în Biblia Ortodoxă]

Nu știm mare lucru despre dimensiunile sale cosmice, ne determinate și despre extensia Sa nelimitată. Înainte de a ni se descoperi Ce Este sau Cine Este, Dumnezeu ni-a arătat despre El, Cum Este. Pentru primele două coordonate știm doar că El este cel ce Este.

„Dumnezeu a zis lui Moise: <<Eu sunt Cel ce sunt. >>Și a adăugat: <<Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se numește <Eu sunt> m-a trimis la voi>>.” [(Exodul 3: 14); ref. 4 în Biblia Ortodoxă]

Afirmația de mai sus nu este o butadă. Dumnezeu, pur și simplu, Este. Revelația fiind axată mai mult pe ultima dimensiune, cea modală, limitarea noastră umană încearcă să completeze golurile lăsate de primele două necunoscute, încercând să concerteze o percepție finită cu o realitate infinită și, desigur, că rezultatul este imperfect. Când spun imperfect, nu spun desigur în mod necesar greșit pentru că, în limitele date, o propoziție poate fi sau nu corectă, chiar dacă nu acoperă întreaga zonă de referință. Această propoziție poate fi corectă până la un punct, dar incompletă.

Acest tip de aserțiune poate relativiza demersul cognitiv în sensul că, deși corect, la nivelul fracției, ceea ce se cunoaște poate fi mult prea puțin, din punct de vedere cantitativ și calitativ și prea nesemnificativ, față de ceea ce nu se cunoaște, încât să permită afirmații cu valoare generală. Ceea ce credem că știm, în mod rațional, despre Dumnezeu, este probabil infinit mai puțin decât ceea ce Este cu adevărat El și aceasta deoarece El Este infinit. Nevoia de a cunoaște infinitul este motivul pentru care avem nevoie de viață veșnică. Oamenii nu se pot mulțumi cu gândul că există limite în cunoaștere și când vor presupune că se apropie de astfel de limite, ei vor face tot posibilul să le anihileze. Infinitul este chemarea supremă care se adresează ființei umane finite.

Prin urmare, ceea ce știm, este corect câteodată numai la nivelul părții, dar când este interpretat la nivelul întregului, sensurile pot fi altele. De exemplu, putem să știm foarte multe lucruri exacte despre roțile dințate, care alcătuiesc un ceas, dar nimic despre ceasul în sine și cam acesta este raportul dintre cunoștințele umane în legătură cu Dumnezeu, cel puțin în momentul de față și realitatea Lui. În această schimbare de orizonturi și contextualitate se transformă și chiar se pierd sensurile cunoașterii actualizate și de aceea, ceea ce știm despre Dumnezeu, chiar atunci când este corect nu, poate face obiectul unei retorici absolutiste, adică a fanatismului religios. Baza oricărui fanatism este pretenția de a deține monopolul adevărului și în cazul celui religios, adevărului despre Dumnezeu. Instituțiile bisericești au încercat să impună un monopol și asupra științelor naturii, dar acesta s-a pierdut din cauza modului sistematic și convingător, în care, acestea din urmă, și-au susținut afirmațiile. Este nevoie, fără îndoială, de credință și de încredere pentru că, oricât de onest, procesul de cunoaștere al unor realități situate dincolo de timp și dincolo de determinările finite, are nevoie de un fundament ontologic preexistent.

Cu alte cuvinte, înainte de a ne îndrepta eforturile către cunoașterea lui Dumnezeu, trebuie, mai întâi de toate, să acceptăm posibilitatea existenței Lui și lucrul acesta se face prin credință. Cum putem căuta ceva a cărui existență nu ar avea nici un sens? Există deci, în om, un mecanism interior, încrustat parcă în conștiința sa, în care existența lui Dumnezeu pare a fi ceva rațional și nu absurd. Ceva rațional, în raport cu condiția umană, care ea însăși pare câteodată absurdă. Există o dimensiune spirituală a omului, care se exprimă printr-o necontenită căutare, pentru a găsi locurile în care această conștiință se apropie cel mai mult de o adevărată înțelegere, atotcuprinzătoare a realității.

Omenirea nu a ieșit încă din epoca credinței pentru a intra în epoca științei, iar lucrul acesta se va întâmpla numai atunci când ceea ce face acum obiectul credinței, va face atunci obiectul științei. Atunci când ceea ce credem se va putea dovedi în mod indiscutabil și „ceea ce credem” va fi „ceea ce știm” și credința în Dumnezeu va deveni știința despre Dumnezeu. Aceasta, însă, trebuie să fie știința despre infinit, dar deocamdată oamenii de știință avansează doar unele speculații despre ce a fost înainte sau ce este dincolo de universul nostru. Ce a fost înainte de Bigbang? Este o întrebare al cărui răspuns poate deschide perspectiva unei mai bune înțelegeri a lui Dumnezeu.

Adevărul despre Dumnezeu se poate cunoaște prin spiritualitate și ființa umană este chemată la cunoașterea acestuia, dar așa cum spunea episcopul Ambrozie, adevărul este o Persoană. Cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă cunoașterea unei Persoane și de aceea este o cunoaștere personală, adică între două persoane și nu doar a unui set de axiome cu valoare imagistică. O cunoaștere indirectă nu echivalează cu o cunoaștere personală, directă, dar cel care îl cunoaște pe Dumnezeu, are și aspirația să poată vorbi despre El în termeni raționali. Nu îl mai cunoaștem pe Cristos, în felul lumii, ci printr-o cunoaștere spirituală, personală. Această cunoaștere nu se limitează la ceea ce citim în Biblie despre Isus Cristos, ci se extinde la ceea ce experimentăm în noi înșine, în relația cu Persoana Lui.

„Așa că, de acum încolo, nu mai cunoaștem pe nimeni în felul lumii; și chiar dacă am cunoscut pe Cristos în felul lumii, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta.” [(2 Corinteni 5: 16); ref. 5 în Biblia Ortodoxă]

 Avem de ales între a ne limita să cunoaștem informații despre Dumnezeu sau să îl cunoaștem chiar pe El. Avem de optat între, a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, sau a îl auzi pe El vorbindu-ne despre Sine, prin vocea Lui care locuiește în conștiințele noastre. Cunoașterea lui Dumnezeu implică și cunoașterea Bisericii Sale, deoarece Dumnezeu se manifestă în acest context divin.

Apostolul Pavel ne spune că omenirea cunoaște, în parte, lucrurile lui Dumnezeu, dar dacă este așa, de ce fiecare instituție bisericească se cramponează și emite pretenții, în legătură cu propriile ei învățături, ca și cum ar cunoaște tot ceea ce este cel mai important despre El? (1 Corinteni 13: 9) De ce își imaginează fiecare că posedă adevăruri unice și definitive, care îi separă de ceilalți și care le dă dreptul să se considere, pe ei înșiși, unicii reprezentanți autentici ai credinței în Dumnezeu? Tot ceea ce este crezut, inclusiv în domeniul spiritual, nu este știut cu siguranță, căci dacă ar fi fost știut, cu certitudine nu ar mai fi făcut obiectul credinței, ci ar fi reprezentat o axiomă a cunoașterii. Încercarea de  impunere a unei credințe religioase asupra altora, chiar asupra membrilor aceleași instituții bisericești, este o aberație, deoarece credința nu are doar repere obiective ci are, mai ales, coordonate personale, intuitive. Nu putem pretinde altora să aibă aceleași intuiții și experiențe spirituale ca și noi. Chiar și științele moderne pot emite teorii care, câteodată, pot fi infirmate de descoperiri ulterioare.

Credința în sine, cuprinde un element de incertitudine, cine crede cunoaște lucrurile, numai într-o anumită proporție, restul este mister. Toate credințele sunt egale, ca și valoare cognitivă, deoarece toate conțin acest element de incertitudine și toate se bazează pe intuiție în aceeași măsură în care se bazează și pe dovezi și de aceea nu pot fi suprapuse. Dovezile, de cele mai multe ori sunt constitutuite din experiențe personale, care prin natura lor sunt dificil de transmis. Nu se poate spune care credință este mai adevărată, ci se poate spune doar care credință religoasă exprimă mai bine aspirațiile umane individuale către infinitul existenței, sau către cunoașterea de sine.

În mod evident și inerent, orice proces de cunoaștere presupune un pronunțat element de subiectivitate, influențat de o diferență de percepție. Dumnezeu este privit din unghiul de vedere uman, care presupune istoricitate și determinare existențială. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, care este în afara direcției de scurgere a timpului istoriei umane, dar care, în același timp, este implicat în modul în care decurge această istorie, este, în mod inevitabil, văzut prin lentilele propriei auto-realizări a ființei umane. Dumnezeu trebuie conceput ca un înțeles al fiecărei experiențe umane, în parte, pentru că existența Lui dă sens existenței omului pe pământ. Imaginea lui Dumnezeu este una parabolică și încărcată de simboluri, ceea ce o face convențională, dar, pe de altă parte, este și una individuală, dependentă de o simbolistică și conexiuni proprii. Trăim într-un context în care, asupra conștiințelor individuale se forțează un anumit tip de imagine convențională despre Dumnezeu, care încearcă, parcă, a se adapta unor nevoi umane mai degrabă stringente decât contemplative.

  Nimeni nu ar trebui să ne oblige să credem, în zona spiritualului, altceva decât ceea ce rezultă din convingerile noastre proprii. Acestea pot fi câteodată considerate greșite, chiar prin prisma altor convingeri eronate, dar elementul de referință este unul relativ. Rațiunea și instrumentele ei rămân un îndrumar și un arbitru prețios în aflarea și evaluarea adevărurilor spirituale și este datoria fiecărui credincios să nu le disprețuiască. În același timp, în materie de credință religioasă, o concepție greșită nu poate fi judecată după etalonul alteia, care este bazată tot pe credință.

Trebuie recunoscută revelația personală ca sursă a adevărului în materie de credință spirituală, dar aceasta trebuie să îmbrace o formă rațională. Isus Cristos i-a „mirat” pe cei care îl ascultau, prin logica Sa ascuțită. De exemplu, pentru că pe monede era chipul Cezarului, El i-a întrebat, pe cei care încercau să îl surprindă, al cui este acel chip și literele scrise pe ban. Cei de față i-au răspuns că era chipul Cezarului. Atunci El le-a răspuns: „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu!” (Matei 22: 17-22) El ne poate uimi și astăzi prin modul extraordinar de precis și elegant cu care transmitea mesajele Sale, prin parabole.  Apostolul Pavel face un continuu apel la logică și ne îndeamnă să fim copii la răutate dar la minte să fim oameni mari. (1 Corinteni 14: 20)

Singurul principiu acceptabil, atunci când avem de a face cu o credință spirituală, inclusiv cea creștină, este principiul alegerii personale libere, bazat pe convingeri personale. Nu ar trebui să existe nici o formă de represiune care să împiedice exprimarea acestor convingeri. Cu toate acestea, lupta prin care se încearcă să ni se canalizeze conștiințele și care are rădăcini adânci în trecut, continuă în alte forme și cu alte mijloace. Este un păcat, susține apostolul Pavel, să faci ceva, dacă nu ești cu totul convins de adevărul și dreptatea a ceea ce faci. (Romani 14: 23) Împotriva acestui principiu Biblic, nu se practică nicăieri mai mult, decât în religie și în politică, presiunea asupra conștiințelor.

Pe de altă parte, cunoașterea științifică nu a demonstrat că nu există Dumnezeu și nimeni nu poate face proba aceasta. Stephen Hawking, un foarte cunoscut astro-fizician, bănuiește că apariția a tot ceea ce există, se explică prin legea gravitației, combinată, desigur, cu celelalte legi ale fizicii, adică legea electro magnetismului, forțele tari și forțele slabe. El susține, de asemenea, că universul nu are nevoie de Dumnezeu pentru a fi explicat. Se grăbește cu concluziile, deoarece Dumnezeu este o realitate dincolo de Bigbang și dincolo de legile cunoscute ale fizicii. Hawking nu a avut probabil nici o revelație personală, din partea lui Dumnezeu, prin care Isus Cristos personal, să îl atingă cu puterea Lui. Ca să demonstreze cineva că nu există Dumnezeu ar trebui să atingă limitele infinitului, dar infinitul nu are limite.

O “credință oarbă” este mult mai periculoasă decât necredința. Prima poate duce la fanatism dar cea de a doua doar la scepticism. Prin “credință oarbă” înțeleg o credință ne analizată critic, incoerentă și incapabilă de a fi formulată în termeni raționali. Înțeleg, deasemenea, prin “credință oarbă” tot ceea ce se bazează exclusiv pe simțuri, fără legătură cu mintea. În același timp, “o credință oarbă” este și aceea care urmează credințele altora, “orbește,” adică fără să le cerceteze, cu propria minte. “Credința oarbă” este cauza fanatismului religios și una dintre cele mai importante cauze de suferință, în această lume, este tocmai acest tip de fanatism. În momentul istoric pe care îl trăim, fanatismul religios este cel mai mare pericol pentru pacea lumii. Bisericile instituționale stimulează fanatismul religios, prin aceea că îi descurajează pe membrii lor de a gândi cu mintea lor, în problemele legate de spiritualitate.

Continua sub-evaluare a muncii științifice, pe care oamenii devotați adevărului și cunoașterii naturii o desfășoară ne întrerupt, precum și bigotismul acelora care se folosesc de toate cuceririle științifice moderne, de exemplu telefoane mobile, mijloace de transport etc., dar, pe de altă parte, blamează știința, care a făcut posibile aceste realizări, fac un mare deserviciu imaginii pe care mulți și-o formează despre Dumnezeu, care este legată, în felul acesta, de ignoranță și fanatism. Așa cum spunea și apostolul Pavel, în textul mai sus citat, prin studierea realității care ne înconjoară, îl putem cunoaște pe Dumnezeu. El se revelează prin creația Sa, natura care ne înconjoară fiind o carte deschisă, o “Biblie a naturii.” În ea putem citi informații despre Dumnezeu. (1 Romani 19-20) Numai că citirea acestor mesaje presupune cunoașterea realității înconjurătoare cu ajutorul științei, adică al unor cunoștințe sistematizate și legate între ele în structuri teoretice, cu verificabilitate practică.

Realitatea nu este constituită doar din obiecte și fenomene, care se adresează simțurilor și pot fi înțelese la prima vedere, dar mai ales din principii, legi și componente pentru care aceste fenomene nu sunt decât o formă de manifestare. Cunoașterea acestor principii de funcționare a universului în care trăim este o modalitate de a îl cunoaște și înțelege pe Cel care le generează în mod continuu, adică Dumnezeu. A exclude această cale de cunoaștere și a considera că Biblia scrisă și canonizată este unica modalitate de a obține cunoștințe despre Dumnezeu, este o mare eroare, pe care instituțiile bisericești au săvârșit-o în trecut și unele dintre ele o săvârșesc și în prezent. Dumnezeu se revelează și în mod direct, în mințile noastre, prin Duhul Sfânt și aceasta este calea principală de a îl cunoaște pe El.

În ceea ce privește cunoașterea viitorului, Dumnezeu se raportează altfel la timp, decât noi. Dumnezeu este deasupra timpului și în timp, în mod simultan și dacă pentru oameni călătoriile în timp sunt doar o speranță de viitor, pentru El vehicularea înainte și înapoi în timp este probabil ceva banal. Dumnezeu nu are nevoie să călătorească în timp deoarece El este situat, în același moment, în trecutul, în prezentul și în viitorul nostru. Noi nu existăm încă în viitor, dar Dumnezeu există deja și în viitor întrucât El există din totdeauna și pentru totdeauna. Dumnezeu, care există și în viitor, cunoaște viitorul pentru că participă la acesta. Deoarece Dumnezeu există deja în viitor, și pentru că cei mântuiți, conform afirmațiilor N.T., au un viitor, aceasta înseamnă că ei se află deja cu Dumnezeu, în Împărăția Sa, în viitor. Cu alte cuvinte, aceia care sunt prezumați că vor fi cu Dumnezeu, pentru veșnicie, sunt deja cu El, au intrat deja în eternitatea Împărăției Cerurilor, din perspectiva Lui.

 Dumnezeu a desfășurat planul mântuirii încă de la întemeierea lumii și știe dinainte, în mare detaliu, tot ce se va întâmpla până la sfârșit. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, mai întâi, a proiectat lumea noastră, înainte ca ea să fie pusă în operă și apoi a intervenit pentru realizarea ei. Așa cum un bun inginer desfășoară și analizează în prealabil un proiect, înainte de a îl realiza, tot astfel Dumnezeu, mai întâi, a lăsat lumea să existe în planul Său, iar lucrul acesta i-a permis să vadă cum evoluează aceasta. În acest plan sunt cuprinși toți aceia care sunt născuți din Dumnezeu, deci într-un anumit sens, aceștia au fost încă de la întemeierea lumii cu Dumnezeu și deoarece, din perspectiva lui Dumnezeu, care există și în viitor, cei mântuiți sunt și acum cu El, în certitudinea viitorului lor, oferită de El, aceasta înseamnă că ei au fost din totdeauna și vor fi pentru todeauna cu El. (Efeseni 1: 4-12)  

Cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea Bibliei

 înapoi la cuprins!

Noul Testament este un complex de relatări despre Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, adică despre Isus Cristos, deci Cuvântul lui Dumnezeu, nu reprezintă în primul rând, relatările despre El ci este chiar Isus. Se face deosebirea între Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat și Cuvântul lui Dumnezeu scris, dar cuvântul scris nu este decât expresia istorică și teologică a Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat. Adică ceea ce este scris este numai exprimarea imperfectă a ceea ce este realitate vie. Întâi vine evenimentul și după aceea narațiunile care îl conțin. Evenimentul este continuu, în sensul că Isus din istorie trăiește și astăzi la fel ca și în trecut și îi însoțește în pelerinajul lor pământesc pe toți aceia care sunt ai Lui. Trăiește pentru că a înviat și nu a rămas în mormântul care nu putea să îl cuprindă.

Nu este de ajuns să citim sau să auzim despre Isus Cristos, pentru a îl putea înțelege. Este nevoie ca El să locuiască în noi și numai în acest mod narațiunile cuprinse în evanghelii, prind cu adevărat viață. Un text din N.T. care vorbește foarte elocvent despre prezența lui Dumnezeu în om este Apocalipsa lui Ioan 3: 20. Cristos se întrupează în conștiințele noastre, atunci când cuvintele pe care El le-a spus, și pe care le citim în Biblie, încep să trăiască în noi, animate de Duhul Sfânt. Isus ne vorbește cu glasul Său, adică vocea Duhului Sfânt, din interiorul conștiințelor noastre și ne aduce aminte, de tot ce a spus El pe pământ, dar și alte lucruri legate de Împărăția Sa.

Relatările cuprinse în evanghelii pot conține nepotriviri, deoarece s-au transmis pe cale orală, timp de aproximativ 40 de ani, au fost influențate de opiniile și teologia celor care le-au scris și au încercat să răspundă unor nevoi ale comunităților cărora s-au adresat. Cuvântul lui Dumnezeu, care este Persoana lui Cristos, nu conține nici un fel de nepotriviri. Trebuie să înțelegem corect lucrurile, Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, în sensul că este cuvântul sau cuvintele despre Cuvântul Lui. Biblia nu s-a făcut trup și nici nu a locuit printre noi, plină de har și de adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu este Isus Cristos, este o Persoană vie și nu doar o carte despre această Persoană. Această afirmație nu este o încercare de a diminua importanța Bibliei, ci de a restabili primatul prezenței Persoanei lui Isus Cristos în persoana credinciosului, prin Duhul Sfânt.

Biblia este cuvântul scris care conține informații deosebit de prețioase despre Cuvântul lui Dumnezeu. N.T. este format din texte scrise de oameni care au fost inspirați de Dumnezeu și dedicați credinței creștine. Nu este nimic ‚greșit’ în N.T. dar se face simțită, în mod inevitabil, într-o măsură ne determinantă, dar este greu de precizat cât de importantă, prezența factorului subiectiv, adică a receptorului uman al mesajelor și al imperfecțiunii percepției celor care le-au scris. Litera poate fi câteodată alunecoasă dar spirtul Creștinismului este inconfundabil și cine se lasă ghidat de acesta nu are cum greși. Orice copil trebuie să știe, în primul rînd, că este iubit de părinții sau părintele său și toate celelalte lucruri și mai ales modul de a înțelege viața al părinților, urmează să și le însușească ulterior. Așa este și în Creștinism, pornim de la premisa că Dumnezeu ne iubește și apoi primim celelalte învățături, în mod treptat, dar motivul pentru care ni se dau aceste povețe, este același și anume dragostea Sa pentru noi. Spiritul Creștinismului este dragostea de natură divină, care presupune dăruire de sine, dezinteres și dreptate, este crucea Lui Isus și crucea noastră, a fiecăruia dintre noi. A iubi nu înseamnă, în primul rând, a face, sau a nu face ceva concret, ci înseamnă a experimenta unirea cu Dumnezeu și cu aproapele nostru, înseamnă a trăi pentru cei din jur și a fi chiar gata să murim pentru ei, a simți ce simt și ei, a ne bucura împreună cu ei și a ne întrista împreună cu ei. (Romani 12; 15) Iubirea nu este o ‚faptă în sine’ și de aceea suntem informați că mântuirea nu vine prin fapte. Dragostea generează fapte sau abstențiuni, dar nu trebuie confundată cu acestea, deoarece este deasupra lor, este motorul acestora. Nu există iubire fără fapte bune, dar există fapte bune fără dragoste. Ca să „ne punem bine” cu Dumnezeu putem să facem fapte bune și vom aștepta o răsplată cuvenită pentru gesturile noastre. Apostolul Pavel ne avertizează că salvarea nu se poate dobândi în felul acesta; nu prin fapte ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2; 9) Cristos însă ne spune că va separa „oile de capre,” în funcție de faptele lor. El știa însă foarte bine că nimeni nu îmbracă, nu hrănește, nu vizitează pe bolnavi sau pe deținuți, pe care nu îi cunoaște, decât dacă este animat de dragostea Sa. Acest tip de trăire, despre care vorbea El, vine tot de la Dumnezeu, deoarece în mod obișnit, nu este ceva specific naturii umane. Faptele bune au valoare în fața lui Dumnezeu, dar numai dacă sunt generate de dragoste, în caz contrar sunt doar elementele unui comerț. Dăm ca să ni se dea, oferim ca să primim. Mila este atunci când dai, fără să te aștepți la nimic în schimb. Pentru intenții există unitate de măsură, dar pentru sentimente nu. Mântuirea creștină se face prin credință și dragoste.   

Biblia este foarte importantă pentru că ea este o sursă autorizată pentru cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu, adică a lui Isus Cristos, dar nu trebuie confundată, în nici un caz, cu Persoana lui Dumnezeu, adică nu trebuie suprapusă, în totalitate, peste această Persoană, așa cum luna eclipsează cîte odată soarele. Ea este aceea care ne spune cum este acest Cuvânt, dar nu ne arată decât într-o mică proporție infinita complexitate a lui Dumnezeu. De altfel, Biblia este de remarcat pentru economia și lapidaritatea relatărilor sale și pentru exprimările sale extrem de rezumative și concentrate. Pe două pagini din Geneza este cuprinsă întreaga istorie a universului.

Revenind la originalul Cuvântului lui Dumnezeu.

„La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu... El era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” [(Evanghelia după Ioan 1: 1-2; 10-14); ref. 6 în Biblia Ortodoxă]

Întreaga lucrare de față se referă, în principal, la această naștere, nu din sânge, nici din voia firii umane, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Copii lui Dumnezeu sunt aceia care sunt născuți din El și acesta este singurul motiv pentru care li se atribuie calificarea de copii ai Lui, tocmai pentru că sunt născuți din El. Aceștia, fii și fiice, sunt născuți din nou, nu din carne, de această dată, ci din Duhul Sfânt. (Ioan 3: 6)

De ce nu l-au primit ai Săi pe Isus Cristos? Pentru că nu au înțeles Scripturile, de care făceau mare caz și care reprezentau numai o fracțiune a adevărului, pe care îl reprezintă Persoana lui Dumnezeu. În V.T. se revelează mai mult aspectul dreptății divine și manifestările sale iar în N.T. mai mult dragostea de natură divină. Nu susțin că Scripturile V.T. erau insuficiente pentru recunoașterea lui Cristos, ci afirm că generozitatea infinită a lui Dumnezeu i-a surprins chiar și pe cei care cunoșteau aceste Scripturi. În scrierile lor, Evreii aveau tot ce trebuia pentru a îl recunoaște pe Isus și cu toate acestea, nu l-au recunoscut pe El, deoarece aveau o viziune literală, rigidă, tradiționalistă și legalistă asupra acestora. Ceea ce lipsea cărturarilor și fariseilor nu era cunoașterea ci spiritul, nu era litera ci Duhul, le lipsea de asemenea dragostea de natură divină, care este turnată în inimile oamenilor, de Duhul Sfânt.

„Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” [(Ioan 5: 39); ref. 7 în Biblia Ortodoxă]

Evreii au absolutizat regulamentele scrise, legile și tradițiile religioase și au substituit cu ele pe Dumnezeul cel viu. Ei au înlocuit spiritul cu litera care ucide. (2 Corinteni 3: 6) Aceeași tendință există și în zilele noastre. Scrierile N.T. sunt văzute, câteodată, ca un fel de zonă obligatorie care nu ar trebui depășită, deoarece aceasta ar însemna a se trece peste ceea ce este scris. Cu toate acestea, aceste scrieri sunt depășite de nenumăratele interpretări doctrinare, care le transformă, oricum, de multe ori, înțelesul. Consider că a trece peste ceea ce este scris înseamnă a trece peste spiritul acestor texte. Orice înțelegere nouă și orice învățătură nouă, în legătură cu Dumnezeu, este acceptabilă și poate fi foarte folositoare, cu singura condiție de a se menține în spiritul Creștinismului care este dragostea față de Dumnezeu și de aproapele. Personal consider că multitudinea de învățături creștine, care se bat cap în cap și care îi determină pe credincioși să fie mai degrabă atașați de aceste învățături, de cât de spiritul creștinismului, pot reprezenta un factor de regres spiritual. Pot reprezenta și un factor de progres cu condiția de a pune spiritul mai presus de literă, adică acolo unde îi este locul, de a pune deci dragostea pentru Dumnezeu și aproapele, mai presus de atașamentul față de formele organizate și instituționalizate de religie. Confruntările de idei, care ies din sfera iubirii creștine, adică sacrificarea omului, în beneficiul ideilor, părerilor și doctrinelor, care toate nu sunt decât un început de cunoaștere a lui Dumnezeu, trec dincolo de ceea ce este scris.     

Dumnezeu nu este prizonierul Bibliei și nu este mărginit sau redus la ea. El se exprimă prin aceasta, dar și prin întreaga lui creație și, nu în ultimul rând, prin prezența Sa actuală în conștiințele oamenilor. Toate cele trei elemente, puse împreună, sunt modul de a îl cunoaște pe Dumnezeu. Biblia nu este împotriva cunoașterii științifice a universului și aceasta din urmă nu este îndreptată împotriva Bibliei, așa cum încearcă unele Biserici instituțioale să ne facă să credem. Dacă, însă, avem cel de al treilea element citat, adică prezența lui Dumnezeu în noi, avem și siguranța mântuirii. Dumnezeu este infinit, pe când Biblia este finită, adică cuprinde numai o parte din ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, restul este la dispoziția fiecărui credincios în parte. În chiar textul Bibliei ni se spune că în vremurile din urmă cunoștința va crește. (Daniel 12: 4) Biblia cuprinde esența lui Dumnezeu, în textele în care ni se spune că Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4: 8)

Exegeza Bibliei nu este suficientă pentru intrarea în lumea spirituală, dacă nu se caută totdeauna legătura personală cu sursa acestui mesaj, care este atât de concentrat și esențializat, încât este nevoie de accesul personal la autorul lui, pentru a îl putea înțelege. Noul Testament nu este decât o mână care arată către cer dar nu este cerul. Aceste narațiuni despre viața și învățătura lui Isus Cristos fac numai introducerea Persoanei Lui către persoana noastră, fac doar o prezentare generală a Lui și în același timp, și cel mai important, lansează invitația de a-l cunoaște pe El personal.

Dacă încearcă cineva să aplice învățătura lui Isus, punând mecanic în practică, cuvintele pe care le citește în N.T., nu o să reușească, deoarece aceasta înseamnă a avea litera învățăturii lui Cristos, dar nu și spiritul acesteia. Litera fără spirit este moartă și din acest motiv și genul acesta de credință, este tot moartă. Este totdeauna preferabil să se pornească invers, adică de la spirit la literă. Litera este totdeauna utilă, atunci când avem spiritul, pentru că prin cuvintele, aparținând lui Isus, care sunt scrise acolo, Duhul Sfânt ne călăuzește pașii către înțelegerea Creștinismului. Spiritul învățăturii lui Cristos este prezența Duhului Sfânt, care locuiește în noi.

Evangheliile nu au fost scrise la dictarea îngerilor și nu au fost inspirate de Dumnezeu, cuvânt cu cuvânt, ci au avut ca bază surse, în principal orale și foarte puține scrise. Lucrul acesta se poate constatata, fără îndoială, dacă urmărim modul în care ele au fost construite. Prima evanghelie scrisă a fost cea a lui Marcu, care a fost folosită ca sursă de celelalte două evanghelii sinoptice, cea a lui Matei și cea a lui Luca. Spațiul acestei lucrări nu îmi permite să fac această analiză, dar există destule surse și posibilități de cunoaștere, pentru cei care vor să aprofundeze această constatare . Pentru ce este acest aspect important? Pentru că subliniază insuficiența unei cunoașteri pur teoretice a învățăturii lui Isus și imperfecțiunea acestui mod de abordare. „Biblia și numai Biblia” este un concept nefericit, dacă la el nu se adaugă și sublinierea necesității de a trăi viața pe care Cristos, care este chiar Viața, o trăiește în fiecare din noi.

Învățăturile lui Isus au fost exprimate într-un limbaj incifrat, adică trebuie să cunoaștem codul pentru a le putea descifra. Codul este relația personală cu autorul lor. Aceste învățături pot fi înțelese numai în procesul practicării lor. Aceste recomandări concrete sunt pătrunse de inefabil și transcendental, iar atunci când se încearcă vulgarizarea lor, printr-o interpretare literală excesivă sau forțată, devin incomprehensibile. Limbajul preferat al lui Isus Cristos este limbajul parabolic, prin intermediul căruia El vorbește oamenilor despre realități, care nu pot fi descrise și datorită acestui fapt, nu se poate vorbi despre ele, în mod direct.

“Dar, după cum este scris: <<Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. >> Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” [(1 Corinteni 2: 9-10); ref. 8 în Biblia Ortodoxă]

Se poate afirma că, ceea ce nu este transmisibil prin cuvântul scris, comorile spirituale greu de descris în cuvinte, rămâne domeniul privat al fiecărui credincios, care primește acest tezaur direct, în spiritul lui, sau al ei, prin Duhul Sfânt. Despre acestea, Biblia vorbește numai indirect, în mod metaforic sau parabolic, dar nu direct, adică printr-o descriere precisă și amănunțită.

Multe doctrine sunt echivalente, din punctul de vedere al suportului lor Biblic, în primul rând pentru că fiecare dintre ele se bazează pe o interpretare, a cărei posibilitate este cuprinsă de textele Bibliei. Nici una dintre interpretări nu este mai legitimă decât celelalte, atâta vreme cât există texte Biblice care să justifice fiecare dintre aceste interpretări, în egală măsură. De exemplu, doctrina Baptistă este la fel de îndreptățită ca și cea Penticostală să se revendice din textele Bibliei, dar același lucru este valabil și pentru doctrina Ortodoxă, cea Romano-catolică, sau cea Greco-catolică, etc. Ceea ce face deosebirea netă, între aceste Biserici confesionale, este modul în care ele interpretează aceleași texte ale Bibliei, adică fiecare din ele susține opinii deosebite pe baza textelor aceleași Biblii canonizate. Aceste texte conțin argumente și contra-argumente pentru toate aceste interpretări, deoarece Biblia este o carte complexă, cu mai multe variante de interpretare. Credincioșii aderenți ai acestor confesiuni creștine nu sunt, de regulă, deranjați de faptul că în baza aceleiași culegeri de texte, opiniile diverselor denominațiuni se bat cap în cap, dimpotrivă, ei sunt gata să se îmbarce imediat, în orice dispută de opinii, de partea instituției bisericești de care aparțin. Ca și cum ar fi de la sine înțeles că instiuția respectivă  are dreptate, mulți credincioși nu se deranjează să asculte și să analizeze argumentele celorlalți. Acest lucru se întâmplă împotriva evidenței faptului că fiecare posibilă interpretare a textelor Bilbliei nu face altceva decât să scoată la lumină un aspect sau altul al credinței creștine, pe care îl subliniază, în mod deosebit. Fiecare interpretare și fiecare doctrină creștină este o subliniere, o scoatere în relief, a unui element mai mult sau mai puțin important, al acestei credințe, de regulă, în detrimentul altor elemente, mai mult sau mai puțin importante.  

Biblia nu are înscrisă în textele ei, o singură, clară, posibilitate de interpretare.  Voi analiza, mai pe larg, afirmația precedentă, când mă voi referi la câteva învățături Biblice, așa cum sunt interpretate ele, de către diferite instituții bisericești. De fapt, ceea ce face deosebirea, este o tradiție a uneia sau a alteia dintre confesiunile creștine respective și o opțiune personală, a acelora care au contribuit la formularea acestor doctrine. Cu alte cuvinte, la baza tuturor doctrinelor creștine stă, la origine, decizia uneia, sau a unor persoane, care, au hotărăt asupra respectivei interpretări, în baza conștiinței lor personale, cu sau fără pretenția de a fi fost inspirată de Dumnezeu. De ce atunci, nu este lăsată conștiința individuală a fiecărui credincios să îndeplinească același rol? Ni se va răspunde: „Pentru că cei care au hotărât cursul unei anumite învățături, sistematizată într-o doctrină, au fost inspirați de Dumnezeu.” Dacă toți au fost inspirați de Dumnezeu, de ce se contrazic între ei? Nu este posibil ca unii să fi fost inspirați într-un fel, iar alții în alt fel. Ori au fost inspirați numai unii, ori nu a fost nimeni inspirat, pentru că dacă erau toți inspirați nu s-ar fi contrazis între ei. Mă refer la reprezentanții Bisericilor instituționale și la inițiatorii doctrinelor lor. Cine a fost până la urmă inspirat și cine nu, este greu de spus și de aceea totul se raportează tot la rațiune, adică la deducții logice, deci arbitrul suprem al credinței creștine rămâne tot rațiunea, care însă este refuzată, în mod vehement, cercetării științifice. Docrinele creștine se judecă unele pe celelalte prin deducții logice, bazate pe argumente Biblice. Orice interpretare sistematică a textelor Bibliei, adică orice doctrină creștină, este o propunere, sau o teorie, susținută de argumente raționale, adică de silogisme, care sunt o formă de argumentare logică, în care propoziție (concluzia) este inferată din alte două propoziții (premise). Aristotel a definit silogismul în „Analitica prima” drept „o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat.” Silogismul reprezintă un raționament deductiv. În structura standard a silogismului sunt folosite ca premisă majoră sau minoră, care constituie structura oricărui astfel de silogism, texte ale Bibliei, atunci când este vorba de demonstrația valabilității unor doctrine creștine. Se pleacă de asemenea de la presupoziția că acestea trebuiesc înțelese, mai mult sau mai puțin, în mod literal. Cu alte cuvinte, regulile rațiunii, ale logicii, au în final preponderența, în a formula și stabili valoarea unor idei spirituale. Dacă teologia emite opinii sub forma unor teorii, cu privire la Dumnezeu, pe care le numește doctrine, de ce nu sunt acceptabile și teoriile stiințelor moderne, cu privire la Dumnezeu și cu privire la creația Sa? Valoarea de receptare în exterior, pentru ceilalți, a unor experiențe mistice, stă în final tot în coerența argumentelor raționale. Trebuie consemnat că, la baza dogmelor și doctrinelor creștine nu stau pur și simplu cuvintele lui Isus, ci interpretarea acestor cuvinte și învățături, în funcție de un anumit context social, istoric și cultural. De asemenea, toată învățătura lui Isus Cristos este privită prin prisma scrierilor provenite de la primul mare interpret al acesteia, adică apostolul Pavel, care a introdus o organizare și ordine specifică în adunările creștine pe care le-a deschis. Dacă acest tip de organizare este necesar pentru orice colectivitate umană, aceasta nu înseamnă însă că el reflectă întocmai relațiile dintre cei care se declară a fi urmașii, sau discipolii lui Cristos. Relațiile dintre aceștia, conform învățăturii lui Isus, ar trebui să fie bazate pe dragostea de natură divină și în nici un caz pe o anumită ierarhie, care rezultă, în mod inerent din orice fel de organizare umană. Ce nevoie avem de pastori, sau preoți, dacă suntem păstoriți direct de Isus? Nu a spus Isus că El este Păstorul cel bun? Cu toate acestea Pavel a stabilit că avem nevoie de pastori, numai că el nu a mai făcut precizarea că au nevoie de pastori, numai aceia care nu sunt păstoriți direct de Isus. Confuzia între administrarea afacerilor unei comunități creștine, adică păstorirea acestora și păstorirea, sau conducerea sufletelor credincioșilor, este poate greu de sesizat, dar este reală și se face ușor. Conștiințele celor credincioși trebuiesc păstorite direct de Cristos, iar afacerile comunitățile creștine sunt administrate de oameni, așa numiții „episcopos.” Acest cuvînt a fost folosit mai întâi în literatura greacă pentru cineva care supraveghea o țară, un popor, sau chiar un tratat, sau o înțelegere. Un „episcopos” este o poziție oficială religioasă creată sub conducerea Împăratului Roman Theodosius, care a restructurat Biserica creștină imperială. Structura inițială a Bisericii imperiale era împăratul, după aceea vicarii, apoi presbiterii. În timpul lui Theodosius, poziția de vicar a fost înlocuită cu cea de „exarch,” urmată apoi de „episcopoi,” apoi presbiteri și diaconi. Biserica oficială a Imperiului Roman avea o structură care o reflecta pe aceea a statului roman.    

Pe de altă parte, când vorbim despre cunoașterea, din punct de vedere ontologic, a lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm ca surse de cunoaștere tot ceea ce poate fi subsumat la tematică. Aceasta înseamnă Biblia dar, în egală măsură, descoperirile științelor moderne, în principal, ale științelor naturii, biologia, genetica, antropologia, fizica, astrofizica, etc. Când Biblia și celelalte surse se contrazic între ele, asupra unor situații de fapt, să nu uităm că prima nu este o carte de știință și că limbajul mitologic pe care îl folosește este inferior față de cel științific ori de câte ori sunt în cauză analize precise și determinări exacte. Să fim serioși, cele două pagini din Geneza, care conțin două relatări oarecum diferite ale facerii omului și o mulțime de contradicții, nu pot conține în cuprinsul lor, uriașa complexitate a ceea ce înseamnă universul sau multiversul. Ele nu spun nimic despre Bigbang, efectul Doppler, radiațiile cosmice de fond, antimaterie, forțele care acționează în univers, fizica particulelor elementare, expansiunea universului, galaxii, găuri negre, etc. De ce să credem relatările Bibliei și să nu credem constatările științelor naturii și ale cosmosului, dacă și unele și celelalte se bazează și pe credință? Ce dovezi materiale avem că universul a fost creat în șapte zile, sau șapte mii de ani, dacă pentru Dumnezeu, o zi este ca o mie de ani? Ar trebui să analizăm dovezile materiale pe care le propune știința. De ce suntem atât de fascinați de mit dar refuzăm constatările bazate pe observații experimentale? Existența universului, care se deschide cercetării științifice, este un miracol înfăptuit de Dumnezeu; de ce respingem acest extraordinar miracol, care ne stă la dispoziție și refuzăm să îl cercetăm, dacă el vorbește despre Dumnezeu? Avem posibilitatea să studiem miracolul vieții, cea mai mare minune care se poate atribui lui Dumnezeu, cea mai importantă minune săvârșită de Isus pentru pământ, care stă și în prezent la dispoziția noastră pentru a o cerceta, este absurd  a respinge această șansă, pe temeiul unor doctrine creștine, care interpretează în mod literal relatările din cartea Geneza.

 Cu toate că Biblia nu face referire la toate descoperirile și observațiile științelor moderne ele sunt totuși reale. Nici nu trebuie să ne așteptăm să facă referire la toate acestea, dar atunci nici nu trebuie să confundăm V.T. cu un tratat de astro-fizică. De unde știm că aceste descoperiri și observații sunt reale? Pentru că dacă ar fi fost false punerea lor în practică, sub forma unor aplicații tehnice și tehnologice, nu ar fi fost posibilă. Efectele practice ale descoperirilor științelor moderne sunt configurate în aproape  toate obiectele care ne înconjoară și a căror existență nu ar fi fost posibilă, fără aceste realizări. De exemplu, când folosim telefonul mobil trebuie să știm că acest obiect, atât de uzual, este rezultatul descoperiri unor fenomene și legi, în domeniul fizicii, fără cunoașterea cărora existența unui astfel de obiect nu ar fi fost posibilă. Unii se agață în mod inconștient de o remarcă a apostolului Pavel, din 1 Timotei 6: 20, în care apostolul îi recomandă lui Timotei: „ferește-te de flecăriile lumești și de împotrivirile științei, pe nedrept numite astfel, pe care au mărturisit-o unii și au rătăcit cu privire la credință.” Sunt matematica, genetica, biologia, medicina, chimia, fizica, etc., pe nedrept numite științe? Este numai astro-fizica greșită, și toate celelalte științe, cu care aceasta din urmă este înrudită, sunt corecte? Pentru cei care sunt tentați să răspundă pozitiv, la una sau la cealaltă dintre întrebări, sau la amândouă, eu aș fi tentat să le spun că trăiesc într-o lume ireală în care nu există Dumnezeu, ci doar o părere fantomatică despre un anumit dumnezeu. Dumnezeu însă există în lumea reală, adică este prezent în universul pe care l-a creat. Se poate compara știința din vremea lui Pavel cu știința de astăzi? Dacă totuși le comparăm, știința din vremea lui Pavel ar fi pe nedrept numită știință, în comparație cu cea de astăzi și cu atât mai mult în comparație cu cea a viitorului. Cu toate acestea, suntem încă departe de a îl cunoaște pe Dumnezeu pe calea științei, dar mult mai aproape decât pe vremea lui Pavel. Credem în efecte, dar nu credem în cauza lor, care se materializează în aceste efecte. Dumnezeu însă nu a așteptat să ajungem atât de plini de cunoaștere încât să fim capabili să ne apropiem de El, prin forțe proprii, ci s-a apropiat mai întâi El de noi, atunci când știința omenirii nu era în măsură să spună prea multe despre univers. Dumnezeu însă știe ce potențial există în om și atunci când se uită la noi nu vede neputința de astăzi ci vede împlinirea potențialului uman în viitor. La fel ca orice părinte, El nu disprețuiește slăbiciunea copiilor Săi minori pentru că știe ce forță extraordinară există în genele lor.    Dumnezeu ne-a ales să fim un partener potrivit pentru El, Mireasa Lui spirituală, o fecioară curată. (2 Corinteni 11: 2)     

Cum putea o carte, care a fost scrisă cu  peste 2500 de ani în urmă, mă refer la cartea Geneza, din V.T., să cuprindă și să exprime cunoștințe pentru care i-a trebuit omenirii 2500 de ani să le obțină? Cum putem să punem în acord aceste cunoștințe dobândite de-a lungul timpului, cu principiile de bază pe care le prezintă Biblia? Cine ne obligă să ne cramponăm și să rămânem ancorați la un nivel de cunoaștere de acum 2500 de ani și să refuzăm, pur și simplu, orice evoluție în cunoaștere și  înțelegere, pentru ca să păstrăm „puritatea” ignoranței? Răspunsul se află în logica de funcționare a instituțiilor bisericești, care prezintă ignoranța ca pe o supremă știință, care cu cât este mai absurdă cu atât este mai „înaltă.” Dumnezeu, care este infinit în existența lui, nu a creat un univers atât de complex, ca acela în care trăim, pentru ca apoi, să îi oblige pe oameni să se limiteze la o cunoaștere a acestuia, extrem de simplificată. Cu ale cuvinte, existența și complexitatea universului reflectă complexitatea lui Dumnezeu și aceasta nu se reduce la o descriere extrem de simplistă așa cum este cea care este prezentată în cartea Geneza.  

Relatările din Geneza conțin, în formă mitică, câteva adevăruri esențiale, dar nu mecanismele concrete și detaliate ale creației. Care sunt aceste adevăruri? În primul rând, faptul că există un Dumnezeu, universal, cosmic și care este implicat în existența umană printr-un raport de cauzalitate. În al doilea rând, că acest Dumnezeu este legat de om, prin niște conexiuni foarte complexe, în așa măsură încât, cei doi Dumnezeu și omul, sunt o prelungire, o extensie a unuia în celălalt. În al treilea rând, faptul că Dumnezeu este implicat într-o restaurare a omului, pentru a îl aduce pe acesta la nivelul spiritual, la care se află El. În rest, toate celelalte amănunte sunt o formă de expresie mitologică, singura în care se puteau transmite aceste informații, în așa fel încât ele să fie înțelese de oamenii care au trăit acum 2-3000 de ani, dar și de oamenii de astăzi.

Desigur că apar multe semne de întrebare. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul și asemănarea Sa și în același timp, tot El a creat toate posibilele forme de viață conștientă, rațională, înseamnă aceasta că toate aceste forme seamănă cu omul? Trăim oare într-un univers care este populat de oameni, sau ceva asemănător cu ei și aceștia nu se cunosc între ei? Este puțin probabil ca, în acest univers gigantic, noi să fim singura formă rațională de existență, dar ce conexiune există între toate acestea și Dumnezeu? Dacă omul este singura ființă rațională din univers, în afară de Dumnezeu și îngeri,       ce nevoie a avut El să creeze un univers gigantic în care planeta pămănt este situată undeva într-o fundătură, între două din cele patru brațe ale Căii Lactee, adică aproape de marginea brațului Orion? Numai în constelația Calea Lactee au fost observate și aproximate numeric între 200 și 400 de miliarde de stele. Calea Lactee și galaxia Andromeda formează un sistem binar care aparține de un grup de 50 de galaxii gigantice numit Grupul Local, care la rândul lui aparține de un supercluster numit Virgo. În cartea Geneza ni se spune că, mult după ce Dumnezeu a creat pământul, adică de abia în ziua a patra, au fost făcute soarele, luna și stelele și acestea au avut ca scop ca să lumineze pământul. Prin urmare timp de trei zile pământul a plutit de unul singur în spațiul infint, pentru că încă nu erau create alte corpuri cerești. Cu toate acestea pământul este parte a unui sistem și nu poate fi conceput ca existând singur, ne luminat și ne încălzit timp de trei zile, cu atât mai mult cu cât înainte de a fi create corpurile cerești, cartea Geneza ne spune că au fost create verdeața iarba și pomii. Dacă totuși a existat o lumină, pe care Dumnezeu a creat-o în ziua întâi, ce fel de lumină a fost aceasta, care nu provenea de la soare? Dacă era lumina slavei lui Dumnezeu, întrucât   lumina slavei Lui nu se stinge niciodată și unde luminează El, nu există zi și noapte, cum se face că aceasta se stingea noaptea? (Geneza 1: 31; Apocalipsa lui Ioan 22: 5) Dacă Dumnezeu a creat stelele doar pentru a lumina pământul cum se face că sunt stele atât de îndepărtate de pământ încât nici măcar nu sunt vizibile de pe pămînt sau că lumina unora dintre ele ajunge pe pământ de abia după ce acestea nu mai există, cum s-a exprimat atât de poetic Eminescu, în poezia la steaua? În cazul apariției universului însă nu avem de a face cu licențe poetice, ci cu o știință. Este vorba despre absurditate sau naivitate? Este vorba despre un limbaj mitologic, alegoric, prin care ni s-au transmis mesaje complexe, pe care științele moderne se străduiesc să le descifreze în detaliu. Din punctul meu de vedere, inconsecvența și chiar naivitatea limbajului mitologic folosit, de cartea Geneza, nu pune în discuție existența lui Dumnezeu, întrucât dovada existenței Lui, pentru mine, este în mine. Din acest motiv și din altele voi insista, în această lucrare, asupra necesității unei legături personale cu Dumnezeu, singura care este garanția valabilității credinței noastre. Strădania sterilă a cercurilor corporatiste religioase creștine de a demonstra, despre cartea Geneza, că este adevărată în litera ei și nu doar ca un mesaj metaforic, este de a dreptul ridicolă și nu aduce, contrar așteptărilor servicii, ci mari deservicii, cauzei lui Dumnezeu. A promova despre Dumnezeu idea că El se complace în absurd, în condițiile în care natura din jurul nostru, ne arată o ordine și o frumusețe desăvărșită este mai degrabă o atitudine anti-creștină. Este însă linia de parcurs oficială a marii majorități, dacă nu a totalității Bisericilor confesionale. În cea ce mă privește, nu cunosc nici o confesiune creștină care să fi împăcat cu adevărat descoperirile științelor moderne cu adevărul existenței lui Dumnezeu și cu toate acestea se poate dovedi că ele sunt într-o deplină armonie. Din nefericire, Bisericile instituționale forțează conceptul de credință asupra aceluia de rațiune cu un efect dezastruos pentru moralitatea lumii în care trăim. Credința este necesară dar vine în prelungirea, în completarea, rațiunii și nu împotriva ei. Credința este necesară deoarece științele moderne ne duc doar până la jumătatea drumului de acolo urmează să facem călătoria pentru înțelegerea lui Dumnezeu prin spiritualitate, prin puterea și revelația care vine de la El. În orice caz, nimeni și nimic nu ne va putea despărți de dragostea lui Cristos.         

Nu este Dumnezeul prezentat de Biblie un pic cam prea asemănător cu omul, ceea ce ar dovedi, mai degrabă, o proiecție a celui din urmă asupra celui dintâi? Răspunsul este că nu trebuie să ne lăsăm înșelați de antropomorfizarea lui Dumnezeu, practicată de limbajul mitologic, al V.T. Dumnezeu Tatăl nu este un om și nimic asemănător cu omul, este o ființă infinită, care deci nu are început și sfârșit. Pentru om, imaginea lui Dumnezeu este Isus Cristos, deoarece El este o privire în oglindă atât a umanității cât și a Tatălui. El face legătura între Tatăl care este infinit și omul care este prizonier în propria lui finitudine. El a venit să ofere libertate celor captivi „în închisoarea” propriilor lor limite.   

Cea ce este mitologie și este exprimat într-un limbaj specific acesteia, trebuie înțeles ca atare și nu asimilat în mod literal, adică confundat cu un fapt istoric. Circumstanța că Evreii sau Musulmanii privesc femeile, din anumite puncte de vedere, ca pe ființe inferioare bărbaților nu trebuie pusă în sarcina lui Dumnezeu, care El însuși nu poate fi determinat cu gen. Nu se poate spune despre Tatăl Ceresc că este bărbat, deoarece El nu este om ci o realitate infinită, ne determinată din punctul de vedere al unui anumit gen. Faptul că este identificat ca Tată și nu ca Mamă este relativ și dependent de condițiile culturale în care a fost scris V.T. și N.T. Nu greșim dacă spunem că Dumnezeu este și Mama noastră, în aceeași măsură în care este și Tatăl nostru. Ceea ce încerc să spun este faptul că naivitatea face jocul Bisericilor confesionale, care încearcă să îi țină pe oameni în obscurantism. Această atitudine nu este folositoare adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, ai cărei membrii abordează cunoașterea realității, în mod serios și nu se lasă manipulați de nimeni, ci conduși doar de adevăr.

În aceeași măsură cu teologia, filozofia, literatura și arta sunt revelatoare asupra impactului dintre Dumnezeu și conștiința umană. Când vorbim despre cunoașterea persoanei istorice a lui Isus Cristos avem la dispoziție Biblia dar și mărturiile unor istorici cum ar fi Josephus, Tacitus, etc. și bineînțeles tot cea ce s-a scris în legătură cu acest subiect. Când ne referim la cunoașterea directă a persoanei lui Isus Cristos și a dragostei Sale, acest lucru se poate realiza prin Duhul Sfânt, căci numai El ne poate pune în minte gândul pe care l-a avut și îl are Cristos. „Sfințirea înseamnă să ai mintea lui Cristos și toate gândurile lui Cristos” – John Wesley.

Cu aceeași seriozitate cu care trebuie abordată cunoașterea ontologică, adică din punctul de vedere al existenței, trebuie tratată și cunoașterea personală, directă, spirituală, transcedentală și revelată a lui Dumnezeu. Ezoterismul merge mână în mână cu rațiunea și cu științele moderne, când este vorba despre cunoașterea lui Dumnezeu. Există fără îndoială o cunoaștere posibilă numai pentru cei inițiați și un sens ascuns, secret al cunoașterii lui Dumnezeu, deoarece, așa cum am precizat este vorba despre o cunoaștere de la Persoană la persoană. Dar există deasemenea o cunoaștere rațională, științifică și filozofică care ne permite să susținem posibilitatea existenței lui Dumnezeu.

Cramponarea de atropomorfism și mitologie este ecusonul Bisericilor instituționale care se feresc de nou, pentru că orice avans în cunoașterea umană pare a fi o amenințare asupra monopolului pe care ele și l-au asumat în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu. Administrarea „misterului” este ocupația de bază a coordonatorilor Bisericilor instituționale și ei se străduiesc să tragă o linie clară de demarcație între Dumnezeu și universul pe care El l-a creat, ascunzînd complexitatea și evoluția în cunoaștere, care sunt trepte de urcuș pe scara evoluției umane, sub „covorul” tocit al unor dogme fixe, care se contrazic radical cu alte dogme similare. Misterul, fără îndoială, rămâne dar dacă el este administrat greșit, adică este investit într-o direcție eronată, împotriva evidențelor, ceea ce are de suferit cel mai mult este cauza lui Dumnezeu. Realitatea lui Dumnezeu nu echivalează cu ignoranța, căci altfel, ce sens ar mai avea să trăim veșnic, dacă nu vom ajunge să cunoaștem infinitul? Eternitatea însă începe atunci când în noi își așterne mantia nemuririi gloria veșniciei și în acel moment începe și cunoașterea ei. Dacă toată istoria universului și a infinitului, în general, se reduce la cele două pagini din Geneza, ce ne mai rămâne de cunoscut în eternitate?

Biblia este o carte despre revelația lui Dumnezeu, adică despre Isus Cristos. Ea nu cuprinde, așa cum am afirmat deja, decât o infimă parte din pluri-dimensionalitatea lui Dumnezeu. Limbajul pe care Biblia îl folosește, este cu totul ne adecvat și insuficient, pentru a descrie adevăratele realități care formează Persoana Lui. El este ca un Împărat, dar nu este deloc un împărat, este ca un Tată dar este un Tată spiritual, este un Domn al oștirilor, dar nu are nevoie de armate, deoarece este atotputernic, prin El însuși. El „zice și se face,” ce nevoie are de armate sau de slujitori care să îi îndeplinească ordinele? (Geneza 1: 3,6,9,11,14,20,24,26) Dumnezeu își exprimă voința verbal și aceasta se împlinește prin mecanisme care nu ne sunt cunoscute, nu are nevoie de slujitori care să îi ducă la îndeplinire planurile, pentru că toate lucrurile se fac direct prin puterea Lui. Dumnezeu nu are nevoie să fie adulat sau lăudat, deoarece nu duce lipsă de încurajare și nici nu se poate bucura de aprecierea unor ființe, care încă nu îl înțeleg pe deplin.

Pe de altă parte, principiul “Sola Scriptura” trebuie bine înțeles. Acesta a fost manifestul, sub care s-a desfășurat Reforma. În același timp, este necesară recunoașterea modului în care a fost construită Biblia, pentru a putea privi textele Scripturii într-o lumină corectă. Biblia s-a constituit prin selecția făcută asupra a nenumărate texte care circulau în momentul respectiv. Biblia canonizată este produsul unei alegeri, pe care oamenii au făcut-o, în legătură cu scrierile despre Dumnezeu. Să nu scăpăm din vedere faptul că, în perioada ceea mai importantă a istoriei lor, adică imediat după ce evenimentele descrise s-au întâmplat, mesajul evangheliilor a fost transmis pe cale orală, deci, prin intermediul tradiției. Când spunem “Sola Scriptura” ne referim la Biblie dar și la tradiția orală care a stat la baza ei și fără de care, Cuvântul scris nu ar fi existat. Ne-am obișnuit să nu mai analizăm informațiile și pentru că li se aplică eticheta “sacru,” ne ferim să le trecem prin filtrul rațiunii. Considerăm că totul este perfect și adevărat, doar pentru că așa se afirmă de către instituțiile religioase creștine. Cu toate acestea, apariția N.T. are o întreagă istorie. Nu este totul sacru în istoria Creștinismului, unele lucruri sunt condamnabile, iar cărțile Bibliei au fost selectate din noianul de scrieri existente, după o anumită strategie.

Din punctul de vedere al lui Luther, principiul „Sola Scriptura” a respins atât ideea că Biserica instituțională Romano-catolică posedă revelații separate de Scriptură, cât și ideea că această Biserică instituțională este interpretul infailibil al Scripturii. El a afirmat că părinții bisericii, papalitatea și consiliile bisericii erau failibile, adică puteau să greșească și că, de fapt, au și greșit de-a lungul istoriei. De la Reformă încoace, o largă diversitate de teologi, având diverse convingeri, au apelat la o foarte largă gamă de surse, ca autoritate religioasă finală. Ca să enumăr câteva, acestea ar fi: rațiunea, experiența personală, crezurile, consensurile Bisericii instituționale, sau conștiința individuală. Până la urmă nici Luter nu a fost infailibil și nici responsabilii Bisericilor confesionale, din vremurile noastre, nu sunt infailibili, ci dimpotrivă pot greși și chiar greșesc, ori de câte ori își impun autoritatea lor spirituală asupra conștiințelor individuale. După cunoștința mea, Luter nici nu pretins că este infailibil și nici nu se putea ca un om de valoarea lui spirituală să facă așa ceva. Dacă nici un om nu este infailibil nu ne rămâne decât să ne lăsăm conduși de către conștiințele noastre, luminate de Dumnezeu și să analizăm și aceptăm acele opinii care ne conving.

Protestantismul istoric a continuat să afirme că numai Biblia este autoritatea ultimă în domeniul credinței creștine. De unde își extrage Biblia autoritatea ei? Există un lanț al autorității. Autoritatea supremă este Dumnezeu. El s-a revelat pe Sine și cea mai importantă descoperire de Sine se găsește în Persoana lui Isus Cristos. Până aici sunt întru totul de acord cu majoritatea teologilor creștini, care afirmă aceste lucruri. Mai departe însă, de asemenea, o majoritate dintre ei afirmă că Isus și-a delegat autoritatea Sa apostolilor Săi, care, prin inspirația Duhului Sfânt, au redactat cuvântul scris. În felul acesta, Scriptura a devenit autoritatea noastră finală, deoarece ca și înregistrare infailibilă a revelației de Sine a lui Dumnezeu, ea perpetuează autoritatea personală a lui Cristos.[1]

Același Duh Sfânt, care i-a inspirat pe scriitorii Bibliei să consemneze, evenimentele petrecute, în timpul vieții lui Cristos, îi inspiră pe toți aceia care sunt ai lui Dumnezeu. Nicăieri în Biblie nu este precizat că revelația lui Dumnezeu s-a terminat o dată cu scrierea ei. Această stratagemă, de stopare a revelației, care vine de la Dumnezeu, a fost pusă la punct cu ocazia instituționalizării Bisericii, la Conciliul de la Nicea, în anul 325 e.n. În acest mod, Biserica instituțională și-a arogat proprietatea definitivă a revelației și adevărului despre Dumnezeu.

În ceea ce privește întâmplările din viața Sa și cuvintele pe care Isus le-a spus pe pământ, nu mai este nimic de adăugat și nimic de scos din textele evangheliilor, întrucât apostolii au fost cei mai în măsură să se pronunțe asupra lor. Ei au fost prezenți la evenimentele petrecute în acel moment istoric și acei scriitori care nu au fost prezenți, au primit, prin tradiția orală și puținele documente scrise informațiile existente. Cât privește istoria prezentă și cea viitoare a umanității și raporturile acesteia cu Dumnezeu, revelația rămâne deschisă și nu are cum să fie sigilată, întrucât se referă la evenimente viitoare, nu trecute. Cartea lui Daniel și Apocalipsa lui Ioan sunt farul în lumina căruia putem vedea viitorul, dar ele au nevoie de o explicare amănunțită care reprezintă o adevărată revelație a momentului, întrucât evenimentele pe care acestea le cuprind sunt cu totul neobișnuite și apte să contrarieze orice conștiință. În aceste două cărți, Bisericile instituționale sunt prezentate, contrar așteptărilor, ca fiind dușmanii lui Dumnezeu și evenimentele la care umanitatea va fi martoră vor fi extrem de dramatice.

Apostolul Pavel ne informează că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă deloc că numai Scriptura, canonizată la Nicea, sub îndrumarea Împăratului Constantin, este insuflată de Dumnezeu.

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” [(2 Timotei 3: 16-17); ref. 9 în Biblia Ortodoxă]

Informația pe care ne-o dă epistola atribuită lui Pavel, nu înseamnă că revelația s-a terminat o dată cu consemnarea acesteia în textele care existau pînă în momentul când apostolul a făcut respectiva constatare. Reversul acestei afirmații este însă valabil. Revelația a continuat o dată cu scrierea evangheliilor. După momentul în care scriitorul respectivei epistole a comunicat informația prezentată mai sus, cu privire la modul în care a fost scrisă Scriptura, s-au consemnat de fapt evangheliile, care sunt mai recente, decât epistolele apostolului Pavel. Ceea ce afirm, este că, Pavel nu putea înțelege prin Scriptură altceva decât textele care erau scrise deja, pănă în momentul în care a doua epistolă către Timotei a fost transmisă. Altă Scriptură nu exista în acel moment. Această Scriptură era foarte diferită, față de aceea care s-a canonizat la Nicea, adică era mult mai limitată.  Din acest motiv, afirmația făcută de apostolul Pavel, în a doua epistolă către Timotei, cap. 13, cu versetele 16 și 17, are o aplicabilitate specifică.

Urmașii apostolilor sunt toți credincioșii născuți din Dumnezeu, deoarece fiecare din aceștia au fost înscriși în cartea vieții de la întemeierea lumii și fiecare este „locuit” și inspirat de Duhul Sfânt. Dumnezeu nu a oprit revelația, dimpotrivă, Isus ne-a spus că Duhul Sfânt ne va călăuzi în tot adevărul. Biserica celor născuți din Dumnezeu recunoaște autoritatea Scripturii, dar, în aceași măsură, recunoaște și afirmă autoritatea directă a Duhului Sfânt, adică a lui Dumnezeu, în viața lor. (Ioan 16: 13) A terminat Dumnezeu de vorbit cu oamenii acum 1686 de ani, adică după sinodul de la Nicea și de atunci nu mai are nimic de spus? Aceasta vrea să ne facă să credem Bisericile confesionale, dar aproape prin tot ceea ce fac, aceste instituții bisericești lucrează împotriva cauzei lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care nu mai vorbește este un Dumnezeu mort, dar Duhul Lui ne amintește în fiecare moment că El este viu și ne revelează, adică ne călăuzește, în tot adevărul. Între Biblie și revelația personală nu poate fi nici o contradicție, fiindcă amândouă au ca sursă același Dumnezeu. Singura deosebire este că, aceia care sunt născuți din Dumnezeu, nu sunt dependenți de nici o doctrină și, deci, de nici o interpretare obligatorie a textelor Bibliei, care sunt susținute de Bisericile instituționale.

Membrii Bisericii celor născuți din Dumnezeu au acces direct la Persoana lui Isus Cristos, prin Duhul Sfânt și de aceea se vor întoarce mereu la înțelesul adânc al cuvintelor Lui. Înseamnă acest lucru că apostolii au greșit în afirmațiile lor și acestea trebuiesc rectificate? Nicidecum, înseamnă doar că planul lui Dumnezeu este în mișcare și că învățătura lui Cristos trebuie mereu actualizată, pentru a răspunde nevoilor spirituale, neliniștilor și întrebărilor omului de astăzi. Este vorba despre o privire critică adresată istoriei Creștinismului, precum și a cauzelor care au dus la erori, mai mult sau mai puțin grave și identificarea acestora chiar și în textele din Biblie, care au generat posibilitatea unor interpretări în această direcție. De exemplu, în baza textelor prin care Isus a dat autoritate Bisericii, de a lega și dezlega păcatele, Biserica confesională, preponderentă în evul mediu, adică Biserica Romano-catolică, a început să vândă această iertare prin practica indulgențelor. Ce a permis această interpretare a textelor Bibliei, care a dus la o astfel de anomalie? Răspunsul meu este că acest lucru a fost posibil datorită înțelegerii greșite a noțiunii de Biserică. Există și în zilele noastre numeroase absurdități, la care trebuie să găsim răspunsul, dar înțelegerea corectă a ceea ce înseamnă adevărata Biserică a lui Dumnezeu rezolvă o mare parte din ele.

 Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?

 înapoi la cuprins!

Am fost preocupat de această întrebare, legată de identificarea Bisericii lui Cristos și am încercat să găsesc un răspuns. Acest răspuns este dependent de identitatea religioasă a persoanei care este interogată. Dacă întrebi un credincios Ortodox o să-ți răspundă că tradiția lui este cea mai aproape de principiile creștine. Un Romano-catolic este profund atașat de tradiția sa, de care este mândru și cel mai probabil, se va declara fericit că face parte din această tradiție. Vor fi mari șanse să spună că Biserica Romano-catolică este cea mai veche tradiție creștină și este bazată pe desemnarea personală pe care a făcut-o Isus lui Petru de a fi „piatra” pe care este zidită Biserica. Protestanții, Reformații, Metodiștii etc., sunt la fel de convinși de adevărurile pe care le susțin. Neoprotestanții, cum ar fi: Baptiștii, Penticostalii, Evangheliștii, Adventiștii, etc., cu care am stat de vorbă, de-a lungul anilor, mi-au spus totdeauna și au încercat să îmi demonstreze, cu o multitudine de argumente, că ei și numai ei au dreptate, și că Biblia este aceea care le dă lor și numai lor dreptate. Toți ceilalți sunt „rătăciți”, într-un grad mai mic sau mai mare. Cu grija de a nu generaliza în mod fictiv, pot spune că fiecare confesiune creștină se promovează pe sine și își scoate în evidență propria doctrină, fără de care nu ar avea nici o rațiune de a exista, în mod independent.

Pentru a compara diferite doctrine între ele avem nevoie de un etalon cu care să le comparăm și acesta nu poate fi altul decât Biblia. Istoria Creștinismului joacă un rol important atunci când dorim să observăm impactul practic între dogme și realitate iar teologia și filozofia sunt instrumentele de lucru. Paradoxul este că nici una dintre doctrinele diferitelor Biserici instituționale nu se calchiază exact pe susținerile Bibliei, o posibilă explicație fiind aceea că Biblia este vie pe când învățătuirle sale, odată ‚mumificate’ în doctrine nu pot fi cuprinse într-o singură doctrină, în același timp. Aceasta se întâmplă deoarece o doctrină nu poate cuprinde contradicții pe când viața le presupune și tocmai acest lucru îi dă o dinamică specifică. Suntem pe drumul către infint, nu ne putem opri și după ce am aruncat o privire să rămănem pironiți pe loc, fascinați dar paralizați, consemnându-ne uimirea într-o doctrină fixă care are funcția de „a ne aminti” că putem să fim nemuritori și nu de a ne face să ne simțim, la modul prezent, ca atare. Biblia este vie și la fel ca tot ceea ce este viu se desfășoară prin acomodarea cu realitățile de fiecare zi și dacă nu poate face acest lucru se dovedește a fi sanctuarul unei utopii. Cu toate acestea, tocmai respectul care se acordă celor care i-au aplicat principiile în practică dovedește că ea nu se poate defini ca o propunere utopică ci este o sugestie de viață pe care „o altă lume” o transmite lumii noastre. Probabil că aplicarea ei generalizată este mai degrabă o caracteristică a viitorului și la fel de probabil este și faptul că în lumea noastră niciodată nu va exista o majoritate care să practice principiile Creștinismului. Va fi un pământ nou și un cer nou și lucrurile care sunt acum vor trece. (Apocalipsa lui Ioan 21; 1) Ar fi un exercițiu de gândire remarcabil dacă ne-am putea imagina cum ar fi dacă fiecare ar da întâietate celuilalt, dacă fiecare ar căuta mai întâtîi interesele celor din jur și apoi interesele sale proprii, dacă fiecare i-ar iubi pe cei din jur ca pe sine însuși, în fapt, mai mult decât pe sine însuși, dacă ar fi gata să se sacrifice pentru ei, în orice moment, dacă bucuria fiecăruia ar fi, în primul rând,  aceea de a da și nu, în primul rând, aceea de a primi. (Faptele Apostolilor 20; 35;        Filipeni 2; 1-5) Lumea în care trăim nu este construită în acest mod și la baza ei nu stă dreptatea socială ci dreptul celui mai puternic. Din acest motiv, morala creștină pare a fi o utopie și este înlocuită treptat și pe ne simțite cu un surogat în care a face „și bine” în jurul nostru este o condiție apreciată ca fiind acceptabilă pentru cei care doresc să se considere Creștini. Deocamdată Creștinii sunt mai preocupați de a stabili cine are dreptate, în probleme doctrinale, decât a pune în practică principiile Creștinismului. Dacă un Creștin află despre un altul că aparține unei alte Biserici instituționale, decât celei a propriei sale apartenențe, primul lucru pe care îl face, încearcă să schimbe opțiunea celuilalt și pentru aceasta face orice efort pentru a convinge și dacă nu reușește îl lasă pe celălalt „în grija lui Dumnezeu,” iar între cei doi se așterne suspiciunea generată de ne cunoscut. Excepție face situația în care cei doi Creștini sunt născuți din Dumnezeu și amândoi au același Tată, chiar dacă au fost crescuți de ‚părinți’ omenești diferiți. Dacă doi frați gemeni au fost adoptați de două familii diferite și crescuți în baza unor tradiții diferite, atunci când se întâlnesc ei se văd legați de ceva cu mult mai puternic decât tradițiile lor și anume de o relație indistructibilă, sufletească. Dogmele și doctrinele, oricât de necesare ar fi, îi separă pe oameni, dar ceea ce îi unește este apartennența de același Tată Ceresc. Lucrarea de față nu își propune, probabil voi repeta această precizare și într-un alt context, să compare doctrine cu doctrine și să recomande pe „ceea mai bună,” pentru că nu există „cea mai bună,” sau una „mai bună” decât cealaltă. Prin compararea a ceea ce este parțial cu altceva, care este tot parțial, sau prin compararea a ceva ce este relativ, cu altceva, care este tot relativ, nu se ajunge la absolut. Se poate trage totuși concluzia relativității tuturor termenilor de comparație și căutarea absolutului în altă parte, decât în doctrine, în cazul nostru printr-o deschidere personală către căutarea absolutului.            

Toate diviziunile între creștini sunt, în primul rând, deosebiri de păreri și de dogme, deosebiri de doctrine și de tradiții. Toate aceste adevăruri sunt însă parțiale. Adevărata învățătură creștină, aceea care stă la temelia Bisericii celor născuți din Spirit, este tocmai recunoașterea relativității și parțialității oricărei cunoașteri teoretice, pur intelectuale, despre Dumnezeu și refuzul obligativității oricăror doctrine sau dogme. Singura cunoaștere completă, care este posibilă aici pe pământ, este cunoașterea dragostei de natură divină, care l-a animat pe Isus. Pe aceasta bază se evidențiază relațiile inter-umane, care să aibă ca fundament dragostea spirituală creștină, agape.

Tentativa de a introduce reguli noi are menirea să îi încurajeze pe mulți, ca prin respectarea acestora să își ofere garanții privitoare la viața veșnică. Același lucru au făcut și Evreii, care au introdus atât de multe reguli și tradiții, încât în spatele lor nu se mai vedea nici urmă de spiritualitate. Este vorba, desigur, despre încercarea de a se îndreptăți pe sine, în fața lui Dumnezeu, printr-o religiozitate construită artificial și a face orice altceva, dar a evita, cu tot dinadinsul, respectarea unei cerințe de bază a Creștinismului și anume practicarea iubirii spirituale. Această dragoste de natură divină este un angajament profund și nu se rezumă la forme ritualice sau la respectarea unor reguli instituite de oameni, în numele lui Dumnezeu.

Multe din învățăturile Bisericilor confesionale se contrazic între ele și este evident că nu există o viziune unitară, asupra multor aspecte ale credinței creștine. Deoarece nu se poate ca toți să aibă dreptate, în condițiile în care părerile sunt atât de diferite, consider că este interesant de sondat cauzele acestui fenomen, în care credința într-un singur Dumnezeu produce o gamă cu adevărat bogată de opinii contradictorii. Dacă există un singur Dumnezeu și El inspiră pe toți aceia care cred în El, de ce părerile nu concordă așa cum ar fi de așteptat? Dacă există o singură sursă, un singur izvor al cunoașterii lui Dumnezeu, o singură colecție de texte canonizate, adică Biblia, de ce unii credincioși creștini susțin anumite doctrine, iar alții doctrine destul de diferite? Este adevărat că Biblia însăși este o carte complexă, în care se pot găsi, câteodată, doar în stare incipientă, premisele unor interpretări diferite. Este, de asemenea, adevărat că interpretarea fiecărui text în parte presupune cunoașterea temeinică a ansamblului și a semnificației generale, a ideii de principiu pe care textele Biblice o exprimă. Cu toate acestea, astfel de argumente sunt doar contextuale, deoarece pentru cei care se declară inspirați ar trebui să fie lămurite și textele, dar și interpretarea lor.

Câteodată, eticheta de inspirat se aplică forțat și ne discriminat, dar aceia care au avut curiozitatea de a pune, verset lingă verset, textele evangheliilor, pe de o parte pe cele trei numite evanghelii sinoptice, comparându-le între ele, Matei, Marcu și Luca, iar pe de altă parte evanghelia după Ioan, au constatat nepotriviri în interiorul primului grup și o teologie destul de diferită între primele trei și cea de-a patra. Factorul uman receptor al unor mesaje divine trebuie luat negreșit în considerare. Este multitudinea de interpretări posibile ale textele Bibliei motivul existenței atâtor confesiuni creștine sau absolutizarea acestor interpretări și încercarea de a le impune celorlalți printr-o autoritate umană? Sper că, pe măsură ce această lucrare își desfășoară argumentația, cititorul să poată desprinde un răspuns la această întrebare.

Cineva greșește, dar cine? Care sunt deci motivele pentru care, deși există un singur Dumnezeu, există în același timp o multitudine de instituții religioase, care se revendică fiecare a fi adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Orice adevăr are multiple fațete și dacă este privit din unghiuri diferite, poate duce la păreri diverse. Care este adevărul? Instituțiile religioase se prevalează de mandate și delegații de reprezentare din partea lui Dumnezeu și își apropriază adevărul ca pe ceva ce ține de însăși rațiunea lor de a fi. Ele se prezintă pe ele însele ca adevărate bănci, în care se depozitează, în siguranță, adevăruri fundamentale și în voltele cărora nu pot pătrunde decât aceia care cunosc parola.

În realitate, atunci când este vorba de inspirație, sau de legătura directă cu Dumnezeu, acestea nu pot fi decât apanajul conștințelor individuale și în nici un caz monopolul unor organizații religioase. Armatele de funcționari, în slujba lui Dumnezeu, îl ascund de multe ori pe El de privirile curioase și cercetătoare ale indivizilor, care și-au desfășurat ultimele speranțe ca pe niște pânze de catarg, ce încearcă să sesizeze cele mai mici unduiri ale vântului salvator. Există o cale lungă și ocolită de a ajunge la Dumnezeu, dar există, de asemenea, o cale scurtă prin care Dumnezeu ajunge la noi, la fiecare din noi.

La fel ca mulți alți semeni ai mei, am observat și eu decalajul vizibil și nefericit dintre ceea ce se predică de la amvoanele instituțiilor religioase și ceea ce se practică în realitate și am început să studiez cauza acestui fenomen. Lucrarea pe care o prezint cititorului este, de asemenea și rodul acestor căutări și sper să facă lumină într-un teritoriu aflat într-o zonă crepusculară, la intersecția dintre idealuri înălțătoare, formulate de Creștinism și a practicilor de conduită umană, personală sau de grup, de multe ori dezamăgitoare.

Creștinismul este divizat, fiecare susține că are dreptate și astfel s-au format adevărate bariere doctrinale între oameni, pe care de-a lungul timpului, unii au încercat să le rezolve prin luptă. Mai grav este faptul că, dintr-o învățătură menită să îi unească pe oameni, Creștinismul a devenit o învățătură gata să îi dezbine, să îi despartă definitiv și să îi învrăjbească de moarte. Cred că un important rol pentru aceasta l-a avut înțelegerea greșită a noțiunii de Biserică și amestecul nefericit dintre factorul uman, social și economic cu cel spiritual și divin.

Isus Cristos a fost condus de alte rațiuni decât cele ale omului obișnuit. El nu a reacționat la situațiile de viață așa cum face oricare alt om pus în situații asemănătoare, ci într-un mod total diferit. Instituțiile religioase, însă, aflate în aceleași situații ca și Isus, au reacționat totdeauna într-o manieră umană, obișnuită, scoțând sabia din teacă și vărsând sânge. Așa au făcut în timpul Cruciadelor, al Inchiziției, al Războaielor religioase etc. Reprezentanții unor organizații religioase creștine vor spune că participarea instituțiilor lor la masacre a fost mică sau chiar nulă, le voi răspunde însă, că participarea lor la reprimarea adevărului științific și la configurarea unui fanatism religios modern este totuși determinantă.

În zilele noastre, represiunea a luat alte forme, mai moderne, de anatemizare a celor care gândesc liber, atât în interiorul instituțiilor religioase creștine, cât și în afara lor. Învățăturile și doctrinele instituțiilor bisericești, după părerea mea, nu pot fi evaluate doar după atractivitatea și frumusețea principiilor pe care le avansează, dar și după impactul concret asupra comportamentului uman, atât la nivel individual cât și social.

Nesfârșitele diviziuni și lupte între grupurile care s-au revendicat de la învățătura Mântuitorului dovedesc, cu tărie, un singur lucru, faptul că nu există unitate între Creștini. Acest lucru se opune rugăciunii lui Isus Cristos, care, înainte de a fi răstignit, s-a rugat Tatălui Ceresc ca toți Creștinii să fie una. A se vedea pentru aceasta Ioan 17: 21.  La prima vedere s-ar părea că Dumnezeu nu a ascultat ruga lui Isus pentru că, în mod evident, Creștinii nu sunt uniți.

Lipsa de unitate se vede cel mai bine în numărul mare de confesiuni creștine și în tendința acestora de a își aroga fiecare posesia adevărului despre Dumnezeu, respingând, în același timp, pretențiile similare ale celorlalți. Desigur, sunt conștient că orice generalizare poate duce la deformarea adevărului, dar, în același timp, tema de față trebuie urmărită plecând de la niște noțiuni generale, cum ar fi cea de Biserică a celor născuți din Spirit, sau a celor născuți din nou, sau născuți din Dumnezeu, Biserică Spirituală Unică, sau Biserica celor înscriși în Ceruri, pe de o parte, toate cele enumerate exprimînd unul și același lucru și, pe de altă parte, cea de Biserică corporatistă, Biserică instituțională, sau Biserică confesională, instituție bisericească, sau organizație religioasă creștină, care de asemenea sunt sinonime, în accepțiunea acestui cadru de referință. Vor exista negreșit și aspecte de detaliu, care vor putea fi mai degrabă intuite de cititor decât minuțios analizate, în cadrul acestei lucrări.

Am încercat însă, să fundamentez acest demers pe fapte istorice, în așa fel încât afirmațiile pe care le fac, să îmbrace materialitatea unor realități, pentru mulți devenite fapte de conștiință. O constatare ne confortabilă, desprinsă din desfășurarea existenței umane în matca istoriei, este și acea că sunt mulți credincioși de o remarcabilă valoare spirituală peste tot dar, în același timp, sunt și mulți indivizi care se revendică spiritual din Religia Creștină dar se mențin la o atitudine formală, convențională față de aceasta. În lucrarea de față mă refer la credincioșii născuți din Spirit, născuți din Dumnezeu, născuți din nou, sau renăscuți spiritual și credincioșii ne renăscuți spiritual sau „lumești”, ca să folosesc o terminologie folosită de Biblie. În ambele sensuri, expresiile sunt purtătoare a acelorași denotații.

„...pentru că tot lumești sunteți. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, nu sunteți voi lumești și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?” [(1 Corinteni 3: 3); ref. 10 în Biblia Ortodoxă]

Este vorba, desigur, despre certurile și dezbinările care au loc între instituțiile bisericești, dar și în interiorul lor. Este vorba, de asemenea, într-un sens mult mai particular, despre dezacordurile, discrepanțele sau chiar incompatibilitățile între doctrinele și dogmele creștine, care sunt susținute de diferite Biserici instituționale. Creștinii „lumești” sunt credincioșii care nu au fost născuți din Dumnezeu, adică nu au fost născuți din nou, ei fiind doar purtătorii de etichetă. Aceștia din urmă au vocația majorității pentru că mulți sunt chemați și puțini sunt aleși. (Matei 22: 14) Regula majorității din instituțiile religioase pune în pericol viața spirituală a acestora. În cazul nostru “vox populi” nu este “vox dei” deoarece morala creștină nu este o construcție de masă, ci înălțimea la care ajunge spiritul uman edificat.

Întreaga istorie a Creștinismului ne arată faptul că cei puțini sunt adevărații deschizători de viziuni spirituale și nu marile mulțimi. Isus Cristos a fost singur împotriva unei lumi întregi, atunci când a venit pe pământ, ucenicii lui au fost o minoritate în Israel și înțelegerea învățăturilor Lui le era explicată, în particular, numai lor. Isus s-a adresat la o „turmă mică”, căreia i-a recomandat să nu îi fie frică (Luca 12: 32) Isus a spus că nu toți cei care vor zice “Doamne, Doamne...” vor intra în împărăția lui Dumnezeu (Matei 7: 21)

Creștinismul a devenit un fenomen de masă, dar cu această ocazie a scăzut standardul lui spiritual. Desigur că orice om este chemat de Dumnezeu pentru mântuire, dar nu toți oamenii prețuiesc la fel această chemare. De fapt, nici chemarea nu îmbracă mereu aceeași formă. Există o chemare generală dar și o chemare specială. Mulțimile sunt chemate prin modulațiile glasurilor care transmit neîncetat vibrația eternă, dar cei aleși sunt cunoscuți dinainte și sunt chemați personal. (Efeseni 1: 1-14)

Nimeni nu poate trece printr-o experiență spirituală personală prin intermediul unui înlocuitor, adică nimeni nu ne poate suplini în ceea ce trebuie să facem chiar noi, din punct de vedere spiritual. Nici un alt credincios, indiferent de poziția pe care o are, fie acesta preot, pastor sau chiar patriarh, nu poate face ceea ce fiecare din noi trebuie să facem pentru noi. Nici un om nu s-a născut și nu se poate naște, în locul altui om, pe pământ, și, în aceeași măsură, nici un alt individ uman nu poate parcurge procesul nașterii spirituale din apă și din Duh, înlocuind pe altcineva. Așa cum botezul în apă se practică cu fiecare bebeluș în parte, sau cu fiecare credincios matur în parte, tot așa este și cu botezul cu Duh Sfânt și cu nașterea din nou. Acestea sunt evenimente care privesc fiecare individ în parte și nu pot fi săvârșite prin reprezentant. Mântuirea este un proces individual și nu colectiv, care nu depinde decât de Dumnezeu și nu de ceilalți oameni.

Există un colectiv al tuturor celor care sunt înfiați de Dumnezeu, numit Biserică, dar acest colectiv se formează după ce fiecare individ în parte a fost înfiat și nu înainte. Voi folosi un exemplu. Există familii care adoptă mai mulți copii. Fiecare trece, în mod independent, printr-un proces de adopție și fiecare a fost ales după criteriile proprii ale celor care i-au adoptat. Cei adoptați nu s-au cunoscut între ei înainte, dar după adopție au devenit toți membrii aceleași familii. În cazul respectiv există un singur cuplu de părinți, un singur proces de adopție și o singură familie și în cazul copiilor lui Dumnezeu  este El, Cel care alege pe cine să adopte și familia Sa se numește Biserică. (Efeseni 1:5) Orice persoană devine membră în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, numai după ce a fost adoptată de El și nu înainte și nimeni nu devine membru în această Biserică, prin simpla înscriere în registrul vreunei Biserici confesionale, sau doar prin botezul în apă.

 Despre necesitatea de a şti dacă numai apartenenţa la o anumită confesiune creştină, sau numai apartenenţa la anumite confesiuni creştine, asigură salvarea oferită de Creştinism

 înapoi la cuprins!

Aceasta este o problemă, conexă cu ceea anterioară și care ocupă un loc de o importanță capitală în interiorul fenomenului creștin. În propaganda anumitor confesiuni creștine, în mod explicit, sau implicit, se afirmă că numai aparteneneța Creștinilor la aceste confesiuni le dă acestora legitimitatea necesară pentru a putea aspira la mântuire. De exemplu, aproape ca o regulă generală, Creștinii Penticostali, cei Baptiși, sau Evangheliști, îi consideră pe Creștinii Ortodocși, sau Romano Catolici ca fiind incompatibili cu salvarea care vine prin credință, din cauza ritualurilor religioase, pe care aceștia din urmă le practică și a formelor lor de organizare cultică. Mai mult decât atâta, mulți dintre creștinii Neo-protestanți vorbesc despre faptul ‚transmutării,’ unui Creștin Ortodox sau Romano Catolic, de la confesiunile în care s-au născut la denominațiunile Neo-protestante, ca la o adevărată „convertire la credința creștină,” expresia fiind „x s-a întors la credință, sau s-a întors la Dumnezeu.” Această carte își propune să stabilească dacă este cu adevărat necesar ca o persoană să schimbe confesiunea creștină de care aparține, înainte de a putea aspira la salvare, sau, oricare confesiune creștină oferă aceeași posibilitate de lansare în ascensiunea spirituală personală, în mod absolut egal cu celelalte. Analiza mi se pare necesară deoarece se folosește multă energie pentru ‚convertirile’ între confesiunile creștine, efort care ar putea fi îndreptata într-o direcție mai bună. Din păcate, după ce ‚convertirile’ respective s-au produs mulți credincioși consideră că au făcut „pasul cel mare” și se rezumă să rămână la un stadiu incipient de evoluție spirituală, în felul acesta pereclitând mântuirea lor pesonală. Lucrarea aceasta ne arată că evoluția noastră spirituală are ca și finalitate ca noi să ajungem la „înălțimea plinității staturii lui Cristos,” indiferent de confesiunea creștină de care aparținem și că lucrul acesta este posibil de a fi realizat pornind de la aparteneneța nominală la oricare denominațiune. De exemplu, Creștinii Ortodocșii, cei Romano Catolici, cei Baptiși, cei Penticostali, etc., pornesc de la aceași „linie de start,” în privința ‚alergării’ lor spirituale, folosesc un termen pe care l-a folosit și apostolul Pavel’ și nimeni nu pleacă cu ‚handicap’ în cursa mântuirii. Pe de altă parte, toți au nevoie să fie născuți din nou, adică să fie născuți din apă și din Duh, cu alte cuvinte să fie născuți din Dumnezeu. Această din urmă condiție este eliminatorie și Biblia este fără echivoc, în această privință. Acesta este un adevăr atât de indiscutabil, ieșit din gura lui Isus, încât stă la temelia învățăturii creștine din toate timpurile și nu poate fi ocolit de nici o doctrină și de nici o confesiune creștină. Oricine încearcă să ocolească nevoia nașterii din nou, adică a renașterii spirituale individuale și îi învață și pe alții că se poate face acest lucru, fără consecințe, fie acesta Ortodox, Romano Catolic, Baptist, Penticostal, etc., propovăduiește un Creștinism greșit și își asumă o mare răspundere în fața lui Dumnezeu. Îndrăznesc să afirm, cu toată convingerea, acest lucru, în baza cuvintelor extrem de explicite și clare, rostite de Isus, în această direcție și în baza întregii Sale învățături. Dacă asupra altor aspecte ale credinței creștine se poate interpreta mult, am găsit, că în privința nașterii din nou nu este necesară nici o interpretare deorece această învățătură este indiscutabilă, ea este fundamentul credinței creștine. (Ioan 3; 3.5.)   

Ce s-a întâmplat cu toți Creștini Ortodocși, sau Romano Catolici care au trăit până în momentul în care au apărut, în istoria Creștinismului, denominațiunile Neo-protestante, de exemplu, Baptistă sau Penticostală; care a fost soarta acestora timp de sute de secole? Sunt oare toți aceștia pierduți, pentru că nu au respectat doctrinele celor două confesiuni Neo-protestante, pe care, de altfel, nu aveau cum să le cunoască? După ce au apărut pe scena istoriei credincioșii Baptiști sau cei Penticostali, este oare nevoie, ca o condiție a salvării lor, ca toți Creștinii să îmbrățișeze doctrinele acestor culte și să devină membrii lor? Este obligatoriu să fim Ortodocși, Romano Catolici, Geco Catolici, Protestanți, Reformați sau Neo-protestanți; trebuie să fim membrii a uneia dintre aceste diviziuni creștine, în mod special, sau putem fi membrii la oricare dintre ele? Ce se întâmplă dacă nu suntem membrii la nici una dintre respectivele confesiuni creștine și totuși profesăm și practicăm Creștinismul? De ce nu putem să fim botezați, sau să ne botezăm, pur și simplu, în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, fără ca prin aceasta, să devenim, în mod obligatoriu, membrii numai ai unei anumite denominațiuni creștine și nu al tuturor? Este foarte important să cunoaștem răspunsul la aceste întrebări, dacă de răspunsul dat lor atârnă mântuirea noastră. Această lucrare face tocmai acest lucru și sunt convins că până la sfârșitul ei cititorul va găsi răspunsurile la respectivele întrebări.

Dacă vom ajunge la concluzia necesității de a deveni toți membrii ai confesiunilor Neo-protetante, sau dacă trebuie să devenim toți Ortodocși, sau Romano Catolici, sau Greco Catolici, sau altceva, sunt sigur că vom face acest lucru, dacă de aceasta depinde mântuirea noastră, deoarece nici un preț nu este prea mare pentru a dobândi ceea ce martirii credinței creștine au dobândit, cu prețul vieții lor. Dacă vom ajunge însă la concluzia că lucrul acesta nu este necesar și fiecare se poate dezvolta spiritual, pe o bază echivalentă, pornind de la locul unde se află în prezent, atunci sunt sigur că nu vom schimba o confesiune creștină cu alta, chiar dacă le vom frecventa pe toate, fără discriminare, dacă vom considera că avem ceva de învățat, de la fiecare, din punct de vedere spiritual. Dezbaterea aceasta trebuie făcută și problema trebuie rezolvată, cu cât mai repede cu atât mai bine, deoarece în felul acesta se va evita multă confuzie, în aria Creștinismului. Prin urmare, problema care trebuie rezolvată este de a ști, cu un grad cât mai mare de siguranță, dacă este o condiție obligatorie, eliminatorie, sau nu, să trecem de la o denominațiune creștină la alta, de exemplu, din Biserica instituțională Ortodoxă, sau din ceea Romano Catolică, la o confesiune Neo-protestantă, de exemplu ceea Baptistă, sau ceea Penticostală, sau de la acestea din urmă la primele, adică să ne transferăm instituțional la noua confesiune, prin practicarea din nou a botezului în apă? Legat de aceasta, o altă întrebare este: „Putem frecventa liber, oricare confesiune creștină, putem să luăm Euharistia, adică Cina, în oricare confesiune creștină și dacă nu de ce? Nu este peste tot același trup și același sânge a lui Cristos?” Este Cristos împărțit și sunt tot atâtea trupuri câte confesiuni creștine sunt? Câte trupuri a jertfit Isus pentru salvarea oamenilor, unul singur sau mai multe? Dacă, așa cum știm cu toți, a jertfit un singut trup, al Său, de ce sunt prezentate, la Euharist, sau Cină, în mod simbolic, mai mult trupuri, incompatibile între ele, de către confesiuni creștine diferite? Dacă Isus s-a jertfit pentru toată lumea, de ce atunci trupul Său este oferit cu ocazia Euharistiei, sau Cinei, de către Bisericile instituționale numai la membrii lor și la alții nu??? Cum poate să îndeplinească ritualul botezului în apă un Creștin renăscut spiritual, care nu este membru formal în nici o confesiune creștină? Cum poate un astfel de Creștin să participe la Euharist, adică Cină?  Sunt întrebări esențiale, cu care sunt confruntați mulți Creștini, în momentul de față și care nu se dezbat suficient, nici în mod public și nici în studiile teologice. În cartea de față sunt ne numărate principii și argumente, care analizate atent, pot evidenția un rezultat la problemele în discuție.

În ceea ce mă privește, am dezbătut această problemă, într-un mod, cât am putut, de neutru, deoarece eu nu pledez în favoarea nici unei instituții bisericești creștine. Nu iau partea, de exemplu, doctrinelor sau tradițiilor Bisericii instituționale Ortodoxe, a celei Romano Catolice, sau Greco Catolice, în fața denominațiunilor Neo-protestante, reversul este de asemenea la fel de valabil, le consider pe toate, cu părțile lor bune și cu cele mai puțin bune, afectate de aceeași eroziune specifică oricărei instituții umane și anume de o regresie dictată de interese umane specifice și de o compromitere datorată abuzului contra libertății de conștiință individuală, adică de încercarea de a domina spiritul uman. Din punctul meu de vedere, adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o realitate spirituală, o maternitate de conștiințe, regenerate spiritual, în care oamenii sunt născuți din nou, de data aceasta din Spirit și unde uniunea între membrii acestui organism divin este perfectă. „Ce este născut din carne este carne și ce este născut din Duh este duh.” (Ioan 3; 6)  Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta și după mine marea greșeală a instituțiilor bisericești a fost și este aceea că ele încearcă să transforme lumea, să o modeleze după părerile lor să o transforme într-o ‚lume creștină.’ Acest lucru se face în detrimentul unei sarcini mult mai importante și anume aceea de a contribui la schimbarea, la renașterea conștiințelor individuale, a celor chemați de Dumnezeu. În momentul în care încercăm să transformăm lumea noastră într-o lume creștină, intrăm în mod inevitabil în conflict unul cu celălalt, în luptă cu alte convingeri religioase, cu cei care au motivele lor să se declare atei, chiar dacă aceste motive nu sunt împărtășite și de noi și chiar cu ceilalți Creștini, aparținînd de alte confesiuni creștine, decât cel în cauză. Încercarea de dominare a lumii, de către Creștinism, a fost o consecință a preluări sale ca patrimoniu ideologic al Imperiului Roman și poate ar fi bine să conștietizăm lucrul acesta și să nu repetăm greșelile trecutului. Lumea nu va fi niciodată creștină și niciodată valorile Creștinismului nu vor fi îmbrățișate de toți oameni de pe pământ. Dimpotriva, având în vedere rata de creștere a populațiilor ne creștine, în raport cu rata de creștere a populațiilor din perimetrul geografic al Creștinismului, proporția numerică a Creștinilor pe pământ se ve diminua pe viitor. Lumea nu va fi creștină, dar vor fi oare instituțiile bisericești creștine? Viitorul ne va răspunde la această întrebare, în orice caz Isus s-a întrebat dacă atunci când va reveni va mai găsi credință pe pământ. (Luca 18; 8)   

Încercarea de a transforma lumea într-o lume creștină a fost o catastrofă și s-a soldat cu multă vărsare de sânge, de-a lungul istoriei, dar susținerea celor care sunt într-un proces de transformare interioară este misiunea Bisericii.  Din cauza faptului că multe din Bisericile corporatiste nu își înțeleg misiunea, ci încearcă să dobândească influență politică, socială, etc., străină misiunii lor, acestea sunt în pericol să își piardă ‚sufletul.’ Întrebarea mea este un ecou a întrebării retorice pe care a pus-o Isus; ce folos este pentru cineva să cucerească toată lumea, dacă își pierde sufletul? (Marcu 8; 36-37) Ceea ce este valabil pentru un om, este în aceași măsură valabil și pentru o instituție bisericească, în acest caz. Bisericile instituționale s-au străduit și unele se mai străduiesc încă, să dobândească putere și influență asupra lumii uitând că Împărăția lui Cristos nu este din lumea aceasta. În măsura în care Împărăția lui Isus nu este din lumea aceasta, nici Biserica Lui nu este din lumea aceasta și faptul că Bisericile instituționale sunt atât de lumești, în aspirațiile lor, nu face decât de servicii Creștinismului.

Nimeni nu trebuie să se îngrijore că eu, autorul acestei lucrări aș fi Ortodox, Romano Catolic, Greco Catolic, Protestant, Reformat, Neo-protestant sau membru al vreunei alte denominațiuni creștine, dacă mai există altele, care nu pot fi încadrate în această enumerare și că aș privi Creștinismul din această poziție. În realitate, sunt numai Creștin și atât și sunt credincios nu în baza eforturilor făcute de vre-o instituție bisericească, ci mai degrabă împotriva eforturilor făcute de ele, îndreptate într-o direcție greșită. Pe de altă parte, trebuie să menționez că nu vorbesc din afara Creștinismului, ci din adâncurile lui și că nu îmi sunt străine doctrinele și tradițiile nici unei confesiuni creștine. Numai descoperind limitele acestora am putut vedea mai bine cât de departe și cât de sus sunt aspirațiile noastre spirituale față de cunoștințele noastre despre Absolutul cunoașterii și despre infinitul existenței. A îl cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a cunoaște dimensiunea infintă a realității în fața căreia lumina științelor moderne pălește, ca o lumânare de ceară și în fața căreia doctrinele noastre sunt ca și descrierea unui  ocean, de către un pumn de nisip aflat pe fundul său. Demersul cognitiv uman este mai mult decât necesar dar aroganța celor care vor să dețină monopolul asupra lui, adică a funcționarilor bisericești, trebuie respinsă cu toată vehemența. Pentru înțelegerea dimensiunii infinite a existenței este necesar ca să se conjuge toate forțele, adică interpretarea revelației pe care această realitate ne-a trimis-o și continuă să ne-o trimită, descoperirile științelor moderne și folosirea instrumentelor conceptuale ale metafizicii. Cultura umană în general dă un sens modului în care experiența transcedentală cu infinitul Ființei afectează existența omului pe coordonate temporale și eterne. Am primit un semnal din univers, există viață veșnică, există o Conștiință ne muritoare, de ce bagatelizăm acestă chemare, de ce o trivializăm prin simplificare, de ce o manipulăm în interes personal, atunci când aceasta poate constitui însăși sensul existenței nostre umane? Dacă luăm în serios semnele vremurilor de ce nu luăm în serios semnalele lui Dumnezeu? (Matei 24; 32-33) Sunt de acord însă că suntem sătui să ne simțim sufocați de ignoranța celor care vor să ne impună credințele și dogmele lor, fără să permită respirația liberă a spiritului.    

Credința este un dar care vine direct de la Dumnezeu și dacă nu vine direct de la El, ci doar prin convingerile doctrinale, inoculate de instituțiile bisericești, atunci ajungem să credem în aceste instituții mai mult decât în El și în învățăturile Lui. Bisericile instituționale pot să fie o punte de legătură cu dimensiunea infinită a existenței, dacă nu își pierd ‚sufletul,’ adică dacă nu îi ‚sufocă,’ din punct de vedere spiritual, pe aceeia care sunt născuți din nou și care sunt ‚sufletul,’ oricărei adunări creștine, în caz contrar ele pot să fie o prăpastie, care să ne despartă de Dumnezeu. Adunările creștine își au rostul numai dacă în mijlocul lor se află oameni renăscuți spiritual; în caz contrar, ce pot să învețe ele umanitatea?

Această lucrare este și un răspuns la următoarea întrebare: „Atunci când Cristos va reveni, pe norii cerului, împreună cu sfinții îngeri, în glorie și slavă, adică la a doua Sa venire, va ridica la Ceruri numai Biserica instituțională Ortodoxă, numai pe cea Romano Catolică, sau pe cea Greco Catolică, numai Biserica instituțională Baptistă, sau numai pe cea Penticostală, sau va lua la El pe toți credincioșii renăscuți spiritual, din toate denominațiunile enumerate și desigur și din altele, fără să țină cont de apartenența lor la o anumită instituție bisericească, sau alta? (1Tesaloniceni 4; 16-17) Bibla descrie Mireasa Mielului, adică adevărata Biserică a lui Cristos, care va fi înălțată de El la Ceruri și această realitate spirituală reprezintă centrul principal de preocupare al acestei cărți. M-am referit desigur, în mod contextual și l-a cei care vor rămâne pe pământ, cu ocazia celei de a doua veniri a lui Cristos, adică la toți aceia care nu aparțin de El, chiar dacă sunt membrii la diverse instituții bisericești.

Considerente filozofice, istorice şi morale

 înapoi la cuprins!

În decursul a două mii de ani, credința creștină a suferit transformări uriașe, s-a îmbrăcat în tradiții mai vechi sau mai noi și, câteodată, a devenit de ne recunoscut. Creștinismul s-a îndepărtat mult de învățătura curată a fondatorului său, Isus Cristos. Din acest motiv este nevoie să revenim continuu la sursa originală, pe care trebuie să o înțelegem în contextul zilelor noastre și să vedem ce a rămas peren din valorile Creștinismului, într-o epocă în care, din ce în ce mai mulți oamenii speră să devină nemuritori, nu prin credință ci prin știință.

Cercetările științifice, care de altfel sunt bine protejate, au evidențiat o genă a îmbătrânirii și mă întreb cât mai este până când oamenii vor declara că se poate trăi, eventual în cosmos, pentru sute de ani sau poate chiar veșnic. De altfel, distanțele uriașe ale cosmosului presupun o viață îndelungată pentru cercetătorii care le vor străbate, întrucât într-o viață de om se poate ajunge a călători numai în limitele galaxiei noastre. După unele estimări, dacă cineva ar călători de la un capăt la celălalt al galaxiei Calea Lactee, cu viteza luminii, i-ar trebui 100000 de ani ca să termine călătoria. Nemurirea și omul sunt legați prin fire extrem de sofisticate și Creștinismul propune o soluție a acestei probleme. Pentru însăși supraviețuirea speciei umane, în viitor, s-ar putea ca omul să aibă nevoie să devină nemuritor. Cu alte cuvinte, ideea nemuririi nu este doar un vis utopic, ci este legată organic de substanța omului.

Ce denumim cu adevărat atunci când folosim cuvântul Dumnezeu? Ce realități se află dincolo de această noțiune generală? Este, desigur, vorba de o experiență umană, de un eveniment, în care omul atinge limitele posibilului. Este chiar mai mult decât atât, este experiența umană, în care imposibilul devine posibil, în care imposibilul se estompează și se transformă în realitate. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cuvântul miraculos prin care intrăm într-o lume a imposibilului devenit posibil. Avem nevoie de o forță supranaturală pentru a transforma imposibilul în posibil, sau va fi suficientă puterea umană asupra naturii, dobândită prin acumularea descoperirilor științifice? Prin această lucrare se încearcă a se dezvălui ceva din complexitatea unui posibil răspuns, pornind de la premisa că, în fapt, credința creștină, înțeleasă corect și nu în mod dogmatic, rigid sau simplist și în nici un caz strict literal, deține răspunsurile la unele preocupări și neliniști umane care nu dispar odată cu evoluția societății, ci chiar se accentuează. În același timp, Biserica este un concept fundamental pentru înțelegerea Creștinismului.

Dumnezeu este o realitate incomensurabilă și, de aceea, greu de descris în cuvinte, chiar de către cei care, în decursul istoriei, au avut o mai mare apropiere de una din dimensiunile Lui. Avem însă, în câteva locuri din Biblie, încercările de a descrie realitatea lui Dumnezeu, desigur în același limbaj alegoric, întrucât Dumnezeu este o realitate infinită, care, din acest motiv nu poate avea nici o formă. Noțiunea de formă presupune o realitate finită, deoarece forma este o limită în care se închide conținutul acelei realități.

„Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor, și se întindea în aer sus peste capetele lor... Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care ședea pe el. Am mai văzut iarăși o lucire de aramă lustruită ca niște foc, înăuntrul căruia era omul acesta, și care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus și de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc și de jur împrejur era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfățișarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, așa era și înfățișarea acestei lumini strălucitoare, care-L înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu fața la pământ și am auzit glasul Unuia care vorbea.” [(Ezechiel 1: 22; 26-28); ref. 11 în Biblia Ortodoxă]

„Am ridicat ochii, m-am uitat și iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in, și încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, fața îi strălucea ca fulgerul și ochii îi erau niște flăcări ca de foc; dar brațele și picioarele semănau cu niște aramă lustruită și glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulțimi.” [(Daniel 10: 5-6); ref. 12 în Biblia Ortodoxă]

Ce au văzut profeții Ezechiel și Daniel? O formă asemănătoare cu omul, care se profila în universul în care Cristos încă nu venise pe pământ. Vedem amestecată forma umană cu niște caracteristici de strălucire și putere, care, în mod evident, lipsesc omului pe pământ. Îl vedem prin ochii profeților pe Cristos preexistent, adică înainte de a se întrupa pe pământ.

Ceea ce este extraordinar este, desigur, asemănarea dintre imaginea descrisă de Ezechiel și Daniel și aceea zugrăvită de Ioan, scriitorul cărții Apocalipsa, după înălțarea lui Isus Cristos la cer.

„M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Și când m-am întors, am văzut șapte sfetnice de aur. Și în mijlocul celor șapte sfetnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.” [(Apocalipsa lui Ioan 1: 12-15); ref. 13 în Biblia Ortodoxă]

De asemenea,  trebuie menționată asemănarea uimitoare în legătură cu o imagine pe care a văzut-o Ezechiel dar și Ioan, pe care fiecare a descris-o cu cuvintele lui, atât de diferit dar, în mod evident, vorbind despre aceeași realitate. 

„În fața scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi.” [(Apocalipsa lui Ioan 4: 6);  ref. 14 în Biblia Ortodoxă]

Amândoi au văzut,  primul „ca o întindere a cerului care semăna cu cristalul strălucitor,” și celălalt „un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul.” Ambii au văzut și niște făpturi vii pe care le-au descris, folosindu-se de elemente existente pe pământ, dar, care realități, în ansamblul lor, nu există în lumea noastră. Să nu uităm că între perioada în care a trăit Ezechiel și cea în care și-a scris Ioan viziunile, prezentate în Apocalipsa, a trecut o lungă perioadă de timp, adică multe sute de ani. Arama lustruită, adică ceva care poate fi descris în acești termeni, este o constantă a tuturor acelora despre care Biblia ne spune că au privit realitatea lui Dumnezeu.            

 În Noul Testament, Dumnezeu își face o formă atunci când se întrupează în om pentru că forma umană cuprinde conținutul lui Dumnezeu. Se poate pune întrebarea cum se poate cuprinde Existența infinită a lui Dumnezeu într-o formă finită? Răspunsul meu este că  aceasta se explică prin logica Trinității. Infinitul și-a determinat o formă finită, în care s-a întipărit, creând, astfel, o lume a formelor din care prima „născută” a fost Isus Cristos. (Evrei 1: 3) Lucrul acesta nu se poate contrazice, atâta vreme cât admitem despre Cristos, că a existat în univers înainte de a se naște pe pământ.

Lumea materială este o lume a diversității și a formelor și ea a fost creată de Dumnezeu pentru că acesta este un mediu potrivit, pentru ca El să își poată exprima calitățile de Creator și Artist. Dumnezeu, care este un romantic, însuflețit, preocupat și înnobilat de dragostea spirituală, El care este dragoste, ne oferă frumusețea cerului înstelat, a florilor și în general a naturii. El este Marele Artist care a creat însăși frumusețea, pe care artiștii mari pot să o reproducă doar prin prisma spiritualității lor.

A îl cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a fi capabili să oglindim aspirațiile Lui către frumusețe prin propria noastră înclinație către frumos și armonie. Suntem oglinzile lui Dumnezeu în care El se privește cu plăcere, atunci când îl reflectăm cu adevărat. Dumnezeu nu este pasionat doar de dreptate, El este iubitor de armonie și frumos. Prin Biblie putem, mai degrabă, să înțelegem prima dintre cele două laturi ale lui Dumnezeu, dragostea spirituală pentru oameni și dorința de dreptate, dar în natură, pe cea de-a doua, dorința de frumos. Iată de ce avem nevoie, pentru a îl cunoaște cu adevărat pe El, să înțelegem și universul formelor care ne înconjoară.

Frumosul nu poate exista decât într-o lume a formelor. Dragostea înseamnă armonie și simetrie și Dumnezeu, care este dragoste, nu putea să nu se manifeste și în dimensiunea esteticii. Dumnezeu are multe limbaje, limbajul formelor este unul dintre ele și limbajul cuvintelor este altul. Există, de asemenea și un limbaj al sunetelor, altul al matematicii, etc. (Apocalipsa 15: 3)

Dacă cineva se întreabă de ce am făcut aceste mențiuni, ar trebui să încerce să răspundă la următoarea întrebare: ce nevoie a avut Dumnezeu de materie, pe care unii o consideră un mod de existență inferior spiritului, pentru a crea un univers? El s-ar fi putut desfășura și ar fi putut crea un univers de spirite, în lumea considerată superioară a spiritului. Cu alte cuvinte, de ce s-a coborât Dumnezeu de la superior la inferior, pentru a își desfășura puterea Sa creatoare? De ce a creat o lume la un nivel inferior, în care, în mod inevitabil, există atâta suferință? Lumea materiei este un univers al forțelor și al particulelor aflate în coliziune. Chiar și stelele sau galaxiile se nasc, trăiesc și mor, transformându-se în gaze și pulbere stelară.  Cred că Michelangelo a înțeles în mod magistral răspunsul la această întrebare, atunci când a pictat Capela Sixtină.

Viața, în formă umană, este canalul prin care iese la iveală, pentru noi, exuberanța și puterea dar și sensibilitatea, gingășia și chiar fragilitatea nemuririi. Dragostea în forma ei spirituală este o extensie a naturii lui Dumnezeu în om. Dumnezeu ne vorbește despre dragoste, deoarece îl putem înțelege, întrucât avem în noi înșine această scânteie. Dumnezeu încearcă să adune toate lucrurile într-un univers spiritual, paralel cu cel material, printr-o energie numită agape, dragostea de natură divină, atributivă a sensului ultim. Dumnezeu este Viața inteligentă peste tot acolo unde aceasta se află și care constituie o unitate bazată pe rațiune și pe rațiuni superioare. Dumnezeu este gândul fondator, acela care trece dintr-o minte în alta, dintr-o conștiință în alta, dar a cărui origine nu se poate pune în discuție. A iubi înseamnă a gândi. Atunci când cineva iubește, este profund preocupat de persona care este obiectul dragostei sale. Gândirea dobândește o altă turnură și preocuparea se transformă într-o încercare de absorbție mintală a ființei celui iubit. Cel iubitor devine una cu cel iubit în mintea sa, și cel iubit locuiește literalmente în conștiința celui iubitor. Aceasta este o unitate bazată pe dragostea convertită în rațiune, deoarece pentru om dragostea nu se reduce la instincte. Primul produs al dragostei sunt planurile de viitor, lucru firesc pentru că dragostea adevărată nu va muri niciodată. Dumnezeu a făcut planuri de viitor pentru oameni și, din punctul meu de vedere, aceasta este dovada cea mai sigură că El ne iubește. Opusul iubirii nu este ura ci indiferența. Unii speră că nu există Dumnezeu și că nu vor da niciodată socoteală pentru faptele lor nedrepte, iar alții cred că El este indiferent. Numai aceia care iubesc, înțeleg că indiferența unui Dumnezeu atot puternic, ar fi adevărata pricină de îngrijorare pentru o planetă minusculă care plutește în infinit.

Vorbim despre Dumnezeu numai acolo unde putem să vorbim despre conștiință și despre cuvânt. Căutarea particulei lui Dumnezeu, în fizica modernă, este o naivitate. Căutarea, în sine, a elementarului fundamental, adică a monadei, are un sens rațional dar Dumnezeu este o realitate complexă și nu simplă. Animalele nu îl cunosc pe Dumnezeu și nu sunt considerate egale cu oamenii, în fața lui Dumnezeu, deoarece acestea nu au acces la cuvânt, cu toate că nu sunt lipsite de inteligență. Deci, realitatea lui Dumnezeu poate fi căutată numai de la cuvânt mai departe. Realitatea lui Dumnezeu implică rațiune și conștiință de sine. Cine își imaginează un Dumnezeu înglobat în legile materiei, sau, în mod inerent, în mișcare, o inteligență implicită, dar ne conștientă de sine, nu merge destul de departe. De asemenea, cînd spunem că Dumnezeu este Spirit, nu știm despre ce vorbim, pentru că nu știm ce este, ce înseamnă, ce conține cuvântul spirit, care este consistenț sa. Totuși cuvântul spirit are pentru noi un sens profund, ne conceptualizat dar intuit și figurativ care răspunde la înțelegerea a ceea ce nu este material sau nu este numai material. Din acest motiv cuvântul spirit va rămâne un corolar care va reveni mereu atâta vreme cât vom pronunța cuvântul materie.    

Ordinea universală, care guvernează universul, nu este suficientă pentru a îl defini pe Dumnezeu, din pespectiva Creștinismului. Există o strânsă legătură între ordinea universală și Dumnezeu, dar El nu se reduce la aceasta. El este o inteligență, conștientă de Sine. Tot El este acela care vorbește cu noi direct și care a creat mai mult decât o ființă superioară, inteligentă, adică pe om, a creat libertatea. Libertatea este creația supremă a lui Dumnezeu și nu omul în sine. Omul, fără libertate,  nu este decât un sclav, o mașină, un automat. Dacă Dumnezeu avea nevoie de roboți, ar fi creat roboți, așa cum oamenii creează mașini pentru necesitățile lor. Dumnezeu nu se mulțumește cu roboți, El are nevoie de oameni liberi, care să îl aleagă în mod conștient și să îl iubească pentru calitățile Sale. Dragostea și libertatea sunt legate. Nimeni nu poate iubi decât atunci când este liber, deci pentru a putea fi iubit Dumnezeu a creat libertatea. Dragostea impusă sau supunerea de frică, nu au nicio valoare în ochii lui Dumnezeu. Fiecare decizie liberă își are motivațiile în sine, în structura internă a celui care se auto definește pe sine, căutându-l pe Dumnezeu.

Nu puțini au fost aceia care au înțeles că Religia Creștină poate fi un dușman de temut pentru puterea unui stat, care se clatină, dar și un aliat de nădejde care poate influența, în mod hotărâtor, soarta acestuia. Dar poate primul care a înțeles, ca nimeni altul, acest adevăr, a fost împăratul roman, Constantin. Religia a fost totdeauna un fenomen de interes pentru cei care au deținut responsabilități majore, deoarece ea este expresia dimensiunii spirituale a omului  și puterea ei de convingere este incomensurabilă. Pentru vechii Egipteni, care ofereau viață după moarte, prin credințele lor religioase, religia era un fenomen atât de important pentru menținerea stabilității societății, încât construirea unor simboluri extrem de costisitoare, cum ar fi piramidele, era o preocupare constantă.

Credința creștină s-a extins foarte bine atunci când Biserica era persecutată și nu era încapsulată în instituții politico religioase și acest lucru s-a întâmplat chiar împotriva eforturilor și măsurilor extreme de persecuție ale puterii oprimante. În orice organizare există elemente și grade diferite de instituționalizare, dar atunci când acea organizație devine motorul ideologic al politicii unui stat, se atinge gradul cel mai înalt al acestei instituționalizări. Lucrul acesta s-a întâmplat atunci când Biserica Creștină a devenit religie oficială a Imperiului Roman. Acesta a fost doar punctul culminant. Elemente de confruntare au apărut în Biserică chiar atunci când Isus se afla pe pământ și doi dintre ucenici au început să se întrebe, care va fi cel mai mare dintre ei în Împărăția Cerurilor (Marcu 9: 33-37) După înălțarea lui Isus Cristos la cer, a existat întotdeauna, în Biserica Sa, o latură administrativă specifică organizării oricărei colectivități umane și în egală măsură, numeroase divergențe doctrinare. Unitatea între Creștini a fost aproape totdeauna privită prin ochii diviziunii și ai neînțelegerilor, caracteristici care au existat încă de la începuturile Bisericii și, cu toate acestea, unitatea a existat, însă numai pe un plan spiritual și de aceea se poate vedea numai cu o privire spirituală. Pe de altă parte, Bisericile confesionale ca și organizații religioase creștine vor rămâne, în continuare, entități cu caracter religios, dar dacă nu vor asimila renașterea spirituală cerută și nu vor aborda esența Creștinismului, tratându-i „boala de inimă,” adică incapacitatea de a înțelege și accepta  dragostea spirituală, vor deveni, din ce în ce mai mult, un chimval zăngănitor. (1 Corinteni 13: 1) 

O istorie ca cea europeană, sfâșiată de nenumărate războaie și nenorociri, este de fapt o istorie alternativă a Creștinismului, atâta timp cât această învățătură religioasă a fost dominantă în Europa pentru o foarte lungă perioadă de timp. Reforma și Contrareforma își definesc locul în peisajul politic și moral european și prin reverberațiile produse de acestea în plan politic și militar. De asemenea, reacțiile față de Religia Creștină a Renașterii și Iluminismului au și ele o importantă contribuție în formarea configurației istorice, sociale și politice a continentului nostru. În acest context, decalajul uriaș dintre mesajul pacifist al Creștinismului și violența și agresivitatea devenită politică de stat a multor țări europene, pentru o perioadă istorică semnificativă de timp, ridică, desigur, multe semne de întrebare. Cum a influențat, practic și concret, inima simbolică ținută cu mâna întinsă, pe care Cristos a oferit-o lumii, cercurile politice și economice care au hotărât soarta lumii? Efectul pozitiv ca și cel negativ al Creștinismului asupra dezvoltării societății sunt greu de judecat și ar fi nevoie de o lucrare dedicată exclusiv acestei tematici pentru a încerca luminarea, măcar parțială, a acestui aspect. Cum ar fi arătat societatea europeană dacă nu ar fi existat Creștinismul? Este greu de apreciat dacă ar fi fost mai umană sau mai puțin umană decât cea actuală, dar în orice caz, vidul existent ar fi fost ocupat de alte credințe religioase. Când afirm acest lucru, mă bazez pe faptul că religia este o constantă a civilizației umane și că, după știința mea, nu există nici o formă de civilizație umană, în prezent, sau nu a existat în trecut, care să nu prezinte semnele unei credințe religioase, de un anumit fel. Dacă nu ar fi existat cele trei mari religii monoteiste, locul lor ar fi fost, desigur, luat de alte religii cum ar fi cele existente în India sau în alte țări Asiatice, Budismul, Hinduismul, Jainismul etc., sau poate diverse credințe ale Grecilor sau Romanilor, a căror cultură a fost moștenită de civilizația europeană. Locul nu ar fi rămas gol. Dacă vrem să vedem cum ar fi arătat civilizația europeană fără Creștinism, trebuie să ne uităm la societăți și civilizații în care Creștinismul nu s-a manifestat sau a avut o foarte slabă influență, de exemplu Japonia. Cultul împăratului a fost ridicat la un rang foarte înalt, ceva asemănător, dar și diferit, față de divinizarea împăraților Romani.

 Adevărul este că omenirea arată la fel în toate colțurile lumii, atunci când o analizăm din perspectiva pacifismului ei. Războaiele, violența, intoleranța sunt emblema oricărei societăți umane. Ne-am fi așteptat ca într-o societate inspirată de învățătura celui care s-a lăsat omorât pentru omenire, dând proba supremă a sacrificiului de sine, acolo unde Religia Creștină a fost cea oficială, să găsim mai mult elan pacifist, dar, evident, istoria ne arată că nu a fost cazul. Obscurantismul religios a fost marca societății medievale, dar omenirea s-a descotorosit de el deoarece, în mod evident, era o frână pentru dezvoltare. O societate condusă de oamenii religiilor, în epoca de glorie a Papilor și a regilor Creștini, nu a fost cu nimic mai pașnică sau mai liniștită, ci a fost frământată constant de conflicte sângeroase. Obscurantismul însă a rămas și s-a strecurat prin ușa între deschisă a lipsei de educație și de cultură a unor așa ziși profeți, care de multe ori pretind că pot să coboare foc din cer, dar nici măcar nu pot să aprindă focul în vatră.

Morala creștină poate, nu fără temei, să fie privită mai mult ca un cod format din simboluri care leagă două universuri paralele decât ca un set de reguli practice. Totul se reduce, în final, la ceva ce nu trebuie învățat, deoarece este născut în ființa umană, dar care este necesar de a nu fi înăbușit și ucis, este vorba de dragoste. Odată anihilată, vocația aceasta trebuie regenerată și lucrul acesta se poate face numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Dragostea nu trebuie eviscerată nici printr-o sinucidere generată de tăierea legăturilor cu substanța spirituală universală, dar nici omorâtă prin negarea propriei existențe umane în celălalt. Individul uman este o alternativă la propria sa umanitate și cele mai bune alternative sunt acelea care găsesc o cale îngustă către eternitate. (Matei 7: 14) Dragostea spirituală, pentru ființa umană, este o deschidere, o concepție, o stare de spirit și o atitudine care face legătura între natura umană și Dumnezeu. Pentru Dumnezeu dragostea este însăși natura Lui. Ea este, în forma ei firească, o reflexie a propriei proiecții în ceilalți, adică o extensie a eu-lui propriu într-o lume de identități diverse, care stabilesc conexiunea între o viață limitată și viața ca atare. Dragostea dă un sens oricărei existențe, pentru că ea este direcția în care fiecare pârâu se îndreaptă către marele fluviu.

În Creștinism, dragostea devine conștientă de sine, este ridicată la rang de principiu și este transformată în religie. Pe de altă parte, din punct de vedere moral, Dumnezeu este o oază necesară de iertare, în care fiecare se poate odihni și lăsa povara, la umbra eternității și își poate spăla conștiința, curățire asemănătoare cu cea fizică și care dă fiecăruia dreptul la un nou început. Isus îi cheamă la El pe cei trudiți și împovărați. Creștinismul este acela care oferă o nouă demnitate omului, atât din cauza originii divine, care se atribuie ființelor umane, dar și datorită calității de copil al lui Dumnezeu, pe care cei născuți din Dumnezeu o dobândesc. Pericolul moral este mândria pe care acest statut elevat o poate stârni, dar cei ce sunt regenerați spiritual, știu că nu se pot mândri cu lucruri care nu provin de la ei, adică cu lucruri pe care le-au primit.

 Fapt este că puterea Creștinismului nu stă în forța lui de a organiza masele și a le direcționa către un obiectiv asimilator și globalizant cum a fost, de exemplu, cel propus de cruciade. Forța de străpungere a Creștinismului stă în instrumentarea impulsului uman cu o nouă demnitate, ridicarea individului la o poziție de sine stătătoare, cu propriile ei baze și desprinderea ființei umane de orice legătură, care să îi impună un compromis moral. Fundamentul verticalității nu este o aprobare publică expresă, ci un acord cu sine însuși, dat de pacificarea unei conștiințe vii. A căuta să fii, mai degrabă, pe placul lui Dumnezeu decât pe placul oamenilor, este, de fapt, suprema condiție a omului, care se conduce după principii și nu după conjuncturi. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Faptele Apostolilor 5: 29) Mixtura de idei și interese, specifică oricărei organizații, inclusiv a celor religioase creștine, nu are cum asigura armonie generală, datorită însăși condițiilor lor de funcționare și nu poate mulțumi conștiința aceluia care este însetat de puritate.

Creștinismul este atât de valoros, deoarece se adresează individului și nu maselor. Nu masele sunt cele care vor fi mântuite, ci indivizi care urmează Calea mântuirii, adică pe Cristos. Creștinismul nu oferă o rețetă miraculoasă, valabilă pentru grupuri sau categorii sociale, ci el se adresează acelor indivizi, fără discriminare, care aleg să își îmbunătățească viața și să o permanentizeze după prescripțiile și modelul arătat de Dumnezeu. Prin urmare, fiecare ființă umană, în mod individual, are un drum de parcurs pe calea propriei realizări spirituale și nu poate lăsa această misiune personală pe seama unora care sunt „de meserie”. Experiența personală cu Dumnezeu, experimentarea relației cu El, nu poate fi înlocuită cu medierea unei instituții religioase. Capul oricărui om este Cristos și nu Biserica. Nicăieri în N.T. nu este precizat că Biserica este capul credinciosului, dar scrie că pentru Biserică, Capul este Cristos. (Efeseni 5: 23) Dacă înțelegem care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu înțelegem și modul în care sunt legați credincioșii, de Capul lor, adică de Cristos. Dumnezeu nu poate fi cunoscut din practica vieții, decât atunci când El este introdus de noi în exercițiul propriei noastre existențe.

 A accepta ideea că Dumnezeu nu a ascultat rugăciunea lui Isus Cristos, privitor la unitatea Creștinilor, ar fi o greșeală. Astfel de eșecuri pot apărea între oameni dar nu apar în relația dintre Tată și Fiu, unde unitatea este desăvârșită. Care este atunci explicația existenței acestui nivel înalt de diviziune? În realitate, rugăciunea lui Isus cu privire la unitatea Creștinilor a fost ascultată de Tatăl Ceresc, la fel ca toate celelalte rugăciuni și, de fapt, această unitate există, dar ea este o unitate spirituală nu o unitate instituțională.

Scopul acestei lucrări este de a face această demonstrație din care să reiasă că unitatea dorită de Isus între Creștini există din totdeauna și că ea se reflectă în adevărata Sa Biserică, care este Biserica celor născuți din Spirit. Luptele dintre denominațiunile creștine vor continua, dar între cei care sunt legați, în mod personal, de Mântuitorul lumii nu au fost niciodată confruntări, deoarece între ei există unitate.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o „Biserică în Om,”adică este o realitate spirituală, care se manifestă în spiritele oamenilor, nu în afara lor și orice formă de organizare, practicată de oameni, în numele lui Dumnezeu, este altceva decât această realitate divină, spirituală, care este condusă direct de El. Unde două sau trei persoane sunt adunate în numele lui Isus, acolo este și El, dar Biserica nu este în mod necesar acolo. Oamenii pot fi adunați în numele lui Isus din diverse motive, de exemplu pentru a porni un „război sfânt,” sau pentru a pune pe picioare o nouă instituție bisericească, dar Biserica nu este acolo. În adevărata Biserică a lui Dumnezeu oamenii se iubesc unii pe ceilalți așa cum au fost iubiți de Cristos și sunt gata să își dea viața unul pentru celălalt și prin aceasta se poate vedea că ei sunt ucenicii Lui.

 

 Capitolul 2

  Argumente prezentate de Biblie care susţin teza că există o singură Biserică a lui Dumnezeu

Prezentarea şi discutarea argumentelor Biblice despre unicitatea Bisericii

 înapoi la cuprins!

Această teză, cu privire la Biserica celor născuți din Spirit, se bazează pe două surse principale. Prima este constituită din textele Bibliei iar cea de-a doua este istoria Creștinismului. Întrucât în continuarea acestei lucrări voi face numeroase precizări istorice, care sunt convins că vor susține părerile prezentate, îmi rămâne deocamdată misiunea de a preciza ce temeiuri Biblice există pentru afirmațiile pe care le prezint. Întreaga dezvoltare pornește de la textul din evanghelia după Ioan 17 în care ni se spune că înainte de a fi răstignit, Isus s-a rugat Tatălui ceresc. În rugăciunea Sa, Isus a cerut Tatălui ca toți Creștinii să fie una.

„Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, și Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzește în numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem și noi.” [(Ioan 17: 11); ref. 15 în Biblia Ortodoxă]

Isus a pus un accent deosebit pe această unitate și se poate observa că întregul conținut al rugăciunii Sale se concentrează pe această temă. Unitatea dintre Tatăl și Fiul reprezintă modelul pentru unitatea din interiorul Creștinismului. Mai mult decât atât, unitatea din interiorul Bisericii este condiția de valabilitate a mărturiei pe care Biserica o adresează lumii.

„Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și eu în Tine; ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o tu, pentru ca ei să fie una, cum și noi suntem una, Eu în ei și Tu în mine; - pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimes. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei și Eu să fiu în ei” [(Ioan 17: 21-26); ref. 16 în Biblia Ortodoxă]

În interiorul Trinității se vorbește de consubstanțialitate între Fiul și Tatăl, de o unitate în esență și, aceeași unitate, o dorește Isus să existe și între Creștinii care fac parte din Biserica lui Dumnezeu. În realitate, această unitate de fond, de substanță, există între membrii Bisericii Spirituale Unice. Afirm acest lucru bazându-mă tot pe cuvintele lui Cristos. Cu ocazia învierii prietenului Său Lazăr, Isus a făcut încă o dată proba puterii care i-a fost dată. L-a înviat pe mort, cu toate că trecuseră patru zile de la moartea sa, dar cel mai important lucru se află cuprins, de asemenea, în rugăciunea Sa făcută cu acea ocazie.

„Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Și Isus a ridicat ochii în sus și a zis: <<Tată îți mulțumesc că m-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis>>.” [(Ioan 11: 41-42); ref. 17 în Biblia Ortodoxă]

Legătura dintre Tatăl și Fiul este perfectă. Fiul nu are nevoie să pledeze în fața Tatălui Ceresc, pentru a îl convinge să realizeze o anumită acțiune. Fiul și Tatăl sunt una și tot ce a spus sau a făcut Fiul, a fost în acord perfect cu voința Tatălui. Cu alte cuvinte, nici o inițiativă nu a fost luată de Fiul fără să fi fost hotărâtă dinainte, împreună cu Tatăl. Pană și cuvintele pe care Isus le-a spus cât a fost pe pământ, i-au fost date de Tatăl să le spună.

„Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, și Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” [(Ioan 14: 10); ref. 18 în Biblia Ortodoxă]

Mai mult decât atât, se poate afirma, fără greșeală, că orice cuvânt pe care l-a spus Isus l-a spus de fapt Tatăl prin gura Lui. Fiul și Tatăl sunt un singur Dumnezeu, chiar dacă, aflat în diferite „hipostasis,” în traducerea din limba română, cuvântul este ipostază, adică stare, situație, în care se găsește cineva sau ceva, aspect, înfățișare sau chip. În teologia creștină, acest cuvânt înseamnă fiecare entitate a Trinității.  Tatăl nu i-a cerut Fiului să îndeplinească anumite acțiuni sau să spună aumite cuvinte, ci însuși Tatăl a realizat aceste lucruri, în Persoana Fiului, deoarece Tatăl este Fiul și Fiul este Tatăl.

După cum a afirmat chiar Isus, toate rugăciunile Sale au fost ascultate și nu avem nici un motiv să contestăm acest lucru. Biblia nu ne dă nici un singur exemplu de rugăciune formulată de Isus care să nu fi fost ascultată de Tatăl. A nu răspunde la rugăciunea lui Isus, în mod pozitiv, ar fi echivalat din partea lui Dumnezeu cu a nu se asculta pe Sine însuși și a nu își împlini propria voință. Când s-a rugat Isus, s-a rugat în același timp Tatăl, deoarece El era în Isus Cristos.

„Credeți-Mă că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; credeți cel puțin pentru lucrările acestea.” [(Ioan 14: 11); ref. 19 în Biblia Ortodoxă]

În ceea ce privește unitatea Creștinilor, constatăm însă că au trecut aproape 2000 de ani și această rugăciune, se pare, că nu s-a împlinit. De ce, dacă toate rugăciunile lui Isus au fost ascultate și au primit un răspuns pozitiv, tocmai această rugăciune, care este esențială pentru Biserică, lasă impresia că nu a fost ascultată?  Este adevărat că dacă ne uităm în jurul nostru și vedem diviziunea dintre instituțiile religioase am fi tentați să concluzionăm că rugăciunea lui Isus nu a fost ascultată, deoarece Creștinii nu sunt una. Dar poate nu ne uităm acolo unde trebuie. Dacă privim dincolo de aparențe, vom observa că în spatele Bisericilor instituționale se află o realitate spirituală, Mireasa lui Cristos, formată din Creștini renăscuți spiritual, care nu se cunosc între ei și sunt răspândiți prin toate confesiunile creștine, iar unii dintre ei sunt în afara acestora. Când spun confesiuni creștine, mă refer la toate Bisericile confesionale existente. Când spun, în afara lor, fac trimitere la Creștinii  independenți, în sensul că nu sunt membrii ai nici unei organizații sau instituii religioase creștine. Unitatea perfectă între Creștini a existat în trecut, există în prezent și va exista și în viitor, dar ea este o unitate spirituală și nu instituțională. În mijlocul unor tensiuni și al unor diviziuni evidente între Bisericile instituționale, Biserica Spirituală Unică luminează calea către eternitate a celor care cred în Dumnezeu.

Unitatea între Creștinii spirituali este o unitate în Cristos. Am să încerc să clarific acest lucru. Biserica celor născuți din Dumnezeu este trupul lui Cristos.

„El I-a pus totul supt picioare și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” [(Efeseni 1: 22-23); ref. 20 în Biblia Ortodoxă]

 Locul Creștinului renăscut spiritual este în Isus Cristos și lucrul acesta se poate întâmpla numai atunci când El locuiește prin Duhul Sfânt în ființa umană.

„... măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Cristos (prin har sunteți mântuiți). El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Cristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus.” [(Efeseni 2: 5-7); ref. 21 în Biblia Ortodoxă]

Relația care îi leagă pe Creștinii renăscuți spiritual, adică născuți din nou, între ei, nu este o legătură convențională, care se bazează pe acordul unor indivizi de a realiza obiective comune și nici măcar nu se fundamentează pe apartenența la valori, sau tradiții comune. Voi încerca, mai degrabă, să descriu această relație printr-o parabolă. Acest tip de conexiune se poate asemăna cu situația unei întruniri organizate de o persoană influentă. Aceasta din urmă cunoaște un mare număr de persoane, din comunități diferite, dar legături de prietenie are numai cu câteva. Pentru acești prieteni ai săi, persoana influentă trimite invitații, dar oaspeții nu se cunosc între ei. Aceștia ajung să se cunoască și să se împrietenească, dar lucrul acesta a fost posibil datorită persoanei influente, nu au hotărât ei, din propria lor inițiativă, să facă acest lucru. Biblia ne spune despre Cristos că a creat această unitate, la care am făcut referire, prin sângele lui și din acest motiv este vorba de o unitate în Cristos. Este o unitate creată de El, prin faptul că s-a jertfit pe cruce, în egală măsură pentru toți cei pe care i-a chemat. Nimeni nu are mai multe merite față de ceilalți, deoarece, în fapt, nimeni nu are niciun merit că are acces la tronul lui Dumnezeu, nimeni în afară de Cristos. Această stare de fapt oferă tuturor o poziție egală în fața lui Dumnezeu, o poziție specială are numai Cristos. Cu toate că are o poziție specială, El ne-a arătat o slujire exemplară. El a făcut pace, eliminând diversele bariere sociale, economice, naționale, doctrinare și instituționale prin jertfa Sa pe cruce.

„Dar acum, în Cristos Isus, voi, cari odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Cristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc care-i despărțea și, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace; și a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia... În El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Și prin El și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul.” [(Efeseni 2: 13-16, 21-22);  ref. 22 în Biblia Ortodoxă]

Reprezintă oare toți Creștinii împreună un singur trup? Nu cumva Legea poruncilor pe care a înlăturat-o Isus Cristos, a reinstaurat-o oamenii prin nenumăratele regulamente introduse de Bisericile confesionale și care îi împart pe oameni și îi separă după doctrine? Răspunsul s-ar părea că reiese de la sine.

Unitatea în Cristos este o realitate care există de la începuturile Bisericii Spirituale Unice și va exista atâta vreme cât va exista și Creștinismul. Această unitate este bazată pe faptul că aceeași Ființă divină locuiește și inspiră aceleași sentimente și gânduri în toți aceia care sunt membri ai aceleiași comunități spirituale. Cei care sunt conduși de același Duh sunt într-o unitate de spirit bazată pe acela care îi conduce.

„Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Cristos Isus.” [(Galateni 3: 28);  ref. 23 în Biblia Ortodoxă]

De remarcat este faptul că apostolul Pavel nu se exprimă la viitor, ci la prezent și nu afirmă că toți Creștinii vor fi cândva, una în Isus Cristos, ci afirmă că ei sunt deja una în El. El vorbește la prezent și susține, în acest text și în altele, actualitatea unității credincioșilor în Cristos. Prin credința în Isus Cristos, toți Creștinii devin fii și bineînțeles fiice ai lui Dumnezeu. (Galateni 3: 26) De asemenea, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care ne dă dreptul să îl numim pe Dumnezeu Tată. (Galateni 4: 6) Este limpede, dintr-o multitudine de texte ale Noului Testament, că prezența și manifestarea Duhului Sfânt în mintea Creștinului este o condiție pentru apartenența la Biserica celor născuți din Dumnezeu. (Ioan 16: 5-15; Efeseni 2: 18) Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu transformă ființa umană în mod profund și o naște din nou din punct de vedere spiritual. (Ioan 3: 6)

Biserica celor născuți din Spirit este văzută de apostolul Pavel ca o asemănare a ființei umane, adică în mod organic. Este un organism viu, în care membrii ei sunt mădulare unii altora și împreună formează o unitate.

„Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt multe, sunt un singur trup, tot așa este și Cristos. Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe... pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Și dacă sufere un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteți trupul lui Cristos și fiecare în parte, mădularele lui. Și Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea învățători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor și vorbirii în felurite limbi.” [(1 Corinteni 12: 12-14; 25-28); ref. 24 în Biblia Ortodoxă]

 Din nefericire, la modul cum se prezintă Creștinismul în momentul de față, din punct de vedere instituțional, sunt mai multe trupuri și nu doar unul singur. Și pentru că, în aparență,  există atât de multe trupuri, fiecare pretinzând că este trupul lui Cristos, din această cauză apar și conflictele și competiția. De fapt, Isus Cristos are un singur trup, o singură Biserică și nu mai multe. Care este acest trup? Este Biserica instituțională Ortodoxă? Este cea Romano-catolică sau Greco-catolică? Este cea Baptistă sau cea Penticostală? Cea Evanghelistă, cea Luterană sau cea Metodistă e.t.c.? Răspunsul este că, în fapt, nici una dintre toate acestea luate separat și nici toate luate împreună, ca instituții bisericești, nu reprezintă adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Care este atunci adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Aceasta este formată din toți Creștinii născuți din Spirit, adică născuți din Duh, înregistrați în cartea vieții de la întemeierea lumii și care sunt cunoscuți de Isus pe nume, deoarece se află într-o relație personală cu El. Aceștia, din punct de vedere al situării lor în lumea noastră, s-au găsit de-a lungul timpului și se găsesc și în momentul de față și se vor afla și în viitor, dar numai până la un moment dat, ca membrii în toate instituțiile bisericești sau în afara lor. Creștinii „lumești” formează armate uriașe care sunt atașate mai mult de doctrina instituțiilor lor decât de persoana lui Isus Cristos. Creștinii născuți din nou, indiferent la ce instituție bisericească sunt înregimentați, în mod formal, în momentul de față și acei credincioși care nu au legătură directă cu nici o astfel de instituție, dar sunt în strânsă legătură cu Cristos, reprezintă împreună trupul Lui, adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Dacă este adevărat că în afara Bisericii nu există mântuire, acest principiu nu se referă, bineînțeles, la nici o instituție bisericească, ci la adevărata Biserică a lui Dumnezeu. În afara Bisericilor confesionale nu numai că există mântuire, dar cândva, în viitor, numai în afara lor va fi salvarea. Pe de altă parte, numai aceia care sunt înscriși în cartea vieții vor fi cu Dumnezeu în Ceruri, deci în afara Bisericii celor născuți din Spirit, nu există mântuire. „Oricine n-a fost scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa lui Ioan 20: 15) Nici o persoană care nu s-a născut din apă și Duh Sfânt nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu. (Ioan 3: 5) Această Biserică, a celor înscriși în Ceruri, adică în cartea vieții, care este în Ceruri, este o mireasmă plăcută de viață veșnică. Parfumul său ceresc dă speranță tuturor acelora care au contact cu ea. Orice Creștin renăscut spiritual, oricât de izolat ar părea, în mijlocul unor Biserici instituționale, reprezintă o fereastră deschisă către infinit.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, este o comunitate spirituală, formată din  membrii născuți din apă și din Duh, aparținând formal de oricare confesiune creștină, adică de oricare Biserică confesională, dar aparținînd spiritual direct de Persoana lui Cristos. Acești credincioși sunt deci născuți din nou, au o relație personală cu Dumnezeu și sunt conduși în desfășurarea existenței lor pe pământ de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Ultimele două condiții se cuprind în prima și toate împreună formează o perfectă unitate. Toți acești credincioși formează împreună trupul lui Cristos, în care El este Capul. Această Biserică este aceea care va fi răpită de către Cristos, o dată cu a doua Sa venire pe norii cerului, împreună cu sfinții îngeri, în glorie și slavă (1 Tesaloniceni 4: 17) „Și Duhul și Mireasa zic: <<Vino!>> Și cine aude, să zică: <<Vino!>> Și celui ce îi este sete, să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată!” (Apocalipsa lui Ioan 22: 17)  

Chiar dacă membrii Bisericii celor născuți din Dumnezeu nu se cunosc între ei, printr-o identitate omenească, adică în felul lumii, ei se cunosc între ei în mod spiritual prin Isus, care îi unește într-un singur trup (Efeseni 4: 4). Cristos este cel care face legătura între membre și în nici un caz instituțiile religioase care îi organizează pe credincioșii creștini. Legăturile între credincioșii renăscuți spiritual sunt acelea dintre oameni animați de aceeași spiritualitate. Acești credincioși, considerați, fie în mod individual, fie colectiv, sunt astfel deasupra instituțiilor religioase, din punct de vedere spiritual, deoarece ei constituie adevărata Biserică Creștină. Din punct de vedere administrativ, orice încercare de a restricționa activitatea acestor credincioși este o acțiune îndreptată împotriva Bisericii lui Cristos. Bisericile instituționale s-au luptat, se luptă și se vor lupta împotriva adevăratei Biserici a lui Dumnezeu și acest lucru se întâmplă ori de câte ori credincioșii născuți din nou sunt persecutați, marginalizați sau eliminați. Lucrul acesta nu se va întâmpla pentru că acești credincioși sunt născuți din nou, pentru că acesta nu ar putea să constituie un motiv de persecuție, ci pentru că aceste persoane au primit dragostea adevărului, pentru a folosi o formulă, folosită și de apostolul Pavel și aceia care iubesc adevărul nu pot să tacă și adevărul este că lucrurile merg mai rău decât rău în mișcarea lui Isus instituționalizată. (2 Tesaloniceni 2: 10)

Bisericile confesionale se prăbușesc, din punct de vedere spiritual, sub ochii noștrii și tot ce reușesc să mai realizeze este să îi hrănească pe fidelii lor din propriile lor pendulări personale, neliniști și prejudecăți, reflexe spirituale dobândite și uzanțe împământenite. Masele de credincioși și-au format o rutină din a participa, din când în când, la spectacolele religioase creștine, în care se pun la bătaie ultimele resurse în domeniul relațiilor publice, ale instituțiilor bisericești. Creștinismul instituțional este în derivă și parcă este absorbit de o „gaură neagră,” care spaghetifică tot ce gravitează în jurul său, dar Creștinismul spiritual parcă naște, el însuși, din nou. Cea mai sigură dovadă că religia instituțională se află în cădere liberă, este atunci când se construiesc giganți arhitecturali, monumente în piatră nu în spirit, care să îi atragă pe credincioși, prin grandoare, acolo unde nu mai pot să o facă prin sinceritate și sensibilitate. Singurele forme de religie, mai puțin instituțională, care prosperă, în condițiile degringoladei generale a Bisericilor instituționale, sunt mișcările carismatice unde vindecările bolnavilor se fac pe bandă rulantă și adunarea de fonduri este preocuparea principală. În opoziție cu toată această stare de fapt, cei scriși în cartea vieții de la începuturile lumii, sunt ținuți de Isus pe umerii, pe care a purtat crucea și se transformă în vocea Lui, prin care El anunță lumii viitorul. Vocile profetice răsună de multe ori în pustia indiferenței, față de o mântuire care nu mai înseamnă nimic, pentru cei care au văzut cum cuvintele lui Cristos, au fost spintecate și din ele au fost smulse bătăile de inimă ale Mântuitorului. Norii întunecoși, care tind să acopere lumina lui Dumnezeu, sunt văzuți de unii ca un semn pozitiv de ploaie aducătoare de belșug material, dar golirea de sens și semnificație a Creștinismului instituțional, poate fi văzută cu un ochi spiritual.    

Începând cu oficializarea Bisericii, Creștinii nu au mai fost, de regulă, persecutați de autoritățile din afara instituțiilor bisericești, dar au fost distruși și călcați în picioare de multe ori de Biserica instituțională. A fost Jan Hus un infractor periculos pentru societate? Bineînțeles că nu, a fost doar un Creștin care nu putea să nu spună adevărul și a fost ucis de Biserica instituțională. Au fost mulți în situația aceasta. În zilele noastre, persecuția este mai subtilă și este îndreptată împotriva tuturora acelora care critică instituțiile bisericești, de multe ori cu motivații reale. Una dintre cele mai mari cuceriri ale civilizației umane este separarea Bisericii de stat. Câtă vreme a avut influență asupra puterii de stat, Biserica instituțională a făcut ravagii prin Inchiziție sau alte mijloace, dar când a pierdut această legătură, s-a mulțumit doar să lucreze în interiorul ei, lovind pe toți aceia care s-au sustras autorității ei, prin aceea că au exprimat o spiritualitate provenită direct de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dacă încearcă cineva să transmită mesajele critice, pe care Dumnezeu le are asupra stării de lucruri ne spirituale din Biserica instituțională, nu se poate aștepta decât la persecuții. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu a fost și va fi, până la sfârșit, purtătoarea adevărurilor Sale și pentru aceasta va suferi. (2 Timotei 3: 12) Organizațiile religioase creștine, în realitate, nu au nici o justificare pentru a exista, decât aceea de suport al Bisericii Spirituale Unice. Atunci când, în loc de susținător, ele devin opresor, își pierd orice rațiune de a fi și devin nu numai inutile dar și periculoase. Acestea împiedică lumina spirituală, care vine de la Dumnezeu și o înăbușe prin nenumărate tradiții și obiceiuri omenești.

“El le-a mai zis: <<Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră>>.” [(Marcu 7: 9); ref. 25 în Biblia Ortodoxă]

Aceste Biserici instituționale nu au, de drept, nicio autoritate, morală sau doctrinară, asupra celor care fac parte din adevărata Biserică a lui Cristos, pentru că aceștia se află sub autoritatea directă a lui Dumnezeu. Biserica celor născuți din Dumnezeu este invizibilă din punct de vedere al formelor organizatorice și este vizibilă numai din punct de vedere al manifestărilor spirituale ale membrilor ei. Ca trup al lui Cristos, această Biserică este formată din mădulare, pe care apostolul Pavel le-a descris amănunțit și care funcționează în cadrul tuturor confesiunilor creștine, sau în afara lor, dar în același timp, din punct de vedere spiritual, independent de ele. În fiecare dintre acestea sunt credincioși care au darul minunilor, al vindecărilor, al învățării, al ocârmuirilor, al prorociei, al vorbitului în limbi, al tălmăcirii limbilor, etc., dar de multe ori, aceștia nu sunt lăsați să se manifeste, în mod liber. (1 Corinteni 12: 28)

O mențiune este cât se poate de necesară. Din descrierea apostolului Pavel asupra Bisericii, care este prezentată prin comparație cu un corp uman, s-ar putea trage concluzia că nu avem acces la calitățile care, în mod obișnuit se atribuie capului, adică la gândire, la coordonare, la participare la decizii. Cred că analogia folosită de Pavel este, ca orice analogie, imperfectă, adică între cele două elemente de comparație există asemănări dar și deosebiri. Aceasta nu trebuie luată în nici un caz literal. Creștinii nu reprezintă doar organe de execuție, ci participă și la activitățile Capului. Isus a spus clar că El nu îi mai consideră, pe ucenicii Săi, „robi”, adică simpli executanți, ci îi numește prieteni, deoarece le spune tot ceea ce a auzit de la Tatăl Ceresc. (Ioan 15: 15) Creștinii sunt frații și surorile lui Cristos, care sunt chemați să ajungă la înălțimea plinătății staturii Lui. Apostolii, prorocii, evangheliștii, păstorii și învățătorii acționează pentru desăvârșirea membrilor Bisericii celor înscriși în Ceruri, adică a sfinților, în vederea lucrării de slujire și pentru zidirea trupului lui Cristos. Scopul este ca toți să aibă aceeași credință și aceeași cunoștință despre Fiul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă aceeași cunoștință pe care Fiul o are despre Tatăl, adică despre Sine însuși. Finalitatea este să ajungem la cel ce este Capul, adică Cristos. (Efeseni 4: 11-15) Să nu confundăm planurile, aici pe pământ el este Capul, adică Cel care ne conduce pașii către mântuire, dar în Ceruri vom fi ca el.

„Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este.” [(1 Ioan 3: 2); ref. 26 în Biblia Ortodoxă]

Pavel, la rândul lui, a vrut să scoată în evidență ideea de unitate în diversitate a Bisericii, în jurul persoanei lui Cristos, care nu o conduce ca pe o divizie militară, ci ca pe o familie care participă la tot ce face El. Suntem membrii ai familiei lui Dumnezeu, rudele Sale de gradul unu, copii Lui și frați cu Isus Cristos. Comparația dintre capul unui individ și membrele acestuia poate sugera ideea că Isus Cristos este deschizătorul de drumuri, este Calea care duce la viață, este Învățătorul care ne arată speranța, este un ghid care ne luminează drumul către nemurire. Cu alte cuvinte, Isus ne direcționează pe o traiectorie cunoscută Lui, care este soluția împlinirii spirituale. Nu ne tratează ca pe niște supuși, la dispoziția Lui, ci ca pe niște prieteni, pe care îi inițiază în secretele universului.

“Cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârșita în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecății. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica pentru că frica are cu ea pedeapsa; și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste. Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.” [(1 Ioan 4: 17-19); ref. 27 în Biblia Ortodoxă]

 Se îndoiește cineva de faptul că rugăciunea lui Isus Cristos a fost ascultată de Tatăl Ceresc și că cei care practică cu adevărat Creștinismul și sunt născuți din nou, sunt cu adevărat una? Dacă da, acest lucru ar echivala cu o contestare a întregii învățături creștine. Ar însemna că Tatăl și Fiul nu sunt una, că între ei există divergențe și că Tatăl îl ascultă pe Fiul numai atunci când dorește. Rugăciunea lui Isus nu a fost plasată sub nici o condiție atunci când a fost exprimată și întrucât Dumnezeu cunoaște viitorul, știa că între Creștini vor exista nenumărate diviziuni. Cu toate acestea, El știa că unitatea nu numai că este posibilă, dar este determinantă pentru Biserica Sa. Această unitate există împotriva oricăror diviziuni, se referă la trupul spiritual unic a lui Cristos.

Deoarece toate rugăciunile lui Isus au fost ascultate de Tatăl Ceresc și această rugăciune a fost ascultată și Creștinii spirituali sunt într-adevăr într-o deplină unitate. Este vorba, desigur, de acei credincioși care sunt în Cristos, adică sunt într-o legătură personală cu El. Este, de asemenea, vorba de credincioșii născuți din nou, care au devenit oameni noi, așa cum se exprimă apostolul Pavel. Întrucât expresia de om nou a fost abuzată de doctrine politice, în trecut, am o rezervă în a o folosi, dar, întrucât Pavel a folosit-o, cu mult înaintea acelor ideologii, o folosesc și eu, însă de data aceasta avem de-a face cu originalul și nu cu o copie prost făcută.

„Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoiește spre cunoștință, după chipul celui ce l-a făcut. Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici ne tăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob nici slobod, ci Cristos este totul și în toți” [(Coloseni 3: 9-11); ref. 28 în Biblia Ortodoxă]

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” [(2 Corinteni 5:17);  ref. 29 în Biblia Ortodoxă]

În epistola către Efeseni, Pavel vorbește din nou despre unitatea Bisericii și precizează că această unitate este dată de legătura Duhului. Dar cred că cel mai bine este să apelez direct la citatul respectiv.

„... și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai pe sus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți” [(Efeseni 4: 3-6); ref. 30 în Biblia Ortodoxă]

De ce este trupul lui Cristos dezbinat și sfâșiat între instituțiile religioase voi arăta în capitolele următoare. Pe de altă parte, apostolul Pavel ne spune clar că există un singur trup, adică trupul Bisericii și confirmă și el că rugăciunea lui Cristos privitoare la unitatea Creștinilor a fost ascultată de Tatăl. Este indubitabil faptul că responsabilii Bisericilor instituționale nu văd lucrurile în felul acesta. Între ele există o competiție în care fiecare se declară pe sine adevăratul trup al lui Cristos. Dovada este că apartenența la o anumită Biserică instituțională exclude apartenența la celelalte și că o persoană nu se poate declara în același timp, de exemplu, Ortodox și Romano-catolic, sau Ortodox și Penticostal, atâta vreme cât anumite doctrine fundamentale, cum ar fi, de exemplu, filioque, sunt diferite. Nici o combinație nu este posibilă pentru apartenența la două sau mai multe Biserici instituționale, în același timp, și dacă cineva devine membru la o nouă astfel de instituție, nu mai este luat în serios, ca membru, la cea veche. Organizațiile religioase creștine nu formează împreună trupul lui Cristos, pentru că se exclud reciproc. Botezul care se face într-o astfel de organizație nu este recunoscut de celelalte, așa că dacă cineva se hotărăște să treacă de la o Biserică confesională la alta, va trebui să se boteze din nou.

Nici cununiile nu sunt admise liber între credincioșii creștini, aparținând de diverse Biserici instituționale și în cazul în care viitorii soți aparțin de instituții bisericești diferite, câteodată, au nevoie de aprobări speciale, dar în alte cazuri, cununia religioasă poate fi chiar imposibilă. De exemplu, căsătoria dintre un viitor soț Penticostal și o persoană care este Ortodoxă sau Romano-catolică ar întâmpina obstacole insurmontabile și i-ar putea obliga pe candidați la diverse compromisuri. Ce trup unic este acesta unde mădularele sunt ținute la distanță unele de celelalte? Numai că acestea nu sunt mădularele trupului lui Cristos ci ale instituțiilor bisericești. Nu mă refer la credincioșii născuți din Dumnezeu ci la marea masă de Creștini „lumești.”

Apostolul Pavel a vorbit la prezent atunci când a afirmat că există un singur trup al lui Cristos. Acesta este însă un trup spiritual, este Biserica Spirituală Unică, este o Biserică a celor născuți din nou care trăiesc după îndemnurile Duhului Sfânt. Nu este o Biserică amestecată, care să conțină sfinți și păcătoși și este o Biserică în care toți membrii sunt sfințiți, prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin prezența permanentă a lui Isus în ființa lor. Acest lucru este confirmat de Biblie.

„... ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană” [(Efeseni 5: 27); ref. 31 în Biblia Ortodoxă]

 Dacă este fără pată și fără zbârcitură, sau altceva de felul acesta, nu poate fi vorba de amestecul propriu Bisericilor instituționale, acela între credincioșii renăscuți spiritual și cei „lumești,” cu atitudini care au fost atât de bine descrise de apostolul Pavel, în epistola către Corinteni. Adevărata Biserica a lui Cristos, este sfântă și fără prihană și cred că oricine este obligat să recunoască că nu este vorba despre instituțiile religioase pe care le frecventăm și pe care ne-am obișnuit să le numim “biserică.” Dacă ne uităm în mod corect în jurul nostru, în legătură cu aceste “biserici”, va trebui să admitem că, pe lângă manifestări spirituale, sunt și multe comportamente și atitudini care nu au nimic de-a face cu sfințenia și nici cu morala creștină.  Sunt destui aceia care poartă numele de Creștin, nu cu responsabilitate, ci cu indiferență. Atunci când nepăsarea este generalizată, nu mai avem de-a face cu indivizi izolați ci cu principii instituționale.

Mi se pare evident, că apostolul Pavel, nu a vorbit despre Biserică, ca și trup a lui Cristos, referindu-se la aceasta ca la un conglomerat, alcătuit din toate instituțiile bisericești luate la un loc, în care fiecare în parte este o componentă a unei super-instituții numite Biserică. Nu se poate contracara o reală unitate spirituală cu o unitate instituțională, care oricum nu există în realitate. Dacă ar fi să considerăm Biserica lui Cristos, ca un singur trup instituțional, sfâșiat de diviziuni, de doctrine și opinii diferite, de conflicte latente, de separare și câteodată de intoleranță, această prezentare nu ar semăna deloc cu descrierea pe care Pavel o face trupului lui Cristos. Mai mult, această realitate contrazice categoric unitatea pe care Isus a dorit-o pentru Biserica Sa. Aceasta ar însemna, de asemenea, că Isus nu cunoștea viitorul și nu a putut anticipa că cerința Sa cu privire la unitatea ucenicilor Săi nu va devenii realitate. De fapt, calitatea de ucenic a lui Isus, este dată de dragostea creștină, adică dragostea de natură divină, aceea care duce la unitatea Bisericii. (Ioan 13. 34-35) Aceasta este singura garanție a unității între Creștini și care nu poate fi suplinită de forme organizatorice instituționale.

După părerea mea, o unitate instituțională, nu poate echivala cu unitatea spirituală, care este apanajul exclusiv al Bisericii celor născuți din nou și aceasta din mai multe motive. În primul rând, datorită faptului că cea dintâi este bazată în principal pe structuri instituționale preexistente, a căror deficiențe le moștenește în mod necesar. O astfel de super instituție bisericească, formată prin unirea multora, dacă nu a tuturor organizațiilor religioase creștine, nu se va deosebi cu nimic, din punct de vedere al caracteristicilor și naturii sale, față de instituțiile bisericești clasice. Ar fi vorba de aceeași structură umană, de tip religios și nu o realitate divină. Aceeași autoritate, exercitată de unii credincioși asupra altora, aceeași tendință de a domina și controla conștiințele individuale, ridicată însă la o nouă scară, aceași înclinație către coerciție, același obscurantism și bigotism, în raport cu științele moderne, vor face parte și din definiția super organizației Bisericilor instituționale. Ea se va numi biserică, dar nu va fi adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci va fi „femeia imorală,” despre care vorbește cartea Apocalipsa lui Ioan. Diferențele doctrinare se vor menține, dar se va încerca obținerea de acorduri în diverse probleme conflictuale. Aceste acorduri vor transforma doctrinele confirmate la un nivel de autoritate, fără precedent, absolutizându-le și impunându-le tuturor conștiințelor individuale, în măsura vulnerabilității acestora. Membrii Bisericii celor născuți din Dumnezeu, al căror nume a fost scris în cartea vieții încă de la începutul lumii, își vor păstra independența de gândire, dar aceștia vor plăti un preț.

Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste au destinaţii diferite

 înapoi la cuprins!

Pe de altă parte, vorbind despre viitor, apostolul Pavel se referă, de asemenea și la o perioadă din istoria instituțiilor bisericești, în care acestea vor fi unificate, în mod ne omogen și în care apostazia va fi atât de mare, și conglomeratul instituțional creat va fi condus de o personalitate puternică, care va transforma complexul instituțional bisericesc într-un locaș al dracilor (2 Tesaloniceni 2: 8-9) Situația va deveni atât de insuportabilă pentru membrii Bisericii Spirituale Unice, încât aceștia vor trebui să părăsească Babilonul instituțional (Apocalipsa lui Ioan 18: 4) Comparația cu Babilonul sugerează amestecul neomogen de persoane și doctrine.

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Cristos și strângea noastră laolaltă cu El, vă rugăm fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va venii înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperii omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai pe sus de tot ce se numește “Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” [(2 Tesalonicieni 2: 1-4); ref. 32 în Biblia Ortodoxă]

Cine altcineva se poate poate așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu, dacă nu o autoritate umană, cu caracter religios? Este evidend că un ateu nu se va prezenta pe sine ca fiind Dumnezeu, deoarece acesta nu crede într-o astfel de realitate și ar fi inconsecvent cu sine să dezvolte genul acesta de de pretenție. O autoritate instituțională bisericească, însă, manipulează conștiințele, luînd locul lui Dumnezeu în mințile și ființele oamenilor. Anticristul este, de asemenea, un sistem, care promovează un mecanism psihologic și nu doar o persoană. Anticristul este acel sistem religios, care tinde să îl înlocuiască pe Cristos în om, prin aceea că nu recunoaște nevoia unei relații personale între om și Dumnezeu și încearcă să îi lege pe indivizi de instiuțiile bisericești în loc să îi învețe să fie legați de Dumnezeu și născuți din El. Toată puterea negativă a acestui sistem se va personifica într-o singură persoană și acesta va fi omul pe care Biblia îl numește Anticristul.    

Acest amestec instituțional care se grefează, într-un mod artificial, pe manifestările Bisericii Spirituale Unice, cu toate consecințele și implicațiile sale negative, începuse să lucreze încă din vremea lui Pavel, dar tendința a evoluat și continuă să se dezvolte.

“Căci taina fărădelegii a și început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o oprește acum, să fie luat din drumul ei. Și atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți.” [(2 Tesaloniceni 2: 7-10); ref. 33 în Biblia Ortodoxă]

Trebuie subliniat că cei ce sunt pe calea pierzării, se află în aceasta situație, deoarece nu au primit dragostea adevărului. Oricine ar trebui să sesizeze, în acest text, importanța definitorie a adevărului care conține, în sine, dragostea de natură divină, care pur și simplu face deosebirea între cei ce sunt pe drumul mântuirii și cei care sunt pe traiectoria pierzării. Dragostea adevărului este, de fapt, același lucru cu dragostea spirituală, pentru că, în Creștinism, adevărul este de fapt dragostea. Ruta pierzării este caracterizată de un Creștinism din care lipsește dragostea de natură divină, adică de un Creștinism ne spiritual convertit într-o religie instituțională și care, în acest mod, este redus la nimic. Anticristul deci, nu este în primul rând o persoană, ci un sistem religios autoritar și instituțional. Acest sistem corupt și ne spiritual va fi reprezentat la un moment dat, în momentul decăderii sale morale maxime, de o persoană, cu puteri excepționale, bazate pe forțele negative ale universului și pe tarele sistemului din care va provenii. Aceasta va fi persoana Anticristului, care fiind în primul rând un sistem religios, este în al doilea rând o persoană care va personifica acest sistem, într-un mod unic. „Taina fărădelegii” înseamnă fenomenul de înlocuire a prezenței și autorității divine, exercitate în mod ne mijlocit, în interiorul și asupra conștiințelor individuale, cu autoritatea și mijlocirea Bisericilor confesionale și a regulilor lor. Biserica nu este un mijlocitor între om și Dumnezeu și nici măcar Biserica celor născuți din nou, adică adevărata Biserică a lui Dumnezeu, nu este un astfel de mijlocitor. Singurul mijlocitor între om și Dumnezeu este Isus Cristos și orice tradiție creștină, care îi învață pe oameni altfel, nu este bazată pe textele Bibliei. În măsura în care, Bisericile confesionale se prezintă pe ele însele ca fiind punțile de legătură între credincioși și Dumnezeu, adică mijlocitoarele relației dintre credincioși și El, ele uzurpă, în acest fel, rolul lui Cristos și prin aceasta  denaturează și alterează învățătura creștină. „Taina fărădelegii” reprezintă deci înlocuirea lui Cristos cu oamenii, în locurile și funcțiunile care sunt rezervate exclusiv pentru El. Principalul, astfel de loc, este inima omului.  

În orice caz, așa cum ne prezintă cartea Apocalipsa lui Ioan lucrurile, la un moment dat drumurile se despart și cele două entități merg în direcții diferite. În primul rând, să vedem ce ni se spune despre instituția religioasă creștină.

„Apoi unul din cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire, a venit de a vorbit cu mine și mi-a zis: ‚Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari. Cu ea au curvit împărații pământului; și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!’ Și m-am dus, în Duhul, într-o pustie. Și am văzut o femeie, șezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, și avea șapte capete și zece coarne... Pe frunte purta scris un nume, o taină: <<Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului.>> Și am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare” [(Apocalipsa lui Ioan 17: 1-3; 5-6); ref. 34 în Biblia Ortodoxă]

 Comparația dintre complexul instituțional bisericesc și o femeie imorală nu trebuie să ne mire, atâta vreme cât adevărata Biserică a lui Cristos este numită, în alte texte ale Bibliei „Mireasa Mielului.” Cele două realități, femeia imorală și „Mireasa” lui Cristos, sunt prezentate în antiteză. În textul mai sus citat, metafora se referă la o femeie de moravuri ușoare, care a „curvit” cu împărații pământului, adică care nu s-a dat înapoi de a deveni câteodată un autentic instrument politic. Acest amestec dintre religie și politică, care a dus de altfel la instituționalizarea Bisericii Creștine, este limpede sesizat de textul mai sus citat. Nu este o combinație fericită, ci este rețeta sigură pentru a determina condamnarea din partea lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată din toți aceia ale căror nume au fost scrise în cartea vieții încă de la întemeierea lumii și aceștia nu se vor mira că fiara, pe care se bazează puterea Babilonului instituțional, era, nu mai este și va veni. Această afirmația este susținută de textul din Apocalipsa lui Ioan 17: 8. Ei vor fi pregătiți pentru acele vremuri extrem de dificile. Babilonul este o metaforă foarte sugestivă pe care Biblia o oferă pentru societatea de astăzi. De ce vorbește cartea Apocalipsa despre distrugerea Babilonului ca despre un eveniment viitor și nu unul din trecut? Este vorba, desigur, de o analogie. Babilonul antic a fost o civilizație bogată, foarte puternică și elevată și care avea speranța de a exista pentru eternitate. Armatele sale au repurtat numeroase victorii și capitala imperiului, care purta același nume, a fost una dintre cele mai remarcabile din întreaga lume[2]. Grădinile suspendate care încântau privirile, erau socotite una din cele șapte minuni ale lumii. Cu toate acestea, acest oraș extraordinar a dispărut într-o singură noapte. În cartea lui Daniel găsim relatarea întregii istorii. Împăratul Belschatsar a oferit un mare banchet persoanelor importante de la curte. În acest timp, o mare armată persană amenința orașul. În încăperea unde se ținea banchetul a apărut o mână care a scris un mesaj destul de șocant, încât să îl determine pe împărat să ceară dezlegarea de urgență a înțelesului acestuia (Daniel 5. 5) Singurul capabil să îl deslușească a fost Daniel. Mesajul suna în felul următor: “numărat, numărat, cântărit și împărțit.” Dumnezeu era acela care numărase anii de domnie ai împăratului și care, în acel moment, punea capăt acestora. Împăratul însuși a fost cântărit în balanță și găsit prea ușor.

Cât privește Imperiul Babilonian, acesta urma să fie împărțit între Mezi și Perși (Daniel 5: 28). Conducătorul armatei persane a cerut soldaților săi să devieze apele fluviului care traversa orașul și după ce această operațiune a fost îndeplinită, trupele invadatoare au pătruns în oraș în mod neașteptat. Orașul a fost cucerit fără măcar să aibă timp să se apere și, urmare a acestei invazii, a fost distrus în întregime. Profetul Isaia anunțase aceste evenimente și precizase că orașul nu va mai fi niciodată reconstruit. Animalele deșertului urmau să devină singurii locuitori și nomazii urmau să evite să își așeze corturile lor în zonă (Isaia 13: 20-22). Se poate face o paralelă între Babilon și civilizația noastră,care, la rândul ei, a adunat mari bogății, tinzând să uite de Dumnezeu. Babilonul poate fi privit atât sub aspect religios cât și sub raport politic.

În Apocalipsa lui Ioan, capitolul 17 cu versetul 1, Ioan este chemat să asiste la judecata „curvei” celei mari care „șade” pe ape mari. Ce se înțelege prin această prostituată a fost un obiect de dezbatere între reprezentanții diferitelor instituții religioase creștine. Fiecare vedea în celălalt această caracterizare defăimătoare. Pentru a înțelege înțelesul simbolic al acestei imagini, trebuie să ne amintim că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este privită în Biblie ca și o Mireasă. (Apocalipsa lui Ioan 19: 7-8; 22: 17) De altfel, imaginea unei femei, aflată în chinurile nașterii, ne este oferită și în Apocalipsa lui Ioan cap. 12: 1-8, texte, în care femeia reprezintă pe credincioșii spirituali, urmăriți cu obstinație de Satana, pentru a fi eliminați. În ceea ce privește simbolul femeii putem revedea și modul în care apostolul Pavel folosește această alăturare în epistola către Efeseni. Din nefericire, femeia pe care a văzut-o Ioan nu este o soție, ci este o prostituată. O soție fidelă este atașată din toată inima de soțul său. Ea nu dorește afecțiune din partea altor persoane și evită tot ceea ce o poate separa de el. Ea dorește să fie totdeauna agreabilă soțului său și toată bucuria ei este de a fi alături de acesta. Aceasta este ceea ce Isus Cristos așteaptă de la Biserica Sa. În mesajele pe care Cristos le-a transmis bisericilor din Efes și Smirna putem vedea valoarea pe care Mântuitorul o atașează acestei fidelități (Apocalipsa 2: 1-11). Aceste epistole erau transmise unor biserici persecutate într-o perioadă în care toate puterile lumești erau împotriva lor[3].

Numai că ceea ce nu s-a reușit prin persecuție, a fost realizat prin acordarea de putere politică Bisericii Creștine și prin transformarea acesteia într-un partener al autorității seculare. La începutul secolului al IV lea, împăratul Constantin a luat o decizie care a schimbat întreaga istorie a bisericii. Prin edictul de la Milan, biserica interzisă a devenit biserică oficială a Imperiului Roman. Creștinismul a devenit singura religie recunoscută, favorizată și protejată și cu acea ocazie, păgânismul a fost interzis. Biserica a întâlnit un „amant” bogat care nu a încetat să o acopere cu bogății și onoruri. Acest lucru, însă, a determinat faptul ca Biserica instituțională să se depărteze treptat de soțul ei legitim, adică de Isus Cristos. Biserica nu numai că nu a respins puterea politică, ci a primit-o și chiar s-a supus voinței acesteia. Împăratul, personal, nu a ezitat a se amesteca în afacerile interne ale Bisericii instituționale. Acesta s-a implicat în conducerea Conciliului de la Nicea și a avut de spus un important cuvânt în problema dogmelor și a disciplinei ecleziastice. Atât împăratul Constantin cât și urmașii săi au avut un cuvânt greu de spus în desfășurarea ulterioară și în organizarea instituției bisericești creștine.

Pentru a continua în aceiași termeni metaforici, trebuie arătat că „adulterul” instituției religioase creștine explică de ce aceasta este comparată de Biblie cu o prostituată. Este vorba de un „adulter” spiritual, de care s-au făcut vinovate toate confesiunile creștine[4]. Este foarte greșit să singularizăm vreo confesiune creștină ca fiind singura căreia se adresează acest text Biblic. Chiar dacă Biserica instituțională Romano-catolică a fost aceea care a fost cel mai mult implicată în amestecul de natură politică cu Imperiul Roman, aceasta nu înseamnă că celelalte denominațiuni nu au nici un amestec. Biserica instituțională Ortodoxă a fost conținută într-o instituție religioasă creștină unică, împreună cu cea Romano-catolică, pană în anul 1054. Când s-au despărțit, cele două entități au moștenit, în egală măsură, caracteristicile instituționale. La rândul lor, denominațiunile Protestante au organizat instituții susținute și întreținute de state și din acest motiv, lipsite de o libertate reală. Creștinismul Răsăritean a fost, de asemenea, sub tutela statului și, de exemplu, în Rusia, înainte de Revoluție, Biserica instituțională Ortodoxă se afla sub conducerea unui funcționar imperial. Prin prostituata, prezentată în capitolul 17, din cartea Apocalipsa, trebuie văzută, nu doar o anumită confesiune creștină, ci toate instituțiile religioase creștine apostaziate.

Îmi aduc aminte că, nu cu mult timp în urmă, o mare conferință religioasă Penticostală, organizată de pastori care au funcționat în România în timpul regimului comunist, a adunat un număr mare de pastori în America și acolo s-a semnat o declarație, în care se preciza că acele persoane nu au colaborat cu securitatea fostului stat comunist din România. Pentru mine, însăși faptul că s-a simțit nevoia unei astfel de declarații, mi se pare sugestiv din punctul de vedere al amestecului statului în activitatea a diverse instituții religioase creștine. Nu știu dacă respectivii pastori au colaborat sau nu cu securitatea și nici nu mă interesează, dar pot afirma că a existat totdeauna un amestec al politicului în viața religioasă și Biblia ne spune că va exista și în viitor și aceasta este ceea ce interesează, prin prisma acestei lucrări.

Ce înseamnă faptul că prostituata despre care vorbește Biblia este așezată pe ape mari? „Apele mari” este simbolul pentru masele de oameni și mulțimii de națiuni.[5] “A sta pe” este simbolul dominației, al controlului și al conducerii. Bisericile instituționale au aceste trei caracteristici, în raportul lor cu masele de Creștini. „Împărații pământului,” este o sintagmă prin care trebuie înțeles conducătorii politici. Aceștia au “curvit” cu Biserica instituțională, în sensul că au folosit-o pe aceasta în scopurile lor, străine de finalitatea pentru care Cristos a stabilit-o. Locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul “curviei” ei, deoarece acestora li s-au impus forme de credință asupra cărora ei nu s-au putut pronunța. Starea de beție este aceea care împiedică o persoană să gândească corect din punct de vedere rațional și din acest motiv îi diminuează discernământul. Aceasta va vedea lucrurile altfel decât sunt în realitate, adică în mod deformat. Această “beție” este, de fapt, o de-spiritualizare, o pierdere a valorilor și o confuzie între ceea ce reprezintă autoritatea exclusivă a lui Dumnezeu și autoritatea umană. Organizând instituțiile religioase după modelul autorității umane, acestea au deformat percepția corectă despre Dumnezeu, deoarece autoritatea Lui nu este una ierarhică, ci pur valorică. Dumnezeu se oferă pe Sine omenirii, nu ca să o subjuge sau să o domine, ci ca să îi câștige dragostea. Dumnezeu dorește să fie iubit, apreciat, cunoscut, nu temut și respectat pentru puterea Sa de distrugere. Instituțiile religioase creștine, prin ierarhia lor, de-a lungul secolelor, au dat ordine și au impus reguli obligatorii pentru membrii lor și au aplicat pedepse, uneori exemplare, atunci când aceste norme impuse au fost încălcate.

Femeia imorală era așezată pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă și avea șapte capete și zece coarne. Fiara despre care se face mențiunea în capitolul 17, din Apocalipsa lui Ioan, este amintită și în capitolul 13, din aceeași carte.

„Apoi am stătut pe nisipul mării. Și am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești și pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs și gura ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot pământul se mira după fiară. Și au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Și au început să se închine fiarei zicând: <<Cine se poate asemăna cu fiara și cine se poate lupta cu ea?>> I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari și hule. Și i s-a dat putere să lucreze patruzeci și două de luni. Ea și-a deschis gura, și a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-i hulească Numele, cortul și pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinții și să biruiască. Și i s-a dat stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam. Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumini, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat”. [(Apocalipsa lui Ioan 13: 1-8);  ref. 35 în Biblia Ortodoxă]

Această fiară nu poate fi decât o extraordinară organizație politică, care, se pare că va cuprinde întreaga lume. Ceea ce astăzi pare incredibil sau imposibil, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat poate deveni o realitate. Dacă în anul 1988 cineva ar fi lansat public ideea că în mai puțin de doi ani se va schimba complet configurația politică a lumii, așa cum era ea cunoscută atunci, acea persoană ar fi fost socotită un visător și același lucru se poate întâmpla unuia care nu face altceva decât să prezinte textele Apocalipsei. Globalizarea este o realitate și nimeni nu poate spune cât de departe va merge. Femeia imorală, care reprezintă complexul instituțional bisericesc, va “sta pe” această fiară, adică pe această putere mondială, a cărei capacitate deosebită este insuflată de balaur. Aceasta este ultima armă a lui Satana, care își va folosi toată puterea pentru ca sfinții să fie persecutați și chiar biruiți. Este interesant că toți aceia al căror nume a fost scris în cartea vieții de la întemeierea lumii, nu se vor închina fiarei, dar vor fi biruiți. Cu toate că moartea ca martir nu poate fi socotită o înfrângere pentru un Creștin, ea poate fi văzută ca o aparentă înfrângerea de către necredincioși, așa cum, de altfel, a fost văzută și moartea pe cruce a lui Isus Cristos. În realitate, moartea pe cruce a lui Isus Cristos a fost o mare biruință asupra morții, de care beneficiază toți cei credincioși.

Complexul instituțional religios, adică instituțiile religioase asociate într-o putere unificată, pe care, după cum am văzut, cartea Apocalipsa lui Ioan îl zugrăvește ca pe o femeie imorală, dobândește această calificare prin acea că, deși se pretinde a fi urmașul legitim al lui Isus, în realitate nu este decât o putere opresoare. Fastul și bogăția sunt caracteristici ale acestor instituții bisericești. Aurul, pietrele scumpe și mărgăritarele nu pot fi privite decât ca și o acumulare de bogății pământești, care sfidează parcă simplitatea în care a trăit Isus viața Sa pe pământ. Dacă sfinții oferă lui Dumnezeu rugăciunile lor în cupe de aur, în același tip de cupe Bisericile instituționale reunite oferă lui Dumnezeu numai o formă de evlavie cum spunea apostolul Pavel (2 Timotei 3: 5) Forma, adică cupele, sunt toate de aur, cele ale sfinților dar și cele ale Creștinilor ne renăscuți spiritual, dar conținutul este total diferit. Potirele de aur ale instituțiilor bisericești vor conține doar „spurcăciuni și necurățiile curviei ei”, adică ofrande necurate.

Nici un om pe pământ nu ar putea spune de la el sau de la ea aceste lucruri dacă nu ar spune-o chiar Biblia. Dacă m-aș apuca doar din capul meu, adică fără nici un temei Biblic, să afirm asemenea lucruri, cei mai mulți nu ar înțelege despre ce vorbesc. Aceasta, deoarece termenii în care acest mesaj este transmis, sunt categorici și de loc măgulitori. Cum se poate vorbi despre bisericile lui Dumnezeu cu acest limbaj? Să nu uităm însă, nici o clipă, că nu se vorbește despre Biserica lui Dumnezeu în aceste texte, adică despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci despre Bisericile confesionale, care se prezintă pe ele însele, în mod ne justificat, ca fiind Biserica lui Dumnezeu, cu toate că în realitate nu sunt. Între Biserica Spirituală Unică și Bisericile instituționale există o asemănare doar de terminologie, dar conținutul este radical diferit. Prima conține dragostea sacrificatoare a lui Cristos, care este semnul ei divin. Cele din urmă, pentru că nu au primit dragostea adevărului, așa cum s-a pronunțat apostolul Pavel, sunt organizații pur umane, quasi politice, pierzându-și cu totul și contactul pe care îl mai aveau cu entitatea spirituală, care a supraviețuit în mijlocul ei. Sunt ca și politice pentru că servesc interesele celor care le conduc și a celor în slujba cărora se află, adică pe acelea ale diverselor forțe politice. Biserica celor născuți din Spirit va suporta tot mai greu atmosfera de apostazie din organizațiile religioase creștine, numite biserici, unde membrii ei sunt obligați să supraviețuiască.

Atâta vreme cât nu există unitatea dorită de Isus Cristos în interiorul fiecărei instituții bisericești, luate în parte, unirea instituțională a acestora, care să le cuprindă pe toate, sau o parte din ele, nu ar duce nici ea la această unitate. Iar unitatea este evident că nu există. Nu este vorba doar despre o solidaritate umană inerentă, ale cărei rezultate benefice se pot observa în multe ocazii și care există în orice societate, religioasă sau laică, dar este vorba de o unitate mult mai profundă, unitate în Cristos, în care egoismul uman se estompează în favoarea unei conștiințe spirituale comune. Diviziunile nu sunt prezente doar între instituțiile religioase dar și în interiorul fiecăreia dintre ele, într-o măsură mai mare sau mai mică. Aceste diviziuni nu constau totdeauna în confruntări interne acute, ci în modul în care fiecare credincios își urmărește cu prioritate interesul său personal sau al celor care îi sunt aproape. Chiar dacă se reunesc, pentru acte ritualice comune, sau pentru adunări religioase, Creștinii își urmăresc, fiecare, în mod prioritar, propriile lor planuri și proiecte de viață. Cu alte cuvinte, unitatea dorită de Cristos se realizează, în fapt, numai între Creștinii născuți din nou, care au o legătură personală cu Dumnezeu și nu doar prin legături și relații umane care, de regulă, sunt selective și de acea parțiale. Unitatea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este condiționată de unitatea fiecărui individ cu Dumnezeu și aceasta este o condiție preliminară. Din considerentele expuse rezultă că uniunea ecumenică instituțională dintre instituțiile bisericești va fi o falsă unitate între Creștini, dar își va aroga, fără îndoială, titlul de biserică unică a lui Dumnezeu de trup al lui Cristos. Nu doar că nu este expresia unității dorite de Cristos, dar instituțiile bisericești reunite reprezintă o putere persecutoare care își îndreaptă atenția către anihilarea sfinților lui Dumnezeu. Ioan a văzut femeia aceasta “îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus.” Când mă refer la sfinții lui Dumnezeu am tot timpul în vedere pe membrii Bisericii Spirituale Unice, ale căror nume au fost scrise în cartea vieții încă de la întemeierea lumii. (Efeseni 1: 4-12; 2 Tesaloniceni 2: 13; Apocalipsa lui Ioan 13: 8; 17: 8)

Așa cum am precizat, fiara care o poartă pe femeie este o putere politică despre care ni se spune următoarele:

„Și fiara, care era și nu mai este, ea însăși este al optulea împărat...” [(Apocalipsa lui Ioan 17: 11); ref. 36 în Biblia Ortodoxă]

 Relația dintre fiară și femeia imorală nu este una sinceră, ci de interes. Fiara se lasă în aparență dominată de femeia imorală, adică de Bisericile instituționale reunite, dar acest lucru este numai o strategie de moment. Lucrul acesta s-a mai întâmplat și în perioada feudală, când instituția bisericească avea o influență covârșitoare asupra regilor țărilor creștine, dar în diferite ocazii puterea politică s-a întors împotriva celei religioase, de exemplu, în cazul mutării scaunului papal de la Roma la Avignon, în urma conflictului dintre Papa Bonifaciu al VIII lea și regele Filip al IV lea al Franței. Un alt exemplu ar fi evenimentul istoric în care Papa Pius al VI lea a fost luat prizonier de către trupele lui Napoleon, în data de 20 Februarie 1798 și condus în Valencia, în urma unei călătorii forțate prin diverse orașe europene. După șase săptămâni, de la sosirea sa în acel loc, Papa a murit, dar a fost înmormântat mult după aceea.

După cum ne informează Biblia, conflicte de acest tip se vor mai repeta, probabil în altă formă și pe altă scară. Sunt de acord, că pare greu de crezut, că istoria se va întoarce în timp și că realități care păreau de mult depășite, pot avea din nou loc. Principiul separației puterii statelor de aceea a instituției bisericii, pare a fi o realitate care nu mai poate fi contestată, cu atât mai mult cu cât fenomenul de secularizare în lumea modernă ia amploare. Într-o lume modernă, ca cea în care trăim, se pare că este imposibil ca vreodată o putere religioasă să conducă puterea politică. Sunt de acord că, în condițiile de astăzi, așa par să stea lucrurile, însă care este evoluția viitoare este greu de anticipat. Religia joacă încă un rol important în societate și odată cu adâncirea fenomenelor de globalizare, indivizii tind să se identifice mai mult prin religia lor decât prin naționalitate. Este adevărat că procesul de secularizare se aprofundează și că oamenii acceptă din ce în ce mai puțin să li se impună ce trebuie să creadă. Pe de altă parte, creșterea tensiunilor dintre diverse religii și mai ales dintre Creștinism și Islam poate avea ca efect, fie o mai rapidă secularizare de ambele părți, ca o reacție posibilă pentru asigurarea unei anumite armonii internaționale, fie o reîntoarcere în masă, la credința religioasă inițială, ca o garanție a conservării unei anumite identități.

Ar mai fi de adăugat că, democratizarea continuă a societății, care se extinde și adâncește pe diferite continente și impactul dintre democrație, pe de o parte și nemulțumirile maselor largi, legate de înrăutățirea condițiilor de viață, pe de altă parte, ar putea, în principiu, conduce la reconsiderarea rolului religiei în societate. Religia a fost o modalitate prin care puterea politică a exercitat o influență asupra diferitelor societăți și se pune întrebarea dacă, în condiții speciale, ar fi posibil ca unii factori politici să reconsidere religia ca pe un ultim aliat. Un astfel de aliat ar fi, desigur, unul de circumstanță și o astfel de alianță ar fi una impusă de împrejurări și nu dictată de convingeri spirituale.

Este posibil, de asemenea, ca omenirea să redescopere religia ca pe o modalitate de evoluție spirituală, în circumstanțele unei acute crize de valori, dar desigur că un astfel de fenomen s-ar produce în alți termeni decât cei actuali. Mai întâi de toate, ar trebui să se clarifice relația dintre știință și religie și să se demonstreze, fără echivoc, că cele două nu sunt incompatibile și că religia poate să dea un sens moral unei societăți umane a cărei existență este bazată pe cercetarea științifică. Pentru aceasta însă, religia trebuie să renunțe la pretențiile ei de hegemonie asupra spiritului uman și disperata ei ancorare în limbajul mitic. Despre Dumnezeu se poate vorbi și într-un limbaj filozofic, științific sau artistic și nu numai într-unul alegoric sau metaforic. Cred că principala greșeală a instituțiilor bisericești, în momentul de față, este aceea că ele încearcă să impună lumii un limbaj mitologic atunci când vorbesc despre posibilitatea existenței lui Dumnezeu. Conflictul cu științele moderne, pe care religia îl alimentează, se naște din aceea că acestea refuză, prin însăși sistemul lor metodologic, un astfel de limbaj. Aceasta nu poate exclude o redirecționare a cercetărilor către înțelegerea a ceea ce însemnă Dumnezeu, pentru om, din prisma unuei spiritualității trecute printr-o sensibilitate umană mult mai sinceră și autentică. Ipocrizia, născută din nevoia de supraviețuire a instituțiilor bisericești, într-o lume în care minciuna și falsul sunt desconspirate pe baze științifice precum și utopismul unei morale care ne învață ce trebuie să facem, ca să fim mântuiți, dar în același timp se reneagă prin propriile fapte, nu pot continua la nesfârșit, fără să fie sancționate de viitoarele generații. Credința creștină trebuie să înceteze de a fi doar un spectacol, prin care ni se arată umbra misterului și trebuie să devină o abordare serioasă gata să înfrunte orice provocare, din partea rațiunii, dacă dorește să mai aibă relevanță în lumea care se profilează în viitor.

În orice caz, vorbind despre acest viitor, după informațiile pe care ni le dă cartea Apocalipsa lui Ioan, puterea politică o va urî pe femeia imorală și o vor pustii. O vor distruge și o vor arde cu foc (Apocalipsa lui Ioan 17: 16) De ce atâta ură împotriva unui vechi aliat, Biblia nu ne spune. Ce ne face cunoscut este că această ură este folosită de Dumnezeu pentru a pedepsi femeia imorală, așa zisa biserică, adică instituțiile bisericești unificate. Pedeapsa lui Dumnezeu se datorează, cel mai probabil, faptului că aceasta a fost o putere persecutoare și că i-a reprimat pe sfinții lui Dumnezeu, adică Biserica celor născuți din Dumnezeu.

Un alt motiv de ură între fiară și femeia imorală ar fi acela al competiției dintre puterea religioasă și cea politică. Puterea religioasă va încerca, prin exercițiul unei anumite dominații asupra fiarei, să determine cursul istoriei. Pe de altă parte, fiara dorește închinarea umanității pentru sine și acest lucru se va realiza prin producția unei icoane a fiarei, la care toată lumea va fi obligată să se închine (Apocalipsa lui Ioan 13: 15). Din puținele texte care fac referire la această tensiune se poate vedea dramatismul unor confruntări, în care miza este dominarea lumii. Precaritatea poziției Bisericilor confesionale este transparentă, ele nu reușesc să obțină închinarea umanității pentru Dumnezeu și o deviază către fiară și nu fac altceva decât ceea ce au făcut totdeauna, se luptă cu cei din interior care îndrăznesc să gândească liber și care dau lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, adică recunoașterea lui ca singura autoritate în probleme spirituale. Desigur, că dacă enunțăm sintagma lui Cristos, Creștinii trebuie să dea și cezarului ce este al cezarului, dar nimic din ceea ce reprezintă viața spirituală a persoanelor nu aparține cezarului.

Instituțiile bisericești reunite sunt numite de cartea Apocalipsa lui Ioan în capitolul 17 „Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului.” De asemenea, la sfârșitul capitolului se mai face o precizare legată de femeia imorală.

„Și femeia, pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărății pământului.” [(Apocalipsa lui Ioan 17: 18);  ref. 37 în Biblia Ortodoxă]

Mi se pare evident că în acest text nu este vorba despre o cetate în înțelesul obișnuit al termenului, deoarece niciodată, nici o singură cetate, oricât de mare, nu a avut stăpânire asupra împăraților pământului și că singura „cetate” care a avut stăpânire, fie asupra împăraților romani, fie asupra regilor sau împăraților creștini, de exemplu asupra Împăratului sfântului Imperiu Roman de origine germană, a fost o „cetate” instituțională bisericească. De ce cetate? Pentru că s-a organizat pe sine ca o adevărată cetate, închisă între zidurile propriilor tradiții și doctrine.

În capitolul 18 este relatată soarta finală a acestor instituții și de asemenea se precizează care trebuie să fie poziția Creștinilor spirituali în acele momente.

„După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, și a zis: <<A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei.>> Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: <<Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei>>!” [(Apocalipsa lui Ioan 18: 1-4);  ref. 38 în Biblia Ortodoxă]

Poporul lui Dumnezeu este Biserica celor înscriși în Ceruri care este sfătuită de El să iasă, pur și simplu, din mijlocul Bisericilor instituționale în interiorul cărora a supraviețuit, pentru o așa de lungă perioadă de timp. Dacă Babilonul, la care face referire capitolele 17 și 18, ar fi doar o cetate oarecare, o entitate politico-adminstrativă, un mare oraș, sau o mare metropolă, copiii lui Dumnezeu, care sunt răspândiți pe toată suprafața pământului, nu ar putea ieși din ea, pentru că nu locuiesc toți într-o singură cetate. Ieșirea din orașe nu va rezolva cu nimic lucrurile, deoarece persecuțiile vor fi la fel de severe, în toate colțurile pământului, oriunde puterea fiarei și a femeii imorale va avea acces.  Babilonul religios va fi format din toate acele Biserici confesionale, care vor forma un gen de uniune ne omogenă și din care Biserica celor înscriși în Ceruri va trebui să iasă, datorită agravării stării de degradare morală a celui dintâi și pentru a nu suferi, odată cu acesta, consecințele apostaziei sale.

Femeia imorală este o putere persecutoare și nu este vorba de o putere politică, pentru că această putere politică, la rândul ei o putere oprimantă, este descrisă separat sub denumirea de „fiara.” Nu este vorba nici de un alt tip de organizație socială sau economică, care nu vor fi angajate, prin natura lor, în activități religioase, ci este vorba de o mare organizație religioasă. Femeia aceasta era îmbătată de sângele sfinților și a mucenicilor lui Isus, după cum am arătat, și trebuie menționat că singura putere implicată în reprimarea acestora, după instituționalizarea Bisericii Creștine în imperiul Roman, a fost chiar această instituție bisericească.

Cu alte cuvinte, odată cu oficializarea Creștinismului ca religie oficială în Imperiul Roman, nimeni altcineva decât instituția bisericească, rezultată în urma acestei schimbări de statut, nu a mai avut posibilitatea să îi persecute pe Creștinii născuți din Dumnezeu, pe teritoriul Europei. Prin urmare, membrii Bisericii celor născuți din nou, care sunt înregistrați și ca membrii nominali ai Bisericilor confesionale, adică sfinții și mucenicii, nu au cum să fie persecutați de o altă putere, altele decât puterea instituțiilor bisericești. Este un lucru remarcabil, cel asupra căruia ne informează Biblia. Dumnezeu pedepsește organizația religioasă care persecută pe membrii ei, pentru simplul motiv că aceștia respectă cu adevărat voința Lui. În loc să fie suportul sfinților, adică al credincioșilor spirituali, această instituție bisericească se transformă în dușmanul lor. Sfinții sunt reprimați în numele lui Dumnezeu, pentru că îl respectă pe El. Este paradoxal și absurd, este strigător la cer, așa cum ne informează cartea Apocalipsa lui Ioan în capitolul 18.

„Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, și au ajuns până la cer; și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei” [(Apocalipsa lui Ioan 18: 5); ref. 39 în Biblia Ortodoxă]

În capitolele 1-3, din cartea Apocalipsa lui Ioan, sunt menționate numele a șapte biserici, care reprezintă, în același timp și etape istorice în desfășurarea Creștinismului. Ultima este Biserica din Laodicea și mesajul transmis ei concordă cu cel transmis în capitolele 17-19. Asemănarea dintre femeia imorală din capitolele 17-18 și instituțiile bisericești denumite Laodicea, cu referire la cel de-al doilea sens, cel de etapă istorică, în care trebuie înțeleasă epistola, este frapantă. Aceeași referire la bogățiile materiale și la afișarea luxului și al opulenței, aceeași stare de „beție” care împiedică conștientizarea stării spirituale reale și, în fine, cel mai grav și cel mai important, lepădarea de către Isus Cristos a acestor Biserici instituționale apostaziate. Creștinii născuți din nou sunt însă, în continuare protejați de Cristos și El este acela care îi corectează și îndrumă în scopul salvării lor veșnice. Acesta este încă un argument care ne arată că femeia imorală prezentată de cartea Apocalipsa lui Ioan este cu adevărat o imagine sugestivă, care reprezintă Bisericile instituționale apostaziate și pe care Isus Cristos le va „vărsa din gura Sa.” De ce femeie imorală? Bisericile confesionale nu pot fi judecate ca fiind imorale decât în raport cu fidelitatea pe care o datorează lui Dumnezeu. Ele sunt considerate imorale deoarece, pe de o parte, au înșelat așteptările lui Dumnezeu în privința lor, iar pe de altă parte, deoarece exercită o autoritate pe care și-au însușit-o în mod ne justificat, adică autoritatea lui Dumnezeu asupra conștiințelor individuale. Bisericile instituționale guvernează în numele și în locul lui Dumnezeu și aceasta este „taina fărădelegii.” Această „taină a fărădelegii” este, de fapt, taina care lucrează în interiorul mecanismului de funcționare al oricărei instiutuții bisericești și care înseamnă înlocuirea principiului dragostei de natură divină cu cel al conducerii autoritare, principiu care este efigia concepției satanice. Legat de „taina fărădelegii” este și „semnul fiarei” o noțiune foarte mult dezbătută și asupra căreia se cuvine să ne oprim pentru moment.

 Semnul fiarei 666

 înapoi la cuprins!

  În legătură cu semnul „fiarei” se pune întrebarea ce reprezintă acesta. Acest semn reprezintă, fără îndoială, emblema unei puteri, întrucât el este un simbol care exprimă o autoritate, căreia oamenii vor fi forțați să i se supună. Ce înseamnă 666 este foarte limpede, adică autoritatea umană, care i-a locul celei divine. Nici unei autorități umane pur politice, sau administrative, dar nu și religioase, nu i-ar trece niciodată prin minte să ceară oamenilor să i se închine, în sens religios. Nici chiar Hitler, sau reprezentanții regimurilor comuniste, dictatoriale, nici Mao Tzedun, în China, în timpul revoluției culturale, nici reprezentanții huntelor militare, în America Latină, sau Pol Pot, conducătorul Khmerilor roșii, care a interzis folosirea banilor și relațiile de prietenie, sau dragoste între oameni, în Cambodgia, nu au avut astfel de pretenție, adică nu au cerut ca popoarele lor să li se închine ca unor zeități. Nici nu aveau cum să pretindă așa ceva atâta vreme cât toți cei menționați au fost reprezentanții unor regimuri care au profesat ateismul, ca și ideologie. Numai o putere cu o ideologie religioasă poate fi înclinată să emite o astfel de cerință. 

Cu toate acestea, liderii altor religii, altele decât cea creștină, în epoca modernă, nu au emis pretenția ca oameni să îi considere, ca pe ființe divine și să li se închine. În antichitate, lucrurile stau diferit dacă ne gândim numai la faraonii egipteni sau împărații romani. În ceea ce îi privește pe împărații romani, aceștia se declarau a fi zeități și pretindeau închinare, de la supușii lor. Pe vremea lor însă credințele religioase aveau o influență preponderentă asupra culturii. Ei au instituit religii personale bazate pe cultul personalității lor și cetățenii erau obligați să aducă ofrande împăraților-zei. În Biblie avem exemplu împăratului Nebucadnețar, care a făcut un chip de aur, căruia trebuiau să i se închine toți oamenii din împărăție. (Daniel 3: 1-6) Singurul Om care a emis, în mod legitim, pretenția de a fi Dumnezeu, a fost Isus Cristos, care însă a și dovedit acest lucru prin minunile extraordinare pe care le-a făcut și mai presus de orice, voința de a își da viața pentru alții. A fi Dumnezeu nu înseamnă a fi atotputernic, ci a fi gata să faci sacrificiul suprem, adică să îți dai și viața, dacă circumstanțele o cer, pentru ceilalți. Aceasta este esența moralei creștine, pe care ne-a transmis-o Cristos. Pentru că mulți oameni nu pot, sau nu vor să înțeleagă acest adevăr simplu ei se cramponează în continuare de ideea de autoritate, de cea de supunere ne condiționată și de tot ce ține de pincipiul suveranității absolute care presupune o ierarhie ireversibilă. Cu toate acestea, Dumnezeu a inversat ierarhia și a murit El pentru noi și nu ne sacrifică pe noi pentru El. Acest aspect face deosebirea netă dintre Creștinismul spiritual și religia instituțională, adică primul îl privește pe om, pe fiecare persoană în parte, ca pe o realitate pentru care chiar și Dumnezeu a fost gata să sufere și să moară, pe când cel de-al doilea îl vede pe om, pe individ, ca pe o entitate al cărui rol și importanță sunt date de situarea în interiorul unei structuri organizatorice religioase. Lumea religioasă se împarte în cei care conduc masele de credincioși și „simpli membrii cotizanți,” care au o valoare pur cantitativă, adică cu cât sunt mai mulți, cu atât este mai bine.

Ce semnifică deci acest număr 666 și închinarea la „fiară?” „Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șase zeci și șase.” (Apocalipsa lui Ioan 13: 16-18) Ce om este acela care va fi numit cu un nume ce poate fi tradus într-un număr? Mulți sau grăbit să identifice papalitatea, care va fi reprezentată prin persoana unui viitor Papă, cu acest număr, dar au făcut acest lucru pentru că nu au realizat că o singură persoană nu poate să dețină o astfel de putere. Nici măcar o singură Biserică confesională, de exemplu cea Romano-catolică, nu va putea să exercite, în mod izolat, o astfel de influență asupra societății. Va fi vorba de un sistem, în fruntea căruia se va afla un om, la un moment dat. Nu omul, personalitatea lui, vor fi factorul determinant ci sistemul care îl promovează și susține, acesta din urmă trebuie, în primul rând, identificat. Sistemul este femeia imorală și el va fi susținut de „fiară.”

Sistemul care determină apariția acelui Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale, nu poate fi decât un sistem religios, sau politico-religios. (2 Tesaloniceni 2: 8) Pavel nu ne spune ce fel de sistem va fi dar, așa cum am arătat, nu există nici un precedent în lumea religiilor monoteiste, care să ne determine să acceptă posibilitatea unui sistem pur politic devenit, dintr-o dată, promotorul idei de închinare, de tip religios. 

Mai mult decât atât, Pavel ne spune că taina fărădelegii, începuse deja să lucreze în timpul său, deci nu poate fi vorba aici de papalitate, care în vremea lui Pavel, nu exista ca și instituție. „Taina fărădelegii” este un sistem religios sau politico-religios și doar unumite  tipuri de organizații corespund acestui profil și anume cele de tip religios, sau politico-religios. Organizațiile de tip religios, sau politico-religios, primele fiind Bisericile instituționale, sunt acelea care se potrivesc perfect descrierii prezentate de N.T. Ce determină această potrivire? Autoritatea instituțională este aceea care exercită o putere, asemănătoare cu aceea a lui Dumnezeu, în numele Lui. Această autoritate nu este aceeași cu autoritatea lui Dumnezeu, nu se suprapune și nu se identifică cu ea,   căci nu este exercitată direct de El, ci doar în numele Lui, prin urmare, această autoritate umană este predispusă la abuzuri. În fond, nici o autoritate umană, în probleme spirituale, nu trebuie să se confunde cu autoritatea lui Dumnezeu, deoarece cea din urmă se exercită direct, prin Duhul Sfânt, în conștiința individului. Tot ceea ce se referă la Dumnezeu poate fi acceptat sau nu, în mod voluntar, de conștiințele individuale, dar orice opinie, indiferent de unde provine, care este impusă prin mijloace de coerciție, directe, sau indirecte se înscrie, prin metodele respective de promovare, în sistemul condamnat de Dumnezeu. Marginalizarea, izolarea unor credincioși și excluderea acestora din sfera vieții spirituale, la nivel colectiv, reprezintă metode de constrângere, specifice autorității instituțiilor bisericești.

Ceea ce vine din exterior este secundar și supus conștiinței individuale. Dacă ceea ce ni se transmite, de către forurile organizațiilor religioase creștine, adică mesajele din afara conștiinței, nu corespunde cu ceea ce gândim și simțim noi, prioritate are ceea ce gândim și simțim și ceea ce vine din afara conștiinței noastre trebuie acceptat numai în măsura în care poate fi asimilat de propria noastră conștiință. Dacă nu ne considerăm capabili să judecăm singuri, atunci avem nevoie de sprijin, dar suntem obligați să ne dezvoltăm propria capacitate de discernământ, pentru a ajunge la înălțimea plinătății staturii lui Cristos. Aceia care se conduc doar după sfaturile celor din afară, preoți, pastori, sau diferiți alți prelați, exprimă o deficiență a propriei lor conștiințe, incapabilă să îi conducă în probleme spirituale. Sfaturile respective sunt utile dacă se înscriu într-o viziune proprie asupra credinței creștine, adică o credință personală. Nu trebuie să fim originali, cu orice preț, dar trebuie să avem părerile proprii, chiar dacă, câteodată în total acord cu părerile altora, sau învățate de la ei. Cu alte cuvinte, cea ce învățăm de la alții și avem multe de învățat de la ei, trebuie să fie analizat de propria noastră conștiință, luminată de Dumnezeu și să reprezinte obiectul credinței noastre proprii și nu doar o copiere mecanică a opiniilor exprimate de indivizi, sau instituții bisericești. Credința noastră ne va mântui și nu credința altora. Ce altceva înseamnă expresia „credința ta te-a mântuit” dacă nu valoarea și importanța deosebită care sunt acordate discernământului spiritual propriu?

„Taina fărădelegii,” care începuse să lucreze încă din vremea lui Pavel, este înlocuirea autorității lui Dumnezeu, asupra conștiinței individuale, cu autoritatea umană și apogeul ei va veni atunci când funcționarii bisericești, în frunte cu un lider carismatic vor uzurpa, în favoarea lor, întreaga autoritate divină. Când va fi aceasta? Atunci când instituțiile bisericești vor cânta pe aceeași voce, nu într-o armonie și unitate perfectă, dar împinse de același instinct de conservare. Atunci când multe din aceste Biserici confesionale se vor uni, într-o unitate instituțională, nu spirituală și puterea lor va deveni covârșitoare. Ele vor fi conduse de un lider puternic, care va finaliza ceea ce este început de mult și anume înlocuirea autorității lui Dumnezeu cu autoritatea umană, adică esența închinării la idoli. Ce altceva înseamnă închinarea la idoli, dacă nu închinarea în fața făpturii în locul Făcătorului și ce altceva este „taina fărădelegii” dacă nu exact același lucru? Pavel ne descrie foarte exact „taina fărădelegii” nu ne rămâne decât să fim atenți la ea: „căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Cu alte cuvinte, au slujit și s-au închinat instituțiilor bisericești, adică organizațiilor religioase creștine în locul lui Dumnezeu. (Romani 1: 25) Întreaga această lucrare este și o analiză a acestei „taine a fărădelegii” despre care ne vorbește N.T.

La un moment dat, în România, Biserica instituțională Ortodoxă a semănat panica, în mod voit sau nu, în rândul populației, în legătură cu un nou sistem de pașapoarte, care ar conține numărul numelui fiarei 666. Este bine de reținut că numărul numelui fiarei este numărul numelui unei personalități religioase creștine, după toate probabilitățile, care încă nu și-a început misiunea și care va obține sprijinul tuturor Bisericilor instituționale, sau cel puțin a celor mai importante și mai extinse din punct de vedere numeric și geografic. Aici problema principală nu este nr. 666, ci sistemul, sau principiul care este  simbolizat de această cifră. Speculații bazate pe calcule și numere vor fi multe dar ceea ce trebuie reținut este că, este vorba despre un om, o personalitate care va conduce un sistem, având ca bază autoritatea instituțională a instituțiilor bisericești, adică autoritatea unor credincioși creștini asupra altor credincioși creștini, în probleme spirituale.

Un nou început pentru Mireasa Mielului

 înapoi la cuprins!

Ar fi destul de trist, după părerea mea, dacă întreaga istorie s-ar sfârși aici. Numai că, pentru cei care sunt fii și fiicele lui Dumnezeu, istoria continuă și va continua la nesfârșit. Urmează un episod excepțional, care este redat printr-o parabolă deosebit de relevatoare. În antiteză cu femeia imorală din capitolele 17-18 se află “soția lui Cristos”, adică adevărata Sa Biserică.

„Și am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: <<Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru cel Atotputernic, a început să împărățească. Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat.>> – (Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților)” [(Apocalipsa lui Ioan 19: 6-8); ref. 40 în Biblia Ortodoxă]

Cu toate că nu s-au închinat „fiarei” și icoanei ei aceia care fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică aceia care sunt înscriși în cartea vieții de la întemeierea lumii nu au fost biruiți pînă la urmă, dar au fost obligați să sufere o moarte de martiri. Două categorii de martiri vor împărății cu Cristos pentru o mie de ani și anume cei cărora li s-a tăiat capul, din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și cei care nu s-au închinat „fiarei” și icoanei ei și care nu au primit semnul ei pe frunte și pe mână. (Apocalipsa lui Ioan 20: 4) Pe lângă aceia cărora li s-a tăiat capul vor fi și aceia care au fost omorâți, în orice alt mod, din cauza credinței lor.

În final va fi un cer nou și un pământ nou, în care Dumnezeu va locui cu oamenii și ei vor fi poporul Lui. „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa lui Ioan 21: 1-4) 

Concluzii asupra prezentului capitol

 înapoi la cuprins!

Înainte de a trece în revistă alte argumente, prezentate de Biblie, în legătură cu unicitatea Bisericii, o scurtă recapitulare a fundamentului Biblic, pe care se bazează afirmația că a existat, există și va exista o singură Biserică, și nu mai multe și că aceasta este o realitate spirituală, nu instituțională, cred că este bine venită. În primul rând, Isus Cristos s-a rugat pentru unitate și toate rugăciunile făcute de El au fost ascultate. (Ioan 11: 42; 17: 21-23) În al doilea rând, apostolul Pavel afirmă, fără nici un echivoc, că există un singur trup al lui Cristos și descrie cu claritate acest trup (Efeseni 4: 3-6) În al treilea rând, în cartea Apocalipsa se vorbește despre o Biserică apostaziată și despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu în termeni foarte diferiți (Apocalipsa lui Ioan 17: 1-8; 19: 6-8) La acestea se adaugă numeroase texte ale N.T., de unde rezultă limpede că Isus nu a intenționat să inițieze mai multe Biserici ci doar una singură.

Cristos nu a vorbit niciodată la plural despre Biserică, ci totdeauna s-a referit la aceasta ca la o entitate unică. În evanghelia după Matei, în mod manifest, Isus s-a referit la Biserica Sa ca la o realitate singulară și specială.

„<<Dar voi>>, le-a zis El, <<cine ziceți că sunt?>> Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: <<Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!>> Isus a luat din nou cuvântul și i-a zis: <<Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Și Eu îți spun: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile Locuinței morților nu o vor birui. Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri>>.” [(Matei 16: 15-19);  ref. 41 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos nu a vorbit de nenumărate Biserici instituționale, răspândite în toată lumea, într-o extraordinară diversitate de confesiuni creștine. El a vorbit de Biserica Sa una și indivizibilă. Dacă Petru a fost considerat temelia ei să nu uităm, totuși, că el nu era decât un urmaș a lui Isus Cristos și nicidecum piatra din capul unghiului, adică Isus (1 Petru 2:6). Să nu confundăm piatra care a fost Petru cu piatra care a fost Isus. Totuși, Isus l-a desemnat pe Petru, când acesta a primit un mesaj direct de la Tatăl prin Duhul Sfânt, prin care Isus a fost recunoscut ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Petru a fost ales de Tatăl pentru a primi acest mesaj, dar acest lucru nu ne arată decât faptul că Biserica lui Isus Cristos este întemeiată pe Duhul lui Dumnezeu, care descoperă membrilor acesteia tot ceea ce trebuie să știe, în legătură cu El. De altfel, la distanță de numai cinci versete, s-a întâmplat un lucru neașteptat:

„Dar Isus S-a întors și a zis lui Petru: <<Înapoia Mea, Satană: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor>>.” [(Matei 16: 23); ref. 42 în Biblia Ortodoxă]

Petru nu prea a avut timp să se bucure de extraordinara onoare care i s-a făcut, de a fi piatra de la temelia Bisericii, întrucât imediat după aceea a aflat că, în realitate, este o piatră de poticnire pentru Isus. De fapt, Biserica confesională care pretinde că a fost zidită pe piatra care este Petru, cu sediul la Roma, a fost o piatră de poticnire pentru Isus Cristos și gândurile ei s-au dovedit de multe ori că nu sunt gândurile lui Dumnezeu. Biserica instituțională a făcut același lucru pe care l-a făcut și Petru, adică după ce a primit autoritatea de la Isus, a încercat să se ridice deasupra Lui, în cazul lui Petru, luându-l la o parte și începând să-l mustre.

Atâta vreme cât Petru a transmis mesajul Duhului Sfânt el s-a dovedit a fi o adevărată piatră de temelie pentru Biserica lui Cristos. Când a vorbit însă de la el cu îngâmfare, încercând să îl învețe pe Isus ce avea de făcut, atunci a devenit o piatră de poticnire, în sensul că a încercat să devieze misiunea și până la urmă mesajul Lui. Același lucru îl fac, în vremurile noastre, nenumărate Biserici instituționale, vorbesc de la ele, nu direct de la Dumnezeu și înlocuiesc autoritatea Tatălui Ceresc cu autoritatea lor. Primii care au făcut acest lucru au fost chiar cei care se revendică a fi urmașii direcți ai lui Petru și apoi toți cei care au moștenit, conștient sau nu, tarele sistemului instituțional. În momentul de față, multitudinea de instituții bisericești și diviziunile dintre ele sunt o piatră de poticnire pentru îndeplinirea misiunii lui Isus, aceea de salvare a umanității. Atâta vreme cât prin gura lui Petru a vorbit Duhul Sfânt, el a fost o „piatră de temelie la fundația Bisericii,” când însă a început să vorbească doar din interiorul naturii sale umane, el a devenit o piatră de poticnire. În zilele noastre, Bisericile confesionale sunt tot mai mult o piatră de poticnire, în calea acelora care vor să îl cunoască pe Dumnezeu, pentru că ele reflectă mai mult natura umană decât natura lui Dumnezeu. Natura morală a lui Dumnezeu este dragostea spirituală, pe care instituțiile bisericești o reflectă foarte puțin.

În orice caz, adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu va fi biruită de porțile locuinței morților, chiar dacă în Apocalipsa lui Ioan ni se spune că i s-a dat fiarei să facă război cu sfinții și să îi biruiască (Apocalipsa lui Ioan 13: 7) Toți membrii Bisericii Spirituale Unice, care sunt biruitori prin El, vor fi cu Isus Cristos în veșnicie. Această biruință le va permite să stea cu Isus pe scaunul lui de Domnie. (Apocalipsa lui Ioan 3: 21)

Isus Cristos ne-a informat, de asemenea, că Biserica Sa nu este formată dintr-un complex de instituții bisericești care numără împreună aproape două miliarde de membrii, ci doar dintr-o turmă mică.

„Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția” [(Luca 12: 32); ref. 43 în Biblia Ortodoxă]

Caracteristica primordială, după care se poate cunoaște adevărata Biserică a lui Dumnezeu, este unitatea, care este dată de dragostea de natură divină. Isus Cristos s-a rugat pentru unitate și așa cum am arătat, toate rugăciunile sale au fost ascultate. Acolo unde nu este unitate, fie în interiorul confesiunilor, fie între ele, nu există adevărata Biserică a lui Dumnezeu. „Turma mică” se află într-o perfectă unitate spirituală în și prin Isus Cristos. Este o unitate care, chiar dacă nu este vizibilă cu ochiul liber, adică nu se exprimă prin forme aparente, nu este cu nimic diminuată sau lezată. Dragostea de natură divină înseamnă că membrii Bisericii celor născuți din Dumnezeu se iubesc între ei așa cum i-a iubit Isus, căci numai prin aceasta se pot cunoaște ucenicii Lui (Ioan 13: 34-35) În interiorul Bisericii Spirituale Unice nu există nici un fel de autoritate exercitată de factorul uman și cel mai mare dintre membrii este slujitorul tuturor (Marcu 10: 43-44) Isus Cristos a venit ca unul care servește la masă nu ca unul care este servit.

Alte texte utile pentru a sublinia unicitatea Bisericii lui Dumnezeu sunt următoarele:

„Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însăși sângele Său” [(Faptele Apostolilor 20: 28); ref. 44 în Biblia Ortodoxă]

Este vorba de Biserica Domnului nu de Bisericile confesionale. Suma matematică a Bisericilor instituționale nu dă Biserica Domnului, deoarece unitatea creștină nu este o operație de adăugare ci una de contopire. Unitatea este mai mult decât a număra împreună, este a simți împreună, a comunica, a se sacrifica unii pentru ceilalți, este dragostea spirituală ca legătură între cei aflați în unitate.

„Să nu fiți pricină de păcătuire nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu” [(1 Corinteni 10: 32); ref. 45 în Biblia Ortodoxă]

„Că adică Neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Cristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui” [(Efeseni 3: 6-7); ref. 47 în Biblia Ortodoxă]

„Pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.” [(Efeseni 3: 10); ref. 47 în Biblia Ortodoxă]

 Înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin Biserica celor născuți din nou, nu prin mulțimea de Biserici instituționale. De ce? Pentru că Bisericile confesionale se contrazic între ele și, prin aceasta, fac demagogie, adică vorbesc despre dragostea de natură divină, care presupune unitatea, dar nu o practică. Ce înțelepciune este aceea care pretinde că vorbește despre Dumnezeu, dar, în realitate nu reflectă caracterul Lui, adică nu exprimă dragostea spirituală? Înțelepciunea lui Dumnezeu este aceea care știe să găsească locul fiecăruia, într-un tablou uriaș de diversitate, și într-o armonie deplină.

„El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate.” [(Coloseni 1: 18); ref. 48 în Biblia Ortodoxă]

 „El s-a dat pe Sine însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să își curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” [(Tit 2: 14);  ref. 49 în Biblia Ortodoxă]

Fără îndoială, mai sunt și alte texte Biblice care vorbesc despre unitatea Bisericii lui Cristos și la unele din acestea voi face referire pe parcursul acestei lucrări. În orice caz, unicitatea Bisericii este unul dintre adevărurile cele mai bine demonstrate prin texte Biblice și dacă totuși acesta nu este un lucru clar pentru toată lumea, este doar pentru că Bisericile instituționale se zbat ca să demonstreze că fiecare are dreptate și toate în același timp. Există o confuzie generală asupra identității adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, care însă poate fi risipită cu ușurință de textele Bibliei, care este scrisă ca să fie citită și cine o parcurge va putea înțelege mesajul lui Cristos, dacă renunță la prejudecăți și îndoctrinare. Nu ni se cere să fim fideli nici unei Biserici confesionale, ci suntem sfătuiți să căutăm adevărul. Este recomandarea lui Isus:

„Veți cunoaște adevărul și adevărul vă face liberi.” [(Ioan 8: 32);  ref. 50 în Biblia Ortodoxă]

Vrem să fim fideli adevărului sau tradițiilor strămoșești? Adevărul ne face liberi, tradițiile ne țin captivi pentru eternitate. Avem o singură șansă a vieții veșnice, nu avem voie să greșim. Mulți merg pe calea pierzării fără să facă o alegere conștientă. Pentru a face o alegere conștientă, oamenii au nevoie să înțeleagă adevăratul caracter a lui Dumnezeu și să aibă în vedere nu numai imaginea de stăpân, care este opera instituțiilor bisericești. Pentru a putea stăpâni asupra oamenilor, Bisericile instituționale au nevoie să îl prezinte pe Dumnezeu ca pe un stăpân absolut. În felul acesta, frica de Dumnezeu se transformă în teama de instituții și acestea își asigură dominația asupra umanității. În mod deliberat Bisericile instituționale prezintă o imagine falsă despre Dumnezeu și funcționarii lor, care se auto definesc reprezentanți ai Lui, beneficiază de această stare de fapt.

Esența lui Dumnezeu nu este autoritatea și ierarhia ci este dragostea și unitatea. La crucea Golgotei s-a putut vedea diferența între caracterul iubitor al lui Dumnezeu, care a jertfit pe Fiul său pentru noi și caracterul lui Satana care a determinat pedepsirea și răstignirea unei Persoane nevinovate. Dumnezeu nu trebuie văzut ca un stăpân și pentru faptul că El a fost acela care s-a pus pe Sine în situația de rob, de condamnat, tocmai pentru ca oamenii să nu mai fie sclavi, supuși necondiționat unui stăpân atotputernic, ci una cu Dumnezeu. (Filipeni 2: 7-8) Isus Cristos s-a aplecat în fața lui Petru și a cerut să facă o muncă de slujitor și anume să îi spele picioarele. (Ioan 13: 4-5)

Spălarea picioarelor ucenicilor este, alături de crucificare, una dintre cele mai clare simboluri a ceea ce înseamnă Dumnezeu. El este dragoste și singurul lucru care poate lipsi dragostei spirituale este cineva asupra căruia aceasta să se reverse. Ceea ce îl poate face nefericit pe Dumnezeu este imposibilitatea de a își exprima esența, adică faptul de a nu iubi. Dumnezeu nu poate exista fără dragoste pentru că El este dragoste. (1 Ioan 4: 16) El dorește reciprocitate, adică să fie iubit în mod conștient de către ființe care l-au ales, în mod liber. În aceasta, Dumnezeu este foarte uman și își arată „vulnerabilitatea.” Această tensiune dintre dimensiunea ontologică a lui Dumnezeu, o realitate infinită care dispune de puteri ne bănuite și latura Sa sensibilă, afectivă, este așa de extraordinară încât “aruncă în aer” orice doctrină care încearcă să sistematizeze natura lui Dumnezeu. Care este miza acestei discuții? Este universul, poate multiversul, sau existența universală îndrăgostită de oameni? Aici este sensul existenței umane și natura sa morală. Infinitul este îndrăgostit de om în așa măsură încât s-a făcut om pentru ca să poată cândva să locuiască împreună cu oamenii. Întreaga existență a luat o formă asemănătoare cu cea umană, deci, într-un fel, omul este însăși esența existenței universale. Omul se află în inima a tot cea ce există prin asemănarea cu Cel care există din totdeauna. Dincolo de Bigbang există Cineva care se aseamănă cu omul, pentru că omul este creat aseamănător cu El, există Dumnezeul infinit și forma pe care a luat-o prin Isus Cristos. Existența infinită însăși a luat o formă umană căreia îi este Tată și nimic nu poate rămâne în afara înțelegerii omului, care este o imagine, o reproducere, a însăși existenței infinite, prin Isus Cristos.

Singura garanție pe care o avem pentru ziua judecății este dragostea spirituală pe care o avem pentru Dumnezeu și pentru semenii noștri. Dragostea desăvârșită izgonește frica. Aceluia care îi este frică, duce cu sine povara vinovăției, dar cel care servește adevărul nu poate greși. Nu vom fi judecați de un stăpân absolut, care îi preferă pe cei docili, pe cei care nu ridică semne de întrebare, pe cei timorați care preferă să nu gândească decât să riște să îl supere cu gândurile lor pe „șeful” lor, dar suntem cântăriți de Cel care judecă atitudinile pentru că le cunoaște și le înțelege. Judecata va avea milă pentru cei care au avut milă, deci este o judecată făcută cu milă, nu doar cu dreptate. În fond, pentru Dumnezeu a fi drept înseamnă a iubi chiar și pe vrășmași. (Matei 5: 44)

 

 Capitolul 3

 

Biserica celor născuţi din Dumnezeu este Biserica celor născuţi din nou sau Biserica celor născuţi din Spirit,   Biserica Spirituală Unică, Biserica celor înscrişi în Ceruri sau Biserica celor Aleşi

 Ce este Biserica celor născuţi din Spirit şi de ce aceasta este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?

 înapoi la cuprins!

În această lucrare voi avansa o altă înțelegere a ceea ce înseamnă Biserica lui Dumnezeu, pe care o consider mult mai aproape de ceea ce prescrie învățăturile Noului Testament și pe care o denumesc Biserica celor născuți din Spirit sau Biserica Spirituală Unică, adică adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ale cărei trăsături și istorie voi încerca să le creionez sub ochii cititorilor. Născut din Spirit înseamnă născut din Duh, adică din Duhul Sfânt. Această expresie: „născut din apă și din Duh” este folosită de Isus și o găsim în evanghelia după Ioan la capitolul 3, versetul 6. Această entitate poate fi denumită tot atât de bine și Biserica celor născuți din nou, Biserica celor născuți din Dumnezeu, Biserica celor înscriși în Ceruri, sau Biserica celor Aleși. Am folosit și voi folosi și în continuare, în mod alternativ, aceste denumiri care sunt identice, din punctul de vedere al semnificației lor spirituale.

În accepțiunea acestei lucrări, adevărata Biserică a lui Dumnezeu, este aceea comunitate spirituală, ne instituționalizată, și ne organizată în structuri socio-umane și care este formată din toți credincioșii care sunt născuți din Duh, pentru o nouă viață spirituală, indiferent de ce Biserici confesionale aparțin, în mod nominal, sau chiar dacă nu aparțin de astfel de entități religioase.

“Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-ați curățit sufletele prin Duhul, ca să aveți o dragoste de frați ne prefăcută, iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima; fiind că ați fost născuți din nou nu dintr-o sămânță, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac.” [(1 Petru 1: 22-23); ref. 51 în Biblia Ortodoxă]

De ce Biserica celor Aleși? Cei aleși sunt cei ce sunt cunoscuți de Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii și care sunt îndreptățiți în fața lui Dumnezeu prin sângele lui Isus Cristos vărsat pe cruce. (Efeseni 1: 4-12)

“Și dacă chemați ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtați-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire, pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur și fără prihană.” [(1 Petru 1: 17-19);  ref. 52 în Biblia Ortodoxă]

Consider că prin cuvântul frică trebuie înțeles, în acest context, sensul de grijă, de prudență, de atenție mărită, sau de luciditate,  nu cel de teamă. Din toată învățătura Bibliei rezultă că cei credincioși nu trebuie să nutrească față de Dumnezeu frică, ci dragoste care alungă frica. (1 Ioan 4: 18) Creștinii născuți din nou formează o comunitate spirituală unică (Ioan 17: 21-23), care va fi dusă de Isus Cristos la Ceruri cu ocazia celei de a doua venirii a Lui (1 Tesaloniceni 4: 15-18). Această comunitate și nu alta, reprezintă Biserica Sa, trupul Său spiritual (Efeseni 4: 4-6) Cei aleși vor trăi cu Dumnezeu pentru veșnicie (Apocalipsa lui Ioan 22: 5)

Apartenența la această Biserică Spirituală Unică sau Biserica celor născuți din Dumnezeu se realizează independent de instituțiile religioase din care acești indivizi fac sau nu parte. Cu alte cuvinte, pentru apartenența la Biserica celor născuți din Dumnezeu este determinantă relația personală a fiecărui individ cu Dumnezeu și nu înscrierea sau ne înscrierea într-un registru de membri al oricărei instituții religioase. Apartenența la adevărata Biserică a lui Dumnezeu înseamnă o participare personală a individului la viața spirituală a lui Dumnezeu. Creștinii născuți din nou și care devin creații noi, spirituale, parcurg drumul existenței lor pe pământ împreună cu Cristos. Nu mai sunt singuri ci au o călăuză care le arată drumul, pe care trebuie să călătorească. Acești credincioși, nu se mai conduc după conjuncturi sau necesitățile momentului, nici după învățături obligatorii, ci după principii spirituale vii, care sunt impregnate în conștiințele lor de puterea care îi luminează. Creștinii născuți din nou se străduiesc să trăiască așa cum a trăit și Isus, pentru că El este acela care trăiește în ei.

„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.” [(1 Ioan 2: 6; Galateni 2: 20); ref. 53 în Biblia Ortodoxă]

Toți Creștinii născuți din nou, formează, împreună, Biserica Celor înscriși în Ceruri, din toate timpurile. Din aceasta fac parte credincioșii renăscuți spiritual care trăiesc în prezent, care au trăit în trecut sau care vor trăi în viitor. (1 Tesaloniceni 4: 14) Apartenența credincioșilor aflați în această situație, la oricare denominațiune creștină sau ne apartenența la nici una dintre ele, nu este determinantă pentru participarea lor la Biserica celor Aleși și de aceea nici nu reprezintă un obstacol pentru apartenența la această Biserică. Omul duhovnicesc este, din punct de vedere spiritual, deasupra instituțiilor religioase și din acest punct de vedere nu poate fi judecat de nimeni în afară de Dumnezeu. Limita conștiinței spirituale a omului este Dumnezeu.

“Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul și el însuși nu poate fi judecat de nimeni. Căci <<cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învățătură?>> Noi însă avem gândul lui Cristos.” [(1 Corinteni 2: 15-16); ref. 54 în Biblia Ortodoxă]

Legăturile bazate pe convenții umane sau pe tradiții, nu pot determina unitatea și omogenitatea specifică adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Chiar dacă respectăm aceeași tradiție creștină, suntem totuși oameni diferiți, cu interese diferite și nu avem cum să trecem peste sinele nostru, care, prin definiție este egoist, până când nu suntem născuți din Duh. Pe de altă parte, relația personală, unitatea individului cu Dumnezeu, garantează tuturor celor aflați într-o astfel de conexiune apartenența la o singură comunitate spirituală, care este Biserica Spirituală Unică. Indiferent de care denominațiune creștină aparține, credinciosul născut din nou, care este ancorat pentru veșnicie în Dumnezeu, „portul” lui de destinație, se află deja într-o unitate desăvârșită cu toți ceilalți credincioși, renăscuți spiritual. Ortodocșii, Romano-catolicii, Greco-catolicii, Protestanții, Neoprotestanții etc., sunt frați în Cristos, cu singura condiție, de a fii ei înșiși în Cristos. Un Ortodox spiritual și un Catolic spiritual sau un Catolic spiritual și un Protestant spiritual sau un Protestant spiritual și un Neoprotestant spiritual etc. au mult mai multe în comun, din punct de vedere spiritual, decât ar permite doar apartenența la aceeași instituție bisericească. Aceștia sunt în unitate spirituală perfectă, lucru care nu se poate afirma despre cei care aparțin de aceeași confesiune creștină dar nu sunt născuți din nou. Ultimii menționați se află într-o unitate instituțională, adică au legături bazate pe o tradiție creștină comună, dar nu se alimentează direct de la același izvor spiritual. Este adevărat că cei din urmă sunt aprovizionați cu aceleași doctrine de către aceleași instituții bisericești, dar nu s-au racordat direct la „robinetul” care furnizează „apa vieții” ci ei consumă împreună o „apă îmbuteliată,” de o calitate discutabilă, produsă de întreprinderile de „îmbuteliat” adevăruri spirituale, pe bandă rulantă, care sunt Bisericile confesionale. 

Acela care nu poate înțelege ce este această unitate în Cristos, sau se întreabă, ce are această unitate atât de deosebit, ce diferențiază această unitate de o simplă relație de prietenie, să își amintească ce spunea Isus Cristos despre unitatea dintre El și Tatăl ceresc. Eu și Tatăl una suntem. (Ioan 17: 21-23) Tot ce are Tatăl este al meu. (Ioan 17: 10) Există un singur Dumnezeu și o singură esență umană. Fiecare individ nu este decât o „hipostazis” a aceleiași esențe umane. Omul este același, adică unul, cu foarte multe personalități dar atunci când este în Cristos, toți oamenii au același sine, același interes, același proiect și aceeași destinație. Unitatea teleologică conferă o „unitate de sine.” Unitatea între Creștinii renăscuți spiritual exclude competiția și confruntarea deoarece toți aceștia s-au „lepădat” de sinele egoist și nu există decât un sine, același sine al omului și al lui Dumnezeu.

“Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi și le-a zis: <<“Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuși, să își ia crucea și să mă urmeze>>.” [(Marcu 8: 34); ref. 55 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos și oamenii au același sine în Biserica Sa. Dacă ne gândim ce omogenitate presupune acest „sine”, acest „eu” comun, atunci avem o șansă să înțelegem ce înseamnă unitatea spirituală. Unitatea din interiorul Bisericii celor născuți din nou este identică cu aceea din interiorul Trinității. (Ioan 17. 21)

Conștiința unității creștine este singura care se poate opune autorității ierarhice și imaginii greșite, prezentate de instituțiile bisericești despre un Dumnezeu autoritar și distant. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este imaginea lui Dumnezeu, pe când Bisericile instituționale sunt doar oglinda lumii în care trăim. Dacă preoții sau pastorii sau alți funcționari bisericești sunt câteodată necinstiți sau lacomi, aceasta este pentru că așa este și lumea noastră, într-o măsură importantă, dar dacă cei menționați sunt născuți din nou aceștia vor reflecta caracterul lui Dumnezeu, generos până la sacrificiu de Sine.

Elementul uman, adică imperfecțiunea specifică omului nu dispare în totalitate, atâta vreme cât Biserica celor Aleși este formată din oameni, numai că factorul uman nu are nici o pondere și nici o implicare în decizia finală privitoare la conducerea, organizarea, sau stabilirea componenței sale. Isus Cristos este Capul Bisericii, El i-a stabilit structura și tot El a cunoscut pe fiecare membru al acesteia, încă înainte de întemeierea lumii. Capul Bisericii înseamnă că Isus Cristos a primit pe oricine face  parte din această Biserică, încă de la întemeierea lumii. Nu a făcut acest lucru în mod arbitrar, ci bazat pe deciziile noastre, ale fiecăruia dintre noi, în parte. (Efeseni 1: 12)  Undeva în proiectul lui Dumnezeu, în trecut și undeva în viitor, noi am existat și existăm deja. Pentru Dumnezeu trecutul și viitorul sunt concomitente, deoarece El este deasupra timpului. Viitorul la care noi aspirăm, pentru Dumnezeu, există deja. El a hotărât o misiune, sau mai multe pentru fiecare membru al Bisericii celor înscriși în Ceruri și desigur un câmp de activitate de o complexitate proprie, în raport cu talentul și competența fiecăruia. Cristos cunoaște pe fiecare membru al Bisericii Sale în profunzime și cunoaște drumul fiecăruia în această lume, până acolo că El cunoaște și câte fire de păr pe cap are, fiecare din cei care sunt ai Lui. (Luca 12: 7) Este o exprimare metaforică, prin care Isus Cristos încearcă să ne spună că nimic nu este lăsat la voia întâmplării de către Dumnezeu, în ceea ce ne privește. El s-a sacrificat pe Sine pentru toți aceia care sunt ai Lui, a suferit și a murit pe cruce și se așteaptă ca toți aceștia să fie capabili să facă același lucru unul pentru celălalt. (Ioan 13: 34-35) Isus Cristos lucrează prin fiecare membru al Bisericii Sale și în acest scop dă fiecăruia daruri spirituale care să fie utile celorlalți.

“Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.” [(1 Corinteni 3: 9);  ref. 56 în Biblia Ortodoxă]

“Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceți așa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.” [(2 Corinteni 6: 1); ref. 57 în Biblia Ortodoxă]

“Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele, care-i însoțeau. Amin.” [(Marcu 16: 20); ref. 58 în Biblia Ortodoxă]

Nu există nici un fel de autoritate administrativă în Biserica celor născuți din Dumnezeu. Creștinii între ei, din punct de vedere spiritual, sunt doar frați, nu conducători și conduși și Isus este cel dintâi născut, dintre mai mulți frați.

“De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulți frați.” [(Romani 8: 28-29); ref. 59 în Biblia Ortodoxă]

 Tot ceea ce trece peste acest principiu ține de organizare socială sau instituționalizarea credinței. Organizarea socială și instituționalizarea au rosturile lor dar nu reprezintă esența adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Trebuie să facem deosebirea între ceea ce este comoara spirituală și vehiculul care o transportă la destinație. Tezaurul lui Dumnezeu este spiritualitatea creștină, dar vehiculul care transportă acest tezaur la destinație este din această lume, este la ora actuală un ansamblu de instituții religioase creștine, numite biserici. Vehiculul este închiriat, este temporar, are forma lumii în care trăim, altfel nu ar putea transporta comoara, dar tezaurul, în sine, are o strălucire și frumusețe venite dintr-un spațiu divin. Comoara aceasta este esența eternității, este rostul pentru care toate lucrurile există. Deosebirea nu este ușor de făcut pentru că tezaurul este conținut de vehicul și este nevoie de o privire spirituală pentru a îl putea vedea.

În Biserica Spirituală Unică nu există nici un crez sau doctrină creștină impusă și doctrina acestei Biserici este recunoașterea parțialității oricărei cunoașteri umane despre Dumnezeu, în viața pământească și, de asemenea, acceptarea exprimării oricărei opinii prin care se caută în mod sincer cunoașterea Lui.  Fundamentul doctrinar este divers și constituit de posibilitatea coexistenței tuturor doctrinelor, fără discriminare între ele. Ce se întâmplă dacă părerile se opun una celeilalte, nu se transformă nivelul rațional într-un teatru de confruntare? Dialogul și respectul înlocuiește confruntarea și fiecare membru al Bisericii Celor înscriși în Ceruri are dreptul și obligația să aibă propriile opinii. Nimeni nu poate fi obligat să afirme altceva decât ceea ce crede că este adevărat, sau ceva care nu corespunde întocmai cu propriile sale convingeri.

Biserica celor înscriși în Ceruri, nu poate decât să respingă dogmele obligatorii de credință, dar în același timp, privește cu respect tradițiile și învățăturile celor care o compun, atâta timp cât acestea nu sunt absolutizate sau impuse asupra celorlalți. Cu alte cuvinte, dialogul între credincioși este mai mult decât necesar și scopul lui este o mai bună înțelegere a problemelor teoretice și practice cu care se confruntă Creștinismul. Pentru a se recunoaște, oamenii au nevoie să își cunoască gîndurile unii altora, prin dialog, pentru că numai Dumnezeu este acela care citește gândurile. Libertatea de opinie, cunoașterea ne îngrădită, respectul față de științele moderne, față de cultura umană și față de artă sunt elemente constitutive ale învățăturii Bisericii celor născuți din nou. Spiritele libere nu au de ce să se apere și să se îngrădească cu doctrine fixe, ele trebuiesc să călătorească în timp și spațiu pentru a cerceta și vedea ce înseamnă cu adevărat eternitatea. Ceea ce face deosebirea față de lumea din jur este respectarea moralei creștine și anume a poruncii noi dată de Isus. (Ioan 13: 34)

Practicarea dragostei de natură divină este fundamentul moralei pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu. În rest, cea ce rămâne pentru practicanții Creștinismului este deplină libertate și un accent pus  pe cercetare științifică, pe cultură, pe artă și pe orice muncă utilă societății, în general. Societatea în care trăim nu trebuie lăsată în urmă și nici privită cu dispreț de la înălțimea unei religiozități goale de orice conținut practic. Un Creștin practicant, indiferent de domeniul său de activitate, trebuie să fie mai întâi de toate un cercetător, deoarece cercetarea înseamnă cunoaștere și orice fel de cunoaștere ne apropie de cunoașterea lui Dumnezeu. Cercetarea Scripturilor și, în egală măsură, cercetarea naturii, inclusiv a celei umane și cercetarea unversului sunt emblema credinciosului cercetător. Cu cât știm mai multe despre univers, cu atât îl înțelegem mai bine pe Dumnezeu și cu atât suntem mai aproape de El. Creștinismul autentic presupune știință și tehnologie și în același timp, presupune cunoașterea dragostei de natură divină, a lungimii, lărgimii și înălțimii dragostei lui Cristos. Bisericile instituționale sunt un pas înapoi, dacă nu chiar mai mulți pași înapoi, pentru spiritualitate deoarece ele sunt un mecanism blocat, atât în privința cunoașterii dragostei lui Dumnezeu cît și în ceea ce privește cunoașterea intelectuală. Acestea nu promovează cu adevărat nici una dintre aceste domenii de cunoaștere.

Adevărata dragoste presupune înțelegerea modului celuilalt de a gândi. Dragostea de natură divină nu înseamnă doar milă sau compasiune, care se acordă celor defavorizați, dragostea înseamnă respect și comunicare la nivel rațional. A iubi înseamnă a identifica și respecta competențele și calitățile celor din jurul nostru. A iubi înseamnă, de asemenea, a da, dar pentru a avea ce să dăm trebuie, mai întâi, să căutăm, să cercetăm. A iubi înseamnă a fi interesat, a analiza, a înțelege și a răspunde solicitărilor. Acumularea de cunoștințe, experiențe spirituale, personale și munca sunt ofertele pe care cei născuți din Dumnezeu le fac lumii. A iubii înseamnă a muncii și a produce bunuri materiale și spirituale, din care apoi putem oferii celor din jurul nostru, pentru folosul acestora. Iubirea creștină, devenită spectacol religios, dar fără efecte practice nu este decât o mare demagogie, practicată atât de mult de către Bisericile confesionale.  

Unitatea în Biserica Spirituală Unică nu este dată de unitatea de păreri, ci de libertatea recunoscută tuturor de a avea propriile convingeri și de respectul convingerilor celorlalți. Unitatea se bazează pe viitor, adică pe convingerea că în viitor vom avea toate răspunsurile la toate întrebările și aceasta se va întâmpla atunci când îl vom cunoaște deplin pe Dumnezeu. (1 Corinteni 13: 12) Unitatea nu este, deci, bazată pe convingeri doctrinare comune, ci pe o Persoană comună. Ceea ce îi unește pe credincioșii din Biserica celor născuți din Spirit este legătura comună cu aceeași Persoană, adică sursa de unde vine învățătura Creștinismului. A fi racordat la sursă, asigură garanția de a avea, la un moment dat, toate cunoștințele posibile care vin din acea sursă.

Despre învăţătura Bisericii celor înscrişi în Ceruri

 înapoi la cuprins!

Fiecare credincios născut din nou are posibilitatea de a ajunge, în mod liber, să își formuleze credința personală și părerile care diferă se pot datora gradului diferit de cunoaștere și analiză a doctrinelor, sau a nivelului diferit de pregătire intelectuală. Nu există o doctrină unică sau dogme de credință obligatorii ale Bisericii celor născuți din Dumnezeu. Fiecare membru este mântuit în baza credinței sale proprii și a modului personal în care l-a înțeles pe Dumnezeu și învățăturile Lui. Sunt mai multe texte de referință, în legătură cu acest aspect, din care am ales textul din Matei 9: 29. Învățăturile morale ale Bibliei sunt percepute, discernute și asimilate numai în și prin experiența personală a fiecărui credincios în parte. Cunoașterea în profunzime a Bibliei tipărite este o caracteristică a Bisericii celor înscriși în Ceruri. Principiul fundamental al Bibliei, dragostea pentru Dumnezeu și iubirea desinteresată, până la sacrificiu de sine, pentru aproapele, sunt înscrise cu „litere de sânge” în inima fiecărui membru al Bisericii celor născuți din nou. Aceasta este „Biblia înscrisă în inimă,” sau natura lui Dumnezeu în om. 

Parcursul cunoașterii lui Dumnezeu ne se termină o dată cu intrarea în Biserica Spirituală Unică și este de conceput un decalaj în cunoaștere între membrii ei. Unitatea Bisericii celor Aleși presupune formarea convingerilor proprii fără constrângere din afara conștiinței. Experiențele spirituale nu trebuiesc confundate cu rigoarea raționamentelor și a logicii, care sunt instrumentele intelectuale pentru cunoaștere. Renașterea și transformarea morală nu înseamnă și dobândirea, în același timp, a tuturor cunoștințelor despre Dumnezeu. Unitatea Bisericii celor născuți din Dumnezeu este dată de dragostea spirituală și nu de cunoaștere.

„Acum, vedem că într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” [(1 Corinteni 13: 12-13); ref. 60 în Biblia Ortodoxă]

 Cunoașterea lui Dumnezeu pe pământ este parțială, cunoaștem în parte, cum spune Pavel și din acest motiv cunoașterea noastră este relativă și nu absolută. Cunoașterea intelectuală este inferioară cunoașterii spirituale directe adică cunoașterii naturii lui Dumnezeu a cărei esență morală este dragostea spirituală. Cea mai sigură cale de cunoaștere a lui Dumnezeu este participarea la natura Sa, adică părtășia cu dragostea Sa. Apostolul Pavel prezintă dragostea ca fiind cea mai bună cale.

„Umblați dar după darurile cele mai bune. Și vă voi arăta o cale nespus mai bună.” [(1 Corinteni 12: 31); ref. 61 în Biblia Ortodoxă]

 Această cale nespus mai bună este dragostea de natură divină pe care Pavel o descrie în capitolul următor al aceleași epistole.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, ne se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduiește totul, sufere totul. Dragostea nu va pierii niciodată. Prorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit. Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte; dar când va venii ce este desăvârșit, acest <<în parte>> se va sfârși.” [(1 Corinteni 13: 4-8); ref. 62 în Biblia Ortodoxă]

Dragostea spirituală este liantul Bisericii celor înscriși în Ceruri. Credincioșii sunt uniți în dragostea și prin dragostea lui Dumnezeu. Unitatea nu se face prin cunoaștere, care este secundară în raport cu dragostea. Cunoașterea îngâmfă pe când dragostea zidește.

“În cea ce privește lucrurile jertfite idolilor, știm că toți avem cunoștință. Dar cunoștința îngâmfă pe când dragostea zidește. Dacă crede cineva că știe ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubește cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” [(1 Corinteni 8: 1-3); ref. 63 în Biblia Ortodoxă]

În toate problemele legate de credință, nu doar în ceea ce privește lucrurile jertfite idolilor, presupunem că avem cunoștințe, dar dacă nu cunoaștem dragostea lui Dumnezeu nu l-am cunoscut pe El și din punctul de vedere al spiritualității creștine nu suntem nimic. (1 Corinteni 13: 2) Creștinismul este dragoste în esența lui; rafinată spiritualizată, intelectualizată, principială, rațională, angajată, preocupată, desinteresată, profundă și responsabilă, aceasta este „coloana vertebrală” a învățăturii creștine, pe care se sprijină trupul spiritual al lui Cristos. „Inima” Creștinismului este ca și cea a omului, adică un recipient pentru această dragoste spirituală. Dragostea de natură divină nu este doar un sentiment, ci o stare de spirit care pornește din Dumnezeu și inundă, învăluie și pătrunde fiecare celulă a minții noastre iar de acolo, la fel cu o supra doză de energie pozitivă, se răspândește în tot corpul și se transmite lumii care ne înconjoară. Dragostea înseamnă, în primul rând, rațiune și a gândi înseamnă a iubi, atunci când gândirea se concentrează asupra celuilalt și când încercăm să îi privim pe cei din jur „din interiorul” persoanelor și personalităților lor. A iubi înseamnă a înțelege și pentru a înțelege trebuie să face efortul de a cunoaște și a asculta. Dragostea înseamnă să ne punem în locul celorlalți și pe aceștia să îi punem în locul nostru.

Isus Cristos a murit pe cruce, în locul nostru, pentru ca noi să putem sta cu El, pe scaunul Lui de domnie. Există o „minte proprie a inimii,” care nu este rece și calculată, ci sensibilă și protectoare.  Este ca un fel de creier propriu, fără să existe așa ceva, integrat în creierul mare al fiecărui om prin care inima își face cunoscută voința. A gândi cu inima înseamnă a da materialitate gândurilor legate de ceilalți, a lua în seamă neputințele sau slăbiciunile lor, sensibilitățile lor, speranțele și visele lor. A vedea în om pe Dumnezeu, înseamnă a trece dincolo de îmbrăcămintea materială a corpului său și a îi percepe spiritul, acel necunoscut care poate cuprinde în el infintul. A vedea în oameni chipul nemuririi, înseamnă a vedea în fiecare trecător un posibil moștenitor al Împărăției Cerurilor. Oare nu judecăm oamenii atunci când îi iubim? Nu facem o alegere, o clasificare sau o selecție? A nu judeca nu înseamnă oare a iubi fără a judeca? Poți iubi ucigașii, în serie, pe cei care induc suferința în mod premeditat, cei care comit genocid, distrug viețile unor copii sau alți oameni cu un profil similar? Putem să ne limităm într-un astfel de caz, doar la a ne ruga pentru ei, sau inima ne cere să facem dreptate? Pot astfel de oameni să fie iubiți, cu o dragoste ca aceea a lui Dumnezeu? Nu este nici o greșeală în a iubi victimile nevinovate ale păcatului mai mult decât pe cei care care încalcă legile lui Dumnezeu și pe cele ale oamenilor. A fi de partea victimelor, înseamnă a restabili dreptatea. A iubi, deci, înseamnă a proteja pe cei iubiți, luptând cu nedreptatea.  Dumnezeu iubește pe păcătoși dar face o judecată și administrează o justiție finală. Dragostea fără dreptate este oarbă și neputincioasă, iar dreptatea fără dragoste este o rutină a unei instituții. Dreptatea fără dragoste a devenit o instituție, adică o formă fără fond, un „chimval zăngănitor,” așa cum sunt și instituțiile bisericești.

„Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu, pe scaunul Lui de Domnie.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 21);  ref. 64 în Biblia Ortodoxă]

Cunoașterea a ceea ce înseamnă agape, dragostea spirituală, este o adevărată știință și se obține prin experiența practică în raporturile cu cei care ne înconjoară, pe baza gândurilor insuflate de Duhul Sfânt. În cunoștințele noastre teologice despre Dumnezeu putem greși, dar în cunoașterea a ceea ce înseamnă agape, devenim una cu El, avem acceași motivație ca și El și înțelegem  ce l-a determinat pe Isus Cristos să acționeze, în modul în care a făcut-o și să accepte în mod voluntar crucea. Credința însăși lucrează prin dragoste (Galateni 5: 6) Cunoașterea lui Dumnezeu este foarte importantă este chiar esența vieții veșnice, numai că ea este trecătoare. (Ioan 17: 3; 1 Corinteni 13: 8)  După un timp mai îndelungat, petrecut cu Dumnezeu, în împărăția Lui, vom cunoaște totul despre El și ceea ce va rămâne este dragostea. (1 Corinteni 13: 8) Întrucât în timpul existenței noastre pe pământ nu putem avea o cunoaștere intelectuală completă a lui Dumnezeu, dar putem experimenta plinătatea dragostei Lui, pe care o avem în Isus Cristos ceea ce este complet și deplin este mai mare decât ceea ce este parțial. (1 Corinteni 13: 13) În Cristos și în jertfa lui pe cruce avem plinătatea iubirii lui Dumnezeu la care toți credincioșii sunt chemați.

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” [(Ioan 13: 34-35); ref. 65 în Biblia Ortodoxă]

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” [(Ioan 15: 12-13); ref. 66 în Biblia Ortodoxă]

Suntem chemați să experimentăm pe pământ plinătatea dragostei lui Dumnezeu, așa cum s-a manifestat în persoana lui Isus, dar, cu siguranță, nu o să putem experimenta plinătatea cunoașterii infinitului care este Dumnezeu, care nu poate fi cuprins în limitele unor existențe finite. (Efeseni 3. 18-19) Acela care cunoaște dragostea lui Dumnezeu ajunge plin de toată plinătatea lui Dumnezeu. Acela va cunoaște lărgimea care se referă la cuprinderea acestei iubiri, lungimea care se referă la durata ei, adîncimea care se referă la locul adânc din care Cristos ne-a scos la lumină și înălțimea, adică înalturile spirituale unde suntem duși de El.

 Nu are nici un sens disputa pentru doctrine, pentru a stabili care dintre acestea este cea mai „adevărată,” deoarece nimeni nu îl cunoaște din punctul de vedere al existenței Sale, în deplinătatea Lui, pe Dumnezeu și nimeni nu poate cunoaște realități infinite, pe care nu le poate concepe. Acesta nu este agnosticism ci doar recunoașterea anumitor limite. Numai când acest principiu este acceptat, se deschide calea unității între credincioși. Acest principiu nu poate fi acceptat decât de aceia, care fiind născuți din nou, experimentează dragostea spirituală. Pe pământ, singura cunoaștere completă a lui Dumnezeu este cunoașterea dragostei lui. Cunoașterea intelectuală este posibilă și poate merge foarte departe, dar este limitată de condiția umană. Pe de altă parte însă, dragostea lui Dumnezeu pentru noi, pe care a desfășurat-o în Isus Cristos, nu a fost limitată cu nimic de condiția umană a Mântuitorului, chiar mai mult, exprimarea ei a fost potențată de aceasta, în sensul că lumea noastră a permis cel mai bine să se vadă uriașa desfășurare a dragostei divine pe fundalul contrastului dintre măreția Existentului divin și condiția lamentabilă a omului. Cunoașterea dimensiunilor dragostei lui Dumnezeu este posibilă atunci când avem același gând pe care l-a avut și Isus Cristos.

“Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Cristos Isus.” [(Filipeni 2: 4-5); ref. 67 în Biblia Ortodoxă]

Legile sunt făcute pentru a îi proteja pe oameni de semenii lor. Dumnezeu, însă, ne protejează și ne învăluie cu dragostea lui. Dragostea nu poate și nu trebuie să fie reglementată prin lege sau regulamente de funcționare. Ea este o stare psihologică, în același timp naturală și supranaturală. Nimeni nu trebuie să ne învețe să iubim, această trăire este înscrisă în codul nostru genetic. Cum poate cineva să spună că nu mai există nimic bun în lumea în care trăim, atâta vreme cât oamenii încă se mai iubesc unii pe alții? Isus Cristos nu ne propune ceva nou și neobișnuit, din punct de vedere moral, ne propune dragostea. Fiecare om știe ce este dragostea, fără chiar să fie Creștin. Oamenii se iubesc unii pe alții de milenii, cu mult înainte de venirea lui Isus Cristos pe pământ. Ceea ce face deosebit Cristos, este că ne vorbește de dragostea lui Dumnezeu, arătându-ne că și Dumnezeu este, într-un fel, la fel ca și noi, că El încearcă aceleași trăiri ca și noi. Isus ne arată că dragostea este o trăire divină, mai mult, că ea are o origine divină. Isus Cristos a venit să ne spună că Dumnezeu ne iubește.

 În dragoste, noi și Dumnezeu suntem una. Dragostea este scânteia divină care există în fiecare om. Prin dragoste devenim ca Dumnezeu, devenim dumnezei. (Ioan 10: 34-36) Cine iubește oricare ființă umană, simte ceea ce simte și Dumnezeu. Trebuie să ajungem să simțim și să gândim ceea ce simte și gândește Cristos, căci în felul acesta devenim una cu El și ajungem la înălțimea plinătății staturii lui. (Efeseni 4: 13) Scopul este să ajungem ca El. Aceasta este puterea și frumusețea Creștinismului și nu nesfârșitele lupte pentru întâietate. Isus Cristos a ridicat dragostea la nivelul de principiu, arătându-ne că nimic altceva nu are valoare înaintea lui Dumnezeu (1 Ioan 4: 8) Dragostea este cea mai bună conștiință a omului. Ea ne spune ce să facem în fiecare moment, ea este conștiința care ne arată ce este bine și ce este rău. Este vorba de dragostea dezinteresată și nu de cea care tratează pe cel iubit ca pe un obiect folositor. Ce nevoie am mai avea de protecție, dacă toată lumea ne-ar iubi? Numai că lumea creștină nu ne iubește, ea ne organizează după regulile ei și după aceea ne lasă pradă deziluziilor.

Consider că oamenii au tot dreptul să aleagă una sau cealaltă dintre interpretările posibile ale Bibliei, dar înțelegând că toate aceste interpretări sunt relative, aceiași oameni ar trebui să pună dragostea de natură divină mai presus decât orice deosebire de păreri. Creștinismul este religia mântuirii prin dragoste, adică cine iubește ca și Cristos, acela va fi salvat. Poți greși în aprecierea unui amănunt tehnic, al unei doctrine sau păreri despre un anumit aspect al credinței, deoarece oamenii nu sunt salvați prin cunoașterea doctrinelor Bibliei, nici măcar prin cunoașterea completă a lui Dumnezeu în lumea aceasta, ci sunt salvați prin dragoste. Credința în Dumnezeu se bazează pe recunoașterea dragostei Sale pentru noi și nu pe faptul că avem dreptate în părerile noastre despre El. Părerea mea este că în viața aceasta, oricât de mult ne vom apropria de cunoașterea lui Dumnezeu, nu vom ști, în orice caz, decât într-o mică proporție, ceea ce este El. Putem, însă, aprecia ce dragoste a avut Dumnezeu pentru noi, dacă a venit pe pământ, a luat un chip de om și s-a supus tuturor vicisitudinilor condiției umane, pentru a da fiecăruia șansa vieții veșnice. Pe de altă parte, a cunoaște cât mai multe despre Dumnezeu, este tot o formă de dragoste, deoarece, dragostea presupune dorința de a îl cunoaște, cât mai bine, pe Cel iubit și în felul acesta, suntem în măsură să îl facem cunoscut omenirii.

Instituțiile bisericești nu funcționează după principiul dragostei, ele funcționează după regulamente, prin care încearcă să îi protejeze pe membrii ei, unii de ceilalți. Pericolul este confuzia între ceea ce se vede și ceea ce se află dincolo de ceea ce se vede. Trupul omului ascunde spiritul lui și instituțiile bisericii ascund Biserica Spirituală Unică. Universul ascunde Spiritul lui Dumnezeu, dar Biserica celor născuți din Spirit este trupul lui Isus Cristos. Este adevărat că aceasta este formată din oameni, care au și trupuri nu doar spirite, dar spiritul este cel care îi conduce și nu trupul.

Libertatea fiecărui credincios de a formula propriul crez şi propriile doctrine

înapoi la cuprins!

Să ne imaginăm, însă, că un credincios, doritor de a înțelege mai bine pe Dumnezeu, studiază învățăturile mai multor culte și denominațiuni și în felul acesta ajunge să își formuleze propria doctrină. De remarcat este faptul că un astfel de credincios creștin se află „între confesiuni”, adică nu se conformează perfect cu nici o doctrină creștină existentă. Bariere doctrinare, de ne trecut, adevărate ziduri religioase ale Berlinului, au fost create între Creștini și în perimetrul trasat de acestea și-au asigurat bunăstarea reprezentanții instituțiilor bisericești, care apără aceste bariere ca pe propriile lor metereze. Aceste frontiere artificiale ar trebui să devină permeabile și să permită credincioșilor să gândească cu propria lor minte și să hotărască singuri, ce pot să creadă și ce nu pot să creadă și în nici un caz să nu li se impună ce se creadă.

Prin urmare, un alt element al instituționalismului este impunerea conținutului unor doctrine asupra credincioșilor, cu ajutorul autorității instituțiilor religioase. Individul trebuie să creadă ceea ce crede organizația bisericească de care aparține și nu ceea ce crede el sau ea, urmându-și convingerile proprii. Individul nu este stimulat să cerceteze și să formuleze propria sa credință și să își găsească, în acest mod, identitatea sa spirituală. Apare un element de oprimare ideologică și represiune a gândirii libere. Inspirația lui Dumnezeu devine monopolul organizațiilor religioase creștine și capacitatea de a o recepta nu mai este recunoscută fiecărui credincios, în mod individual.

Este util de precizat următorul aspect, legat de inspirație. Orice doctrină religioasă creștină care există în momentul de față, este bazată, la originile ei, pe opiniile unor persoane. Acestea au fost la fel de inspirate ca și oricare alt credincios născut din nou, care trăiește în prezent. Astfel de persoane credincioase, nu au beneficiat de „o cale scurtă” pentru a înțelege diversele aspecte ale credinței creștine, ci ele au fost vocea care a exprimat ceeea ce se putea spune despre Dumnezeu în acel moment istoric, în baza cunoștințelor acumulate de umanitate până atunci. Teoriile despre Dumnezeu au evoluat la fel ca și cele științifice, duse înainte de oameni cu o capacitate intelectuală, teologică și filozofică deosebită. Așa au fost Augustin, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, sau Grigore de Nisa și alții. Aceștia au fost declarați și sfinți, și în cazul lui Augustin prea-fericit, pentru aportul deosebit pe care l-au adus la gândirea creștină. Persoanele care au emis opiniile lor, acelea care au stat la baza dogmelor credinței, nu au fost mai inspirate decât membrii contemporani ai Bisericii celor născuți din Dumnezeu. Nu există și nu a existat nici în trecut o inspirație specială, care funcționează exclusiv în zona doctinelor sau a dogmelor. Biblia nu ne vorbește de o astfel de inspirație, cu caracter special, ci doar de inspirație, în general. Prin urmare, fiecare credincios născut din nou, are dreptul să analizeze orice doctrină sau orice dogmă dorește și trebuie să aibă posibilitatea de a își exprima puctul de vedere liber.

Creștinismul este o relație dintre om și Dumnezeu și, de asemenea, și o relație inter-umană. Omul, pus față în față cu Dumnezeu, își croiește destinul său veșnic și trebuie să aleagă între mai multe posibilități. Prin libertatea sa de alegere, ființa umană se configurează pe sine, dar ca să existe libertate, trebuie să existe mai multe opțiuni și posibilitatea de a alege. Lucrul acesta nu este permis de către Bisericile corporatiste, care încearcă să îl mențină pe credincios dependent de ele. Ce se întâmplă dacă un credincios găsește răspândite în toate doctrinele cercetate de el, sau ea, elemente convingătoare care răspund așteptărilor sale spirituale? Acesta devine o persoană, care este stimulată să caute și să cerceteze Scripturile.

Mulți credincioși au fost însă învățați, de către Bisericile instituționale, să abandoneze în seama altora această muncă și să îi lase pe alții să hotărască ce trebuie să creadă. Lucrul acesta este greșit, deoarece preotul sau pastorul sau reverendul nu trebuie văzut ca și un instalator, care ne repară o țeavă atunci când ea se strică. În materie de Creștinism, noi suntem „instalatorii” care trebuie să ne consolidăm credința creștină, prin alegerile pe care le facem. Noi suntem o rezultantă a propriilor noastre opțiuni și, prin ele, ne formăm ca ființe spirituale. Dacă timpul limitat nu ne permite să facem personal toată această cercetare a învățăturilor creștine, ar trebui să le considerăm, pe toate, ca având valoare egală și să ne atașăm direct de persoana lui Cristos, deoarece nu doctrinele creștine sunt acelea care au puterea de a conferi viața eternă ci Persoana lui Dumnezeu. Probabil că cea mai aproape de posibilitatea de a răspunde nevoilor spirituale ale oamenilor este o doctrină creștină deschisă, care să cuprindă elemente ale acestor doctrine fixe și alte elemente desprinse din cultură și experiența personală a fiecărui credincios. Toate doctrinele creștine, la un loc, împreună cu toată cultura întregii umanități, conțin un început de cunoaștere ontologică a lui Dumnezeu. Fiecare doctrină, în mod particular, subliniază, de regulă, un anumit aspect al credinței creștine și de aceea este important a cunoaște cât mai multe dintre ele. Totuși, cunoașterea dragostei lui Cristos este cea care ne mântuiește.

Prin cunoașterea unei multitudini de doctrine și a raporturilor dintre ele, prin înțelegerea cauzelor pentru care acestea au fost constituite și prin analiza valorii fiecărei propuneri în parte, credincioșii au posibilitatea să își dezvolte discernământul lor propriu și, în felul acesta, să aleagă corect, adică, să găsească calea cea îngustă. Pentru a găsi această cale îngustă, credincioșii trebuie să o caute, în primul rând cercetând personal Scripturile dar și diversele modalități în care acestea au fost interpretate, de-a lungul timpului. Mai presus de orice, fiecare om care aspiră la un viitor, împreună cu Dumnezeu, trebuie să încerce să înțeleagă mentalitatea lui Cristos și modul Lui de a gândi.

Tot ceea ce am scris în această lucrare este bazat pe textele Bibliei dar și pe faptele istoriei Creștinismului, în care se revelează adevăratele culori ale învățăturilor pe care multe din Bisericile corporatiste le susțin. Cunoașterea istoriei viitorului, prezentată de cartea lui Daniel și Apocalipsa lui Ioan, este, de asemenea, cheia pentru a găsi calea îngustă, pentru că în ele se află cuprins adevărul despre Biserica lui Dumnezeu. Cu toate acestea, cea mai bună cale este să ne cunoaștem pe noi înșine atunci când Dumnezeu locuiește în noi. Cunoscându-l pe Dumnezeul viu din noi, observând ce gânduri, ce stări și ce sentimente gândește și trăiește El în noi și ce acțiuni vrea să întreprindă prin noi, putem foarte bine să îl înțelegem pe El. Trebuie să îl cunoaștem pe Dumnezeu prin oameni, prin Cristos, prin noi înșine. Ceea ce vreau să spun este că nu este întâmplător, ci are un motiv temeinic faptul că Dumnezeu s-a întrupat tocmai într-un om și de aceea, în interiorul oamenilor și în primul rând al nostru, îl putem găsi pe El. Dumnezeu se întrupează, în mod actual, în fiecare din cei care sunt ai Lui, în sensul că ei sunt Trupul spiritual a lui Cristos și Templele Duhului Sfânt. Fiecare persoană, în care locuiește Dumnezeu, este o întrupare a lui Cristos. Bisericile corporatiste sunt și ele trupuri dar sunt trupuri instituționale, care au o cu totul altă natură decât Trupul spiritual al Bisericii lui Cristos. În interiorul mulțimilor amestecate, în mod ne omogen, în Bisericile corporatiste, este foarte greu să discernem câte ceva din ceea ce este Dumnezeu cu adevărat. Isus ne iubește pe noi și noi îl iubim pe El, pentru ceea ce este și ceea ce a făcut pentru noi, dar cei din jurul nostru, în care nu locuiește El, nu ne pot oferi dragostea lui Dumnezeu. Dacă ne așteptăm la așa ceva, vom fi dezamăgiți și mulți trec chiar în aceste momente prin astfel de dezamăgire.

„Atunci vă vor da să fiți chinuiți, și vă vor omorî; și veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulți vor cădea, se vor vinde unii pe alții și se vor urî unii pe alții. Se vor scula mulți proroci mincinoși și vor înșela pe mulți. Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit.” [(Matei 24: 9-13); ref. 68 în Biblia Ortodoxă]

Tabloul pe care Isus Cristos l-a zugrăvit mai sus este o frescă contemporană a atmosferei din interiorul Bisericilor instituționale. Trăim într-o zonă geografică, în care Creștinismul este predominant în Europa și prorocii mincinoși nu pot fi decât credincioșii creștini din jurul nostru. Dragostea multora din cei care ne înconjoară s-a răcit deja, pentru că mulți nu au nici un fel de dragoste.

“Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, ne înfrânați, neîmblânziți, ne iubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia.” [(2 Timotei 3: 1-5); ref. 69 în Biblia Ortodoxă]

Acestea sunt caracteristici care se aplică, de asemenea, tot Creștinilor. Unii credincioși frecventează Bisericile corporatiste și afișează multă evlavie, dar nici măcar nu știu că trebuie să locuiască în ei Isus Cristos și puterea Duhului Sfânt. „<<Ați primit voi Duhul Sfânt când ați crezut>>? Ei i-au răspuns: <<Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt>>.” (Faptele Apostolilor 19: 2) Majoritatea credincioșilor creștini, din zilele noastre, nu înțeleg esența prezenței Duhului Sfânt în viața lor. Aceștia nu au nici cea mai mică idee despre lucrarea Mângâietorului și nu au experimentat niciodată darurile spirituale. De aceea nu au nici roadele Duhului Sfânt și credința lor se reduce doar la o formă de evlavie superficială și exterioară. Acesta este Creștinismul popular, practicat de Creștinii „lumești,” aceasta este religia instituțională. De exemplu, credincioșii Ortodocșii au tot ce le trebuie pentru a desfășura puterea lui Dumnezeu, din plin, adică darurile și roadele Duhului Sfânt, dar nu sunt învățați și stimulați să facă acest lucru. Mulți nici nu știu în ce constă desfășurarea acestei puteri, sau consideră, în mod eronat, că aceasta este rezervată numai pentru membrii cultelor de tip Penticostal. Când vor simți puterea lui Dumnezeu în practică, ei nu se vor mai mulțumi doar cu o formă de evlavie ci vor cunoaște din plin această putere și binefacerile acesteia asupra lor.

Caracteristicile participării la Biserica celor născuţi din Spirit

 înapoi la cuprins!

Recunoașterea participării la Biserica Spirituală Unică nu depinde de voința nici unui om, în afară de cel implicat. Numele Bisericii celor născuți din Dumnezeu nu este trecut în nici o evidență înregistrată și, de fapt, până acum nici nu avea nici un nume. Există, de două mii de ani, fără ca mulțimile să fie conștiente de acest lucru. Ea există și în prezent și va exista totdeauna, în mod discret, în inimile și mințile unor credincioși, care o poartă cu ei ori unde se duc. Biserica celor Aleși nu deține în proprietate propriile ei clădiri, deoarece sediul ei este în interiorul ființelor umane. Cine o caută o poate găsi acolo și chiar îi poate face loc în el însuși, sau în ea însăși. Membrii acestei Biserici nu se împart în personal bisericesc și laic, deoarece toți membrii acesteia sunt egali între ei și din punct de vedere funcțional, sunt dotați cu daruri duhovnicești, exclusiv după voia lui Dumnezeu (1 Corinteni 12: 11) Toți membrii acestei Biserici sunt angajați, alături de Isus, în ceea ce are El încă de făcut, pe acest pământ. Atunci când descrie structura Bisericii, apostolul Pavel nu face nici o referire la existența, în cadrul ei, a unor persoane fără daruri și nici nu poate face, deoarece a nu avea darurile Duhului Sfânt echivalează cu a nu avea nici o misiune în cadrul adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, ceea ce nu este posibil.

“Apoi le-a zis: <<Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoții pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor însănătoșa. >>.” [(Marcu 16: 15-18); ref. 70 în Biblia Ortodoxă]

Isus a stabilit o misiune pentru toți ucenicii Lui, nu doar pentru lideri, am precizat că în realitate, nici nu există așa ceva, ci pentru oricine se află într-o relație personală cu El. Cine nu are o astfel de legătură, nu este cunoscut de Isus Cristos, chiar dacă este familiar cu preotul, pastorul sau prezbiterii instituției bisericești unde frecventează.

„Voi nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui.” [(Romani 8: 9); ref. 71 în Biblia Ortodoxă]

Nu poate nimeni să fie renăscut spiritual altfel decât prin nașterea din apă și din Duh și nu poate nimeni să fie născut din Duh, fără să aibă darurile și roadele Duhului Sfânt. Nimeni nu poate să fie al lui Cristos, adică parte din adevărata Sa Biserică, fără să aibă Duhul lui Cristos, adică Duhul Sfânt. Din acest motiv, Apostolul Pavel nu a enumerat persoane fără daruri duhovnicești, atunci când s-a referit la componența Bisericii lui Dumnezeu.

 Biserica celor înscriși în Ceruri este condusă direct de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, fără nici un fel de intermediar uman, pe baza a cu totul alte principii decât cele administrative sau clericale. Principiul fundamental este dragostea de natură divină, care conferă unitatea creștină. Dumnezeu nu este un conducător, el este un Mire, gata să își jertfească viața pe cruce pentru Mireasa Sa, adică pentru Biserică. Dumnezeu nu este un șef care așteaptă să fie servit, deoarece îi face plăcere să îi servească El pe cei pe care îi iubește și preferă, mai degrabă, să dea decât să primească.

“În toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuși a zis: <<Este mai ferice să dai decât să primești>>.” [(Faptele Apostolilor 20: 35); ref. 72 în Biblia Ortodoxă]

 Dumnezeu este un cavaler romantic și îndrăgostit de oameni și așteaptă ca aceștia să îi primească dragostea. Dumnezeu a făcut o declarație de dragoste întregii lumi, atunci când și-a jertfit Fiul ca să moară pentru păcatele oamenilor. El este, de asemenea, un Tată iubitor, care dorește tot ceea ce este mai bun pentru copii Săi. (Luca 11: 13) Toate acestea sunt desigur metafore, care exprimă imperfect principiile spiritualității.

Biserica celor născuți din nou are un singur mare preot care este Isus Cristos.

“De aceea și poată să mântuiască în chip desăvârșită pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei. Și tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși și înălțat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca și ceilalți mari preoți, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale și apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuși.” [(Evrei 7: 25-27); ref. 73 în Biblia Ortodoxă]

“Copilașilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumii.” [(1 Ioan 2: 1-2); ref. 74 în Biblia Ortodoxă]

“Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Cristos.” [(1 Timotei 2: 5); ref. 75 în Biblia Ortodoxă]

Toți membrii Bisericii Celor înscriși în Ceruri sunt o preoție sfântă și sunt în unitate cu Păstorul divin. (1 Petru 2-5) În Noul Testament s-a desființat preoția din Vechiul Testament, adică funcționarii religioși care îndeplinesc un serviciu, pentru care sunt recompensați. Fiecare credincios născut din Dumnezeu este un preot, chiar dacă nu poartă uniformă și aceasta este învățătura Bibliei foarte clar exprimată.

„și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său.” [(Apocalipsa lui Ioan 1: 6); ref. 76 în Biblia Ortodoxă]

Unele Biserici instituționale se agață, în continuare, de ideea de preoție ca o categorie aparte față de marea masă a credincioșilor. Preoții N.T. nu sunt mijlocitori între om și Dumnezeu, ci singurul mijlocitor este Isus Cristos, deoarece El întrunește în Persoana Lui, în mod complet și perfect, calitatea de om și cea de Dumnezeu. Cine altcineva decât Isus ar putea, mai bine ca El, să facă legătura dintre Dumnezeu și om? Numai El este acela care poate să înțeleagă realitatea din ambele perspective, adică din aceea de Dumnezeu dar și din aceea de om. Numai El a murit pentru toți oamenii, pentru ca aceștia să poată fi mântuiți în baza jertfei Lui. Numai jertfa Lui este acceptată, pentru că este una fără defect, adică fără păcat.

“<<El n-a făcut păcat și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug>>. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; și, când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați.” [(1 Petru 2: 22-24); ref. 77 în Biblia Ortodoxă]

Deosebirea dintre credincioșii născuți din Duh și cei care nu au parcurs acest proces este că, cei din urmă, nu au o relație personală cu Dumnezeu, nu practică credința creștină în spiritul ei, ci doar în litera ei și nu sunt interesați de o reală renaștere spirituală. Este greu de făcut o delimitare clară și nici nu trebuie ca cineva să judece și, cu atât mai puțin, să condamne, dar darurile și roadele Duhului Sfânt sunt vizibile le cei care le au și așa cum ne-a învățat Isus, pomul se cunoaște după roadele pe care le face. (Matei 7: 15-20) 

Creștinii ne născuți din nou tratează credința în mod formal, considerând-o ca pe o tradiție care trebuie îndeplinită, o condiție pentru ca cineva să se asigure că este ajutat de Dumnezeu. Această categorie de credincioși nu fac altceva decât să ceară. Egoismului uman se poate manifesta foarte bine într-un cadru religios. Asta au făcut oamenii din totdeauna, au căutat să câștige bunăvoința “divinităților,” pentru destinul lor, fie că aceste divinități erau zeii Greciei antice, soarele pentru Romani sau Baal pentru Canaaniți. Pe de altă parte, Creștinismul semnifică o cu totul altă morală, aceea a sacrificiului de sine. Până la Isus Cristos animalele erau sacrificate pentru obținerea bunăvoința zeilor. Pentru prima dată, în cadrul Creștinismului, este Dumnezeu Acela care își sacrifică Fiul pentru binele omenirii. S-au inversat rolurile, nu mai este omul, acela care sacrifică ceva pentru divinitate, ci este Dumnezeu acela care îl sacrifică pe Isus, pentru a câștiga înțelegerea și dragostea oamenilor.

Câteodată, toate aspirațiile înalte, prezentate de Creștinism, rămân simple idealuri, devenite, prin voința oamenilor, utopice. Indiferența și invidia sunt la ele acasă în multe din instituțiile bisericești creștine. Pe de altă parte, credincioșii născuți din Dumnezeu doresc mai mult să dăruiască decât să ceară, doresc să ofere celor din jur dragostea lor spirituală, dar pentru că nu sunt ca „toată lumea”, ei sunt uneori considerați „exagerați” și de aceea, priviți cu suspiciune și ocoliți. Orice credincios spiritual pune, înaintea oricărei autorități umane, pe Dumnezeu și pentru acesta, sau aceasta, obiceiurile omenești sunt totdeauna secundare ca importanță, față de relația personală cu Isus.

În Biserica celor înscriși în Ceruri, credincioșii se află într-o unitate spirituală perfectă între ei, dar această unitate nu este dată de nici o formă de organizare umană, de nici o instituție oficială, deoarece este vorba de o unitate spirituală, care se realizează în și prin Persoana lui Isus Cristos și nu de către o organizație pământească. Cu alte cuvinte, atunci când indivizii sunt animați de același Duh și sunt conduși de aceleași principii și adoptă aceeași atitudine existențială, între ei se stabilește o legătură invizibilă, percepută doar prin reverberația unei emoții umane, care nu poate scăpa ochiului interior. O vibrație electrizantă ține locul unor regulamente impuse de cei mai mulți, iar Cristos apare ca un soare interior, în jurul căruia orbitează întreaga ființă spirituală.

Biserica celor născuți din Spirit nu este un ansamblu de structuri organizatorice sau ierarhii, ci este un Templu în care locuiește Duhul Sfânt. Fiecare credincios, născut din nou, este un Templu și toți împreună reprezintă Templul, care este Biserica celor înscriși în Ceruri. Nici un alt Templu sau construcție realizată de om nu îi poate lua locul, deoarece aceasta este casa duhovnicească a lui Dumnezeu (1 Petru 2: 5). Dumnezeu locuiește în oameni așa cum a locuit și în Isus Cristos și numai în măsura în care astfel de oameni se află în interiorul unei clădiri, în acea clădire se află și Dumnezeu.

“Căci Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” [(2 Corinteni 3: 17); ref. 78 în Biblia Ortodoxă]

“Dar cine se lipește de Domnul, este un singur duh cu El.” [(1 Corinteni 6: 17);  ref. 79 în Biblia Ortodoxă]

„Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu să fiu în ei.” [(Ioan 17: 26); ref. 80 în Biblia Ortodoxă]

 Atunci când îl căutăm pe Dumnezeu într-un anumit loc și nu îl găsim acolo, acest lucru se întâmplă pentru că în acel loc nu se află nici un om în care locuiește Dumnezeu, deci nimic din Biserica celor Aleși. Cel mai sigur loc unde îl putem găsi pe Dumnezeu este în noi înșine, în mintea și în inima noastră, dacă îl primim pe El să locuiască în noi. Spre deosebire de oameni, El nu locuiește în palate sau catedrale, El este un Spirit care locuiește în alte spirite. În vechime, Dumnezeu se cobora în Templul poporului Israel, dar astăzi numai este așa. Omul a devenit un Templu numai după ce Isus Cristos s-a întrupat într-un corp omenesc și Duhul Sfânt s-a pogorât pe pământ.

În Biserica celor născuți din nou nu există bariere doctrinare între membrii ei. Fiecare credincios este liber să creadă așa cum îl determină convingerile lui personale. Ortodocșii, Romano Catolicii, Anglicanii, Protestanții, Calviniștii, Neoprotestanții etc., vor crede ceea ce au fost învățați să creadă, dar fiecare om trebuie să aibă și dreptul de opțiune transfrontalieră între confesiuni cât privește alegerea doctrinelor care par cele mai concludente. Studiind o gamă mai largă de învățături spirituale, în fața omului modern se deschide o perspectivă mult mai bună, pentru a îl înțelege pe Dumnezeu. Nu este clar de ce credincioșii nu ar putea avea o nouă deschidere personală, în privința unui adevăr spiritual, sau al altuia, aducând, astfel, un aport important la o mai bună înțelegere a lui Dumnezeu. Intoleranța religioasă este bazată pe principiul absolutizării și radicalizării cunoașterii parțiale a unor realități. A înlocui întregul cu o parte a sa, este o absurditate, de aceea intoleranța religioasă este o absurditate.

Creștinii spirituali pun accentul pe legătura lor personală cu Isus Cristos și nu pe credințele imperfecte, considerate a fi date odată pentru totdeauna. Ei știu că toate doctrinele sunt doar tentative de a îl înțelege pe Dumnezeu, de a îl explica și de a vorbi despre El. Nici o doctrină nu este completă și, de aceea, învățăturile oamenilor despre Dumnezeu nu ar trebui absolutizate. Adevărata cunoaștere va fi numai atunci când îl vom vedea pe Dumnezeu față către față (1 Corinteni 13: 12) Viziunea Bisericii Spirituale Unice presupune acceptarea, ca frați a tuturor Creștinilor, independent de ideile despre Dumnezeu pe care le au. Atâta vreme cât cunoaștem în parte, nimic nu ne dă dreptul să credem că știm mai bine decât alții.

Ideologiile dezbină, pe când spiritul dă viață. Este bine ca oamenii să aibă convingeri în probleme legate de credința creștină, dar ele nu trebuiesc lăsate să dezbine și să învrăjbească, nu trebuiesc să fie considerate prioritare în viața spirituală. Prioritatea o deține agape adică dragostea necondiționată pentru Dumnezeu și pentru oameni. Această dragoste nu trebuie să fie împiedicată de existența unor păreri diferite în probleme de credință. Nici unul dintre elementele instituționale nu se regăsesc în Biserica Spirituală Unică. Nici autoritatea ierarhică între Creștini, nici represiunea și nici barierele doctrinare. Principiul fundamental este libertatea de a cerceta și de a crede, conform propriilor convingeri și nu impus de o instituție religioasă.

Există o singură Biserică a celor înscriși în Ceruri, dar multe instituții bisericești și asta este principala dificultate. Biserica celor născuți din Spirit nu este latura spirituală a instituțiilor religioase, ci, mai degrabă, acestea din urmă sunt o extensie, un organism social, creat în numele acesteia. Organizația umană este divizată în multe  denominațiuni, lucru care reflectă imperfecțiunea umană, dar adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o unitate perfectă, lucru care reflectă principiul unității iubirii creștine. În realitate, există o singură Biserică, un singur Dumnezeu și multe organizații religioase, multe Biserici corporatiste, care se contrazic una pe cealaltă.

Creștinii spirituali, nu doar cei cu numele, nu sunt structurați pe trepte ierarhice. Ei sunt mădularele aceluiași trup care este Biserica lui Isus Cristos. A afirma despre Creștini că sunt una cu Dumnezeu, înseamnă mai mult decât a spune că sunt egali cu Dumnezeu. A spune că cei credincioși sunt egali cu Dumnezeu, poate fi o deformare generată de limitarea limbajului, dar a spune că cei ce cred în Dumnezeu sunt chemați de a fi una cu El, este chiar textul preluat din Evanghelia lui Ioan (Ioan 17: 21-23)

Dacă nici o organizație religioasă, ca atare, ca și instituție, nu poate fi mântuită, Biserica celor înscriși în Ceruri este chemată la mântuire în integralitatea ei. Nu este mântuită în bloc, ca și colectivitate, ci este mântuită prin salvarea fiecărui individ în parte. Cărămida de bază a Bisericii celor născuți din nou este individul și nu colectivitatea. Biserica celor născuți din Spirit este formată din persoane care au fost salvate, în mod individual, de Isus Cristos și toți împreună sunt legați între ei în și prin Persoana lui Cristos, prin Duhul Lui, care locuiește în fiecare din ei. În mod necesar, ei constituie și o colectivitate spirituală, dar existența acestei colectivității este determinată, în primul rând, de existența unei relații persoanele între persoanele care o compun și Dumnezeu. Colectivitatea nu este o entitate în sine, independentă funcțional și detașată de indivizii care o compun, așa cum sunt corporațiile bisericești. Această Biserică, fiind o entitate divină și nu o structură umană sau divino umană, este concepută de Dumnezeu ca o unitate tot atât de perfectă ca și unitatea însăși a lui Dumnezeu. Toți membrii ei ascultă de Dumnezeu și Dumnezeu ascultă de toți membrii ei. Consensul tuturor, bazat pe principiul dragostei creștine și nu frica de consecințele ne respectării regulilor, este aceea care conferă garanția ascultării de Dumnezeu.

Fiecare credincios este evaluat și acceptat de Dumnezeu în funcție de credința sa proprie și nu de doctrinele  unei comunității. Fiecare răspunde pentru conduita sa personală și nu pentru conduita altora. Omul nu ajunge la Dumnezeu prin medierea unei comunități, ci comunitatea spirituală a Bisericii adevărate  este cea care este formată din toți oamenii care au ajuns deja, și aceia care vor ajunge la El. Chemarea lui Dumnezeu este individuală și nu colectivă și Isus s-a adresat celor chemați și nu unor colectivități constituite.

Biserica Spirituală Unică este ținută împreună prin Duhul Sfânt care este liantul acestei construcții spirituale și mortarul care ține legate „cărămizile” umane, sunt darurile carismatice ale Duhului Sfânt, dintre care cel dintâi și cel mai important este dragostea de natură divină. (Romani 5: 5) Dacă ar fi să existe un singur semn obligatoriu al botezului cu Duhul Sfânt, ceea ce de fapt nu este cazul, acest semn ar fi dragostea spirituală și nu vorbitul în limbi. Acela care nu are dragoste de natură divină nu este născut din Dumnezeu și nu are cum să fie botezat cu Duhul Sfânt. Dragostea de natură divină însă, este mai mult decât un semn al botezului cu Duhul Sfânt, este prezența naturii divine în om. Cu alte cuvinte, acela în care nu se manifestă darul spiritual al iubirii, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, deci nu are cum să fie în relație cu El prin intermediul Duhului Său. (1 Ioan 4; 8) Darurile carismatice nu trebuiesc căutate pentru ele însele și nici nu trebuie să facă marca exclusivă a unei anumite instituții religioase de tip Evanghelist. Se crede, în mod cu totul eronat, că doar apartenența la Biserica instituțională Penticostală garantează, pentru individul credincios, accesul la darurile carismatice. Nu apartenența la Biserica instituțională Penticostală conferă darurile spirituale, ci apartenența personală la Dumnezeu garantează manifestarea puterii Duhului Sfânt. 

Este adevărat că, în continuarea mișcării pornite în 1906, de Wiliam Seamoore, în S.U.A., Penticostalismul acordă importanța cuvenită darurilor carismatice. Cu toate acestea, accentul pe care acest tip de instituții bisericești îl pune pe vorbitul în limbi sau glosolalie este dăunător, deoarece deturnează atenția de la manifestarea altor daruri, cum ar fi prorocia, care au o funcție mai importantă în vederea edificării spirituale a credincioșilor. (1 Corinteni 14: 39) Orice credincios Ortodox sau Romano-catolic sau Protestant, sau aparținând oricărei confesiuni creștine, care este născut din Dumnezeu, are o relație cu El prin Duhul Sfânt și este un receptor al darurilor spirituale iar în cazul când nu are Duhul lui Cristos, în realitate nu are o legătură personală cu El, prin urmare nu este al Lui. Vrem să fim ai Bisericii instituționale, în care ne-am născut, sau dorim să fim ai lui Cristos, sau le intenționăm pe amândouă? În cazul în care ultima variantă este cea valabilă, trebuie să ne punem întrebarea dacă suntem cu adevărat ai lui Cristos și dacă Biserica instituțională, de care aparținem, ne stimulează sau ne împiedică la aceasta? În mod necesar și nu accidental sau excepțional, prezența puterii lui Dumnezeu în om generează efecte spirituale și transformă ființa umană.

Puterea Creștinismului stă în atotputernicia lui Dumnezeu și nu în capacitatea armatelor omenești. Biserica celor Aleși a existat și există în virtutea hotărârii lui Dumnezeu. Nu are nevoie de nici o putere lumească de partea ei, nici state, nici o altă putere organizată, baza ei sunt credincioșii, care, în vremurile de persecuție, au sfârșit câteodată în gura leilor sau uciși de sabie. Ceea ce numeroși împărați romani, cum ar fi de ex. Nero, Caligula sau Dioclețian, nu au reușit să facă prin persecuție, adică să afecteze puritatea credinței celor uciși, a reușit un alt împărat roman, Constantin, care a atins acest scop, dând putere asupra lumii instituției Bisericii. Corupția a lucrat mai profund decât forța și teroarea. În ideea de a apăra cauza lui Dumnezeu, Biserica, devenită o instituție oficială, s-a folosit de puterea pusă de state la îndemâna ei, luptând cu aceia care nu credeau la fel ca și ea. În tot acest timp, Biserica celor născuți din Spirit a existat în interiorul instituției bisericești, dar nu de puține ori, opresată sau reprimată de această instituție. A existat, prin intermediul tuturor acelora care, având o legătură spirituală personală cu Dumnezeu, au fost născuți din nou, adică din Duh nu din carne. Ei au constituit o comunitate spirituală invizibilă, ne recunoscută oficial, dar vie și hotărâtă.

Credința adevărată este un dar pe care Dumnezeu îl face omului prin aceea că El se revelează personal individului, într-o mare varietate de modalități și în felul acesta se face cunoscut pe Sine, celui în cauză. Credința această nu este dobândită prin tradiție sau prin educație. Credința aceasta nu este dată de oameni, ci direct de Dumnezeu, tocmai pentru că nimeni nu poate veni din capul lui la El. Toți membrii Bisericii celor înscriși în Ceruri au o credință primită ca dar de la Dumnezeu.

Despre caracterul istoric al existenței lui Isus Cristos nu se mai îndoiește nimeni, care a cercetat cu adevărat acest aspect. Cu toate acestea, probabil că dezvoltarea Creștinismului s-ar fi întrerupt undeva pe drum, dacă Isus Cristos nu ar fi continuat să se reveleze și să insufle credință în El la nenumărați indivizi, din multitudinea de generații succesive. Ceea ce vreau să spun este că forța Creștinismului stă în acele persoane, în care se manifestă în mod continuu Cristos, păstrându-și astfel o prezență neîntreruptă între oameni, de-a lungul istoriei. Acești indivizi formează Biserica Sa și prin ea, adică prin fiecare din ei în parte, Isus Cristos continuă să fie prezent de două mii de ani încoace, la fel ca la începutul primului mileniu al erei noastre. Revelația personală este decisivă pentru un Creștin și trebuie pusă în contextul revelației colective despre care relatează Biblia. Cristos, care locuiește în oameni, este Cuvântul lui Dumnezeu întipărit în inimi.

Biserica celor născuți din nou depășește barierele și limitele confesiunilor creștine și cu toate că există, în marea ei majoritate în interiorul acestora, ea este, din punct de vedere spiritual, deasupra lor. Biserica Spirituală Unică merge dincolo de orice bariere instituționale, chiar cele ale Creștinismului, deoarece Isus Cristos nu are două Biserici sau mai multe, ci doar una. Această Biserică este ca și atmosfera Terei, care nu ține cont de granițele teritoriale ale statelor, ci își urmează propria sa dinamică, independent de ele.

Caracterul divin al Bisericii celor născuți din Spirit

 înapoi la cuprins!

Teza mea principală, expusă în această lucrare, este că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este un organism divin și nu o organizație divino-umană. Reprezentanții Bisericilor instituționale se amăgesc cu ideea că acestea sunt organizații divino-umane, cu toate că sunt doar construcții pur umane. Această afirmație are foarte importante consecințe practice, în primul rând, în legătură cu raportul dintre ființa umană și Dumnezeu. În al doilea rând, pentru înțelegerea corectă a raportului dintre credincioși. În al treilea rând, sunt vizate relațiile dintre Creștinism și celelalte religii ale lumii.

În cadrul instituțiilor religioase creștine, cele două elemente, cel divin și cel uman, se află într-un raport ciudat, în care umanul tinde să domine și să controleze divinul. Elementul divin în instituțiile bisericești este dat numai de prezența, în cadrul ei, a membrilor Bisericii celor născuți din Spirit. Această conexiune nu garantează caracterul divino-uman al instituțiilor bisericești deoarece este vorba de două entități diferite, ale căror caracteristici diferite le-am precizat în această lucrare. Una dintre ele este Biserica celor născuți din Dumnezeu, care are un caracter divin și cealaltă este reprezentată de orice instituție, sau organizație de tip bisericesc, adică Bisericile corporatiste, care au un caracter uman. Cele două entități nu se absorb, sau nu se amestecă omogen între ele, ci se combină, în mod ne omogen și temporar, păstrându-și fiecare o identitate separată. Este adevărat că ele sunt ușor de confundat, dar nu și de către aceia care au parcurs procesul nașterii din nou. Duhul Sfânt locuiește numai în oameni și nu în clădiri ne ocupate, prin urmare, în măsura în care într-o instituție bisericească sunt prezenți oameni umpluți de Duhul Sfânt, numai în acea măsură acolo se află și elementul divin. Acest factor divin nu devine însă un element sau caracter propriu, un atribut, sau o caracteristică a respectivei instituții, ci factorul divin devine o parte, un element component, esențial și definitoriu, al persoanei umane. Divinul nu se asociază, în mod organic, cu o instituție, deoarece o astfel de instituție nu este ea însăși omogenă, din punct de vedere al intereselor care se manifestă, în conducerea ei. Factorul divin se asociază cu indivizii care sunt dispuși să se lase conduși de el, adică să se lase conduși de Duhul și nu de firea pământească. (Galateni 5: 16) Bineînțeles că reprezentanții Bisericilor instituționale vor susține că instituțiile lor bisericești au fost conduse totdeauna de către oameni spirituali și conduși de Duhul Sfânt, dar faptele din istorie îi vor contrazice. A fost sclavia aprobată de Dumnezeu, sau Inchiziția, sau Cruciada copiilor, sau pasivitatea în fața regimului fascist, sau lipsa de rezistență spirituală a Bisericii instituționale Ortodoxe, în fața regimului comunist? Nenumărați preoți ortodocși, romano-catolici, sau greco-catolici au fost aruncați în închisorile comuniste unde au îndurat suferințe și batjocuri ne măsurate și unde au dat dovadă de o forță și o rezistență spirituală, demne de cea mai înaltă admirație. Instituția bisericească Ortodoxă însă, prin nenumărați reprezentanți ai ei a avut momente în care a jucat un rol ne clar și nu a reprezentat un adevărat bastion de apărare spirituală pentru credincioși. A vrut Dumnezeu ca această din urmă corporație bisericească să constituie doar un decor pentru cultul personalității unui dictator care a înghițit atâtea suflete?

Eu sunt convins că în toate confesiunile creștine, de exemplu, în cadrul instituției bisericești Romano-catolice, a celei Ortodoxe, a instituțiilor bisericești Protestante și Neoprotestante, etc., se află nenumărați membrii ai Bisericii celor Aleși. Din păcate, sunt tot atât de convins că ei nu constituie majoritatea și   influența lor nu este decât rare ori aceea care prevalează asupra activității instituțiilor bisericești respective. Această lucrare este o critică a sistemului instituțional creștin și nu a indivizilor față de care nu pot exprima decât compasiune, deoarece cea mai mare parte din ei sunt victimele ne cunoașterii și ne experimentări esenței credinței creștine și a greșitei îndrumări oferite de reprezentanți ai Bisericilor instituționale. Sistemul instituțional, acela care presupune exercitarea autorității spirituale, de către diverse corporații bisericești, în numele și în locul lui Dumnezeu trebuie criticat, dar oamenii trebuie salvați și îndrumați către o reală spiritualitate. De fapt critica sistemului corporatist religios ar ca scop tocmai eliberarea conștiințelor umane de apăsarea și întunericul în care Bisericile instituționale sunt interesate să le mențină.

Influența și acțiunea membrilor Bisericii celor născuți din Dumnezeu este decisivă în viețile multor credincioși, în mod individual și nu asupra activității Bisericilor instituționale ca și organizații religoase. De exemplu, în Biserica instituțională Ortodoxă, cea Romano-catolică, sau cea Greco-catolică există călugări sau preoți care au o înaltă spirtualitate, sunt născuți din nou, au darurile și roadele Duhului Sfânt și marchează pe enoriașii, cu care intră în contact. Același lucru este valabil în toate celelalte instituții bisericești, în ceea ce îi privește pe pastori, presbiteri, diaconi, evangheliști, etc. Nu toți călugării și preoții au acest impact, ci numai aceia care sunt născuți din nou. Pe de altă parte, datorită sistemului instituțional Ortodox, acești oameni spirituali, mai înainte menționați, nu sunt lăsați să promoveze ideea că toți cei credincioși trebuie să aibă aceeași alură ca și ei, adică toți enoriașii lor trebuie să aspire la a fi născuți din nou. „Laicii” vin la duhovnicii lor, profund impresionați de valoarea lor spirituală, dar nu le trece nici o clipă prin minte, că acești lideri sunt doar un exemplu care trebuie urmat, de fiecare credincios în parte și chiar depășit, deoarece ținta este înălțimea plinătății staturii lui Cristos. Sistemul instituțional creștin și obligativitatea dogmelor și doctrinele imuabile se interpun între credincioși și le limitează comunicarea spirituală liberă. Ele sunt și un element determinant al ipocriziei, deoarece credincioșii se feresc să spună ce gândesc, pentru a nu fi judecați și marginalizați, sau excluși.    

Biserica Spirituală Unică nu este o nouă denominațiune creștină și nici nu poate deveni. Nu este o organizație umană și nici o organizație divino-umană, ci este o organizație pur divină. Ca organism, ea este pur divină din punctul de vedere al organizării și funcționarii ei. Structura ei este stabilită în totalitate de Dumnezeu, care determină locul și darul fiecăruia în cadrul ei. (1 Corinteni 12: 28-30) Structura acestei Biserici, care este formată din apostoli, proroci, învățători, cei care au darul minunilor, cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirii în alte limbi și tălmăcirii limbilor, sau cei care au darul deosebirii duhurilor, daruri precizate de apostolul Pavel, depinde de Duhul lui Dumnezeu și nu are cum să fie considerată altfel decât o structură divină. Oamenii nu hotărăsc nimic în ceea ce privește stuctura sau componența adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu. Ei nu îi aleg sau numesc pe apostoli, proroci, evangheliști, învățători, etc. Toate aceste funcționalități sunt îndeplinite de oameni aleși direct de Dumnezeu. Mai mult decât atât, Isus este acela care îi trimite pe ai Săi acolo unde aceștia trebuie să meargă, sau îi oprește chiar să meargă într-un anumit loc. (Faptele Apostolilor 16: 9)        

Susțin acest lucru întrucât totul, în ceea ce privește așezarea Bisericii celor înscriși în Ceruri, este primit de sus, adică de la Tatăl luminilor. Iată deci, ce are origine divină, în această Biserică: modalitatea de mântuire a celor chemați, jertfa pe cruce a lui Isus Cristos; chemarea fiecărui membru, în parte, nimeni nu poate veni la Dumnezeu din capul lui, sau al ei; credința membrilor ei, credința este enumerată printre darurile Duhului Sfânt; dragostea lor, dragostea este turnată în inimile credincioșilor, prin Duhul Sfânt; darurile carismatice, acestea sunt revărsate de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt; identitatea membrilor adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, aceștia sunt cunoscuți, în mod individual, de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii și numele lor este trecut în cartea vieții; Tot ce ține de Biserica celor înscriși în Ceruri vine direct de la Dumnezeu. Îi aleg oamenii, în adunările lor, prin votul lor, pe apostoli, pe proroci, pe cei care au darul minunilor, pe cei care au darul tămăduirilor sau pe învățători? Nu, în nici un caz. Îi aleg sau îi numesc ei pe episcopi, pe preoți sau pe pastori? Da, ei pot face astfel de alegeri sau numiri, dar aceasta nu înseamnă că cei aleși sau numiți sunt aleși sau numiți de Dumnezeu. Alegerile și numirile în adevărata Biserică a lui Dumnezeu le face El și cele care se fac în Bisericile corporatiste le fac oameni, și acesta este unul din motivele pentru care susțin că Biserica celor născuți din Dumnezeu este o realitate divină și nu divino-umană. Nu este divino-umană pentru că oamenii nu hotărăsc nimic în legătură cu ea. Fiecare membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este trecut în cartea vieții încă înainte de întemeierea lumii. (Efeseni 1: 4) Cu adevărat, nu există mântuire în afara Bisericii, dar în ceea ce privește Bisericile instituționale, la sfârșitul istoriei, mântuirea va fi numai în afara lor. Până atunci însă, mântuirea celor născuți din Dumnezeu este independentă de instituțiile bisericești, de care aceștia aparțin, câteodată chiar împotriva activității acestora. Nu există mântuire în afara Bisericii celor născuți din Dumnezeu.

 Nu are sens să fiu populist și să afirm lucruri pe care oamenii vor să le audă, întrucât nu urmăresc nici un țel și nici un avantaj personal. Mă interesează doar adevărul și cine nu este de acord cu ceea ce susțin, este dreptul lui sau al ei, dar trebuie să mă combată cu argumente bazate pe Biblie. Cine nu are Duhul lui Cristos nu este al Lui și nu poate compensa această lipsă nici dacă rudele sale, după moartea sa, ar face parastase în fiecare zi, timp de o sută de ani și ar împărți toată averea rămasă în urma lui sau al ei, la săraci. În cel mai fericit caz, ar putea să îmbogățească material pe unii reprezentanți ai Bisericilor corporatiste, dar cel decedat ar rămâne sărac spiritual, așa cum a fost și în viață. Nici membrii confesiunilor Neoprotestante, care nu au fost născuți din nou, nu vor avea alt parcurs, decât cel descris mai sus, adică de separare veșnică de Dumnezeu, cu toate că aceștia își bazează speranțele pe faptul că au fost botezați în apă la maturitate și că au făcut destule fapte bune în viața lor. Aceasta în seamnă că nimeni nu poate fi mântuit prin fapte. (Romani 3: 26-27) Este adevărat că apostolul Pavel s-a referit în textul din Romani la faptele recomandate de Legea iudaică, dar logica rămăne aceeași și dacă ea se extinde și la faptele considerate „bune” de către cultura civilizațiilor în care trăim. 

A îi ajuta pe săraci este o faptă bună, dar înseamnă acest lucru întotdeauna că îi și iubim? O să mi se răspundă că merg prea departe și că nimeni nu poate sonda adîncurile minții și psihologiei umane și că aceasta nu este o știință exactă. Este adevărat, că numai Dumnezeu poate judeca motivele oamenilor, dar în general, acestea nu sunt niciodată pure. Sunt întotdeauna mai multe motive care concurează la îndeplinirea unei acțiuni sau care contribuie la hotărârea asupra unei inacțiuni. A fi generos este dovada unui caracter bun, dar orice om generos are și momente de egoism și chiar răutate. Orice ființă umană, oricât de generoasă, are în vedere și interesul său atunci când săvârșește generozitatea sa. Cu toate acestea, dragostea de natură divină presupune „lepădare de sine,” adică sacrificiu de sine. Aceasta este învățătura lui Isus Cristos și așa ceva se poate realiza numai atunci când suntem conduși de natura Sa spirituală, atunci când suntem născuți din nou. Îmi dau seama că, în urechile multora, cele afirmate mai înainte par a fi curată nebunie și pentru natura umană ne renăscută spiritual, chiar și este o nebunie sau utopie. După cum spunea apostolul Pavel: „...Dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire și pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemați, fie Iudei, fie Greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1: 23-24) „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuiesc judecate duhovnicește.” (1 Corinteni 2: 14) Sper că cititorul va înțelege de ce insist atât de mult asupra nașterii din nou, adică va realiza că învățătura Creștinismului nici măcar nu poate fi înțeleasă corect, decât de către aceia care au fost schimbați în însăși natura lor, adică au fost născuți din Duh, pentru ceilalți această învățătură rămâne o absurditate sau, în cel mai bun caz, o teorie fără efecte practice, un ideal ne realizabil. Acesta este Creștinismul, în esența sa, și nu „îmbrăcămintea spirituală,” făcută la comandă, care să se potrivească cu gusturile fiecăruia, și pe care ne-o oferă „croitorii spirituali,” angajați sau recompensați cu bani sau alte avantaje de către Bisericile instituționale. Pentru cei chemați învățătura creștină este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.         

 Faptele bune, care nu sunt izvorăte din conștiința unei persoane, care a fost născută din Duh, nu din carne, nu sunt eficiente pentru mântuirea acelui individ, întrucât numai copii lui Dumnezeu, adică cei născuți din El, vor vedea Împărăția Cerurilor. Nici vorbitul cu ușurință, în limbi neînțelese, dacă este o manifestare singulară și nu este semnul unei schimbări profunde a caracterului unei persoane, devenită în urma nașterii din Duh, o făptură nouă, nu duce la mântuire. Cine poate atunci să fie mântuit? Toți aceia ale căror nume au fost înscrise în cartea vieții de la întemeierea lumii. Aceștia sunt oamenii născuți din Dumnezeu, adică născuți din nou, înscriși în Ceruri, sunt cei Aleși, adică membrii Bisericii Spirituale Unice.      

„Nu vă înșelați prea iubiții mei frați: orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” [(Iacov 1: 16-17);  ref. 81 în Biblia Ortodoxă]

  Structura funcțională a Bisericii celor născuți din nou este aproape identică cu enumerarea darurilor Duhului Sfânt, care se face în același capitol. La darurile din versetele 4-10 se adaugă darul deosebirii duhurilor, singurul pe care nu îl regăsim în versetele 28-30, unde ne este prezentată structura Bisericii, probabil o omisiune neintenționată. Prin urmare, structura Bisericii este întru totul dependentă de Duhul Sfânt, acela prin care se realizează și renașterea spirituală a individului uman.

„Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește.” [(1 Corinteni 12: 11); ref. 82 în Biblia Ortodoxă]

 Cât despre înființarea Bisericii Spirituale Unice, aceasta nu stă în puterea nici unui om și, desigur, nu există desființare. Nici un Sinod Bisericesc nu s-a adunat să decreteze înființarea acestei Biserici și nici nu era nevoie. Rădăcinile ei se regăsesc o dată cu atragerea primului ucenic și, pentru un timp, ucenicii au fost primii chemați, ca să devină membrii ei. Câtă vreme Isus Cristos a fost pe pământ, el a ocrotit personal acest nucleu devenit ulterior Biserica Sa, dar după înălțare, a trimis Mângâietorul promis pentru a face, de asemenea personal, acest lucru. (Ioan 14: 25-26) Între Înălțare și Ziua Cincizecimii, Isus a continuat să păzească pe ucenicii Săi. Odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, toți cei care au fost părtași la acest eveniment și au primit Duhul Sfânt, au pornit pe drumul renașterii lor spirituale și astfel, pentru ei s-a deschis calea de a deveni parte în adevărata Biserică a lui Dumnezeu și după ei au urmat mulți alții. (Faptele Apostolilor 2: 37-38)

În această fază timpurie, Biserica nu era împărțită în confesiuni creștine și nu era o instituție publică sau mai multe. Se poate pune întrebarea dacă ucenicii au fost născuți din nou, în timpul misiunii lui Isus pe pământ, de vreme ce, de multe ori, nu L-au înțeles și după ce a fost arestat, L-au părăsit? Nu au fost ei convinși de divinitatea lui Cristos numai după ce El a înviat din morți? Când Petru a susținut că Isus este Fiul lui Dumnezeu, El i-a răspuns că nu carnea și sângele i-a făcut această descoperire. Ucenicii lui Isus au avut un statut special și faptul că, în aparență, l-au părăsit, nu trebuie interpretat prin aceea că și-au pierdut credința în El. Moartea Lui nu putea șterge minunile pe care El le-a făcut în mijlocul lor. S-au ascuns pentru a nu fi exterminați de autoritățile romane și pentru a putea duce mai departe mesajul Său. Dovada acestui fapt este că învierea lui Isus i-a găsit pe toți strânși în același loc. (Luca 24: 31-35)

Pe de altă parte, adevărata naștere din nou nu s-a întâmplat nici măcar pentru ucenicii Săi, decât atunci când au primit Duhul Sfânt, care i-a călăuzit în tot adevărul. Cu alte cuvinte, prezența Duhului Sfânt, în interiorul ființei umane, este o experiență personală tot atât de vie ca și cea în care Cristos, despre care relatează evangheliile, ar fi prezent, personal, într-un anumit loc. De fapt, Isus chiar și este prezent, la fel ca acum 2000 de ani, în persoana care îl primește. Numai o credință care vine din interior, dintr-o experiență spirituală personală, ne poate duce la a îl cunoaște și înțelege pe Dumnezeu.  Ucenicii nu l-au înțeles cu adevărat pe Isus, până în momentul când Duhul Sfânt nu a intrat în ființele lor, și până când El nu a început să le vorbească, din interiorul lor. O dovadă pentru aceasta fiind chiar faptul că, atunci când li s-a arătat după înviere, “ei credeau că văd un duh,” deci nu au înțeles că El va învia într-un trup asemănător cu cel în care a existat, înainte de a fi răstignit. (Luca 36: 41)

Referirea la câteva texte Biblice ne va convinge poate, pe mine m-a convins, despre faptul că întreaga organizare și conducere a adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este în măna Lui. În evanghelia după Matei, capitolul 10 cu versetul 5, ni se spune că Isus este Cel care i-a trimis pe cei 12, după ce le-a dat instrucțiunile cuvenite. În Matei 16: 18 Isus spune că El este Acela care va zidi Biserica Sa. Domnul a mai rânduit alți șaptezeci de ucenici și i-a trimis, doi câte doi, înaintea Lui, în toate cetățile și în toate locurile, pe unde avea să treacă El. (Luca 10: 1)

“În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: <<Anania!>> <<Iată-mă Doamne, >> a răspuns el. Și Domnul i-a zis: <<Scoală-te, du-te pe ulița care se cheamă <Dreaptă, > și caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă;...>>” [(Faptele Apostolilor 9: 10-11); ref. 83 în Biblia Ortodoxă]

“Ajunși lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, și s-au pogorât la Troa.” [(Faptele Apostolilor 16: 8-9); ref. 84 în Biblia Ortodoxă]

“El este Capul trupului, al Bisericii, El este începutul, cel întâi născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” [(Coloseni 1: 18); ref. 85 în Biblia Ortodoxă]

Cei care au o misiune, în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, așa cum am precizat deja, au primit-o direct de la Isus Cristos și nu trebuiesc confundați cu funcționarii bisericești, care și-au primit slujbele lor de la Bisericile instituționale, pe care le deservesc. El este Capul la care fiecare credincios trebuie să ajungă prin fidelitatea față de adevăr și numai prin dragostea spirituală. (Efeseni 4: 15)

“Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin cea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste.” [(Efeseni 4: 16); ref. 86 în Biblia Ortodoxă]

Toată organizarea Bisericii celor înscriși în Ceruri vine direct de la Cap. Nu vine de la instituțiile bisericești, de la sinoade, de la forurile de conducere ale diverselor organizații cu caracter creștin. Cei enumerați, în ultimul enunț, sunt niște intermediari care iau deciziile lor, de obicei, prin votul celor prezenți. În ce măsură Capul Bisericii ghidează majoritatea celor care votează, sau care sunt motivele care prevalează în luarea deciziilor, sunt probleme care trebuiesc analizate de la caz la caz. În orice caz, sunt destui aceia care se amestecă în procesul de mântuire al altora, îndeplinindu-și astfel propriile obiective. Apostolul Pavel îi avertizează pe credincioși de pericolul pe care acești oameni îl reprezintă.

“Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-și voia lui însuși printr-o smerenie și închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deșartă, prin gândurile firii lui pământești și nu se ține strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit și bine închegat, cu ajutorul încheieturilor și legăturilor, își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu. Dacă ați murit împreună cu Cristos față de învățăturile începătoare ale lumii, de ce, ca și cum ați trăi încă în lume, vă supuneți la porunci ca acestea: <<Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru! >> Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuințarea lor și sunt întemeiate pe porunci și învățături omenești, au în adevăr, o înfățișare de înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și asprime față de trup, dar nu sunt de nici un preț împotriva gâdilării firii pământești.” [(Coloseni 2: 18-23); ref. 87 în Biblia Ortodoxă]

În alt loc, apostolul Pavel a spus că se poartă aspru cu trupul său, cu toate că, în textul citat mai sus, se pare că pledează pentru o anumită îngăduință.

“Eu, deci, alerg, dar nu ca și cum nu aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, că nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” [(1 Corinteni 9: 26-27); ref. 88 în Biblia Ortodoxă]

Până la urmă, purtarea cu asprime cu trupul este o necesitate, în caz contrar există riscul de a fi lepădat, după cum afirmă apostolul Pavel. Nu există nici o contradicție între cele două texte de mai sus. De fapt, în ele, Pavel descoperă foarte bine mecanismul instituțiilor bisericești, care prin funcționarii lor stabilesc tot felul de reguli, în fond, fără nici o însemnătate din punctul de vedere al mântuirii, dar care au ca finalitate dominația asupra membrilor lor. Unde există reguli, este nevoie de cineva care să supravegheze aplicarea lor, deci regulamentele sunt baza exercitării autorității. Unde există reguli multe, acolo este de lucru și pentru cei care pot judeca și aplica sancțiuni, în cazul încălcării lor. Regulile stabilite de oameni asigură funcționarea corporațiilor bisericești și dă de lucru celor care le conduc. Care este pericolul? Acela ca unii credincioși să ajungă să considere cap al Bisericii alte autorități decât pe Isus Cristos și în felul acesta, fie să se îndepărteze, sau să nu realizeze nevoia de a primi creșterea cuvenită, care vine de la Capul Bisericii. Este, de fapt, exact ceea ce se întâmplă în instituțiile bisericești, unde sunt destui care doresc să stabilească reguli despre felul cum trebuie să se poarte, să se îmbrace sau să mănânce credincioșii. Dacă nu ajung să impună reguli, cel puțin îi otrăvesc pe cei din jur cu observațiile lor. Orice alt cap al Bisericii, fie patriarh, papă, președinte de cult, etc., nu este decât conducătorul unei organizații religioase creștine, deoarece Singurul Cap al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este Isus Cristos. Este adevărat că acei credincioși creștini, care nu sunt renăscuți spiritual, preferă să fie conduși de oameni, nu de Dumnezeu. Se repetă, în felul acesta, istoria care este prezentată în cartea 1 Samuel.

“Domnul a zis lui Samuel: << Ascultă glasul poporului în tot ce-ți va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit și au slujit altor dumnezei.>>” [(1 Samuel 8: 7-8); ref. 89 în Biblia Ortodoxă]

Oamenii, ne renăscuți spiritual se înțeleg unii pe alții și sunt dispuși la compromisuri. Își tolerează unii altora ne împlinirile și standardul spiritual scăzut și preferă să trăiască într-un mediu spiritual „căldicel,” decât să răspundă exigențelor lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cei în care locuiește Cristos nu își găsesc locul decât alături de El. Din experiența apostolului Pavel rezultă, că el nu s-a ghidat deloc după oameni, chiar atunci când aceștia erau apostoli, care au fost în prezența lui Isus.

“Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele și m-a chemat prin harul Său. – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou în Damasc. După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoștință cu Chifa, și am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe nici un altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului... După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; și am luat cu mine și pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, și le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.” [(Galateni 1: 15-19; 2: 1-2); ref. 90 în Biblia Ortodoxă]

Toți membrii Bisericii celor Aleși sunt puși deoparte din pântecele maicilor lor de către Dumnezeu. (Efeseni 1: 4) Prin urmare, toți aceștia sunt conduși direct de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, la fel cum a fost și Pavel. Se poate remarca că Pavel s-a dus la Ierusalim după paisprezece ani, numai în urma unei descoperiri. În fond, ca în multe alte ocazii, scrierile lui au și o latură retorică, adică este puțin probabil ca el să își fi pus problema dacă nu cumva aleargă în zadar, tocmai după patrusprezece ani de la momentul când a început misiunea sa. Ar fi putut greși el în toți acești ani fără să știe? Pavel a avut încredere în alegerea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru el și nu mă îndoiesc că aceeași încredere îi animă pe toți membrii Bisericii celor înscriși în Ceruri.

Sunt și păreri care susțin că Biserica s-a născut o dată cu învierea lui Isus și cu atribuirea diverselor misiuni către discipoli, deci înainte de ziua Cincizecimii. Cei unsprezece ucenici, adunați pe un munte în Galilea, au primit misiunea, din partea lui Isus, să facă discipoli din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt și să îi învețe tot cea ce au auzit de la divinul Învățător. (Matei 28: 19-20) Deasemenea, în Luca 24: 47, cei unsprezece apostoli sunt îndrumați de a proclama, în numele lui Isus, pocăința și iertarea păcatelor, adresându-se tuturor națiunilor. În N.T., dezvoltarea „mișcării lui Isus” în ceea ce a devenit Biserica Lui este atribuită Duhului Sfânt și toți scriitorii textelor respective sunt de acord cu acest lucru. Duhul Sfânt a fost și este la lucru în activitatea Bisericii.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este condusă de Cristos prin Duhul Sfânt, care este, de fapt, Duhul lui Cristos și Duhul Tatălui, în egală măsură. Nu are cum să nu fie Duhul Tatălui și al Fiului, în egală măsură, de vreme ce Tatăl și Fiul sunt unul și același Dumnezeu, adică sunt una. Creștinismul este o religie monoteistă nu politeistă, chiar dacă susținem existența unui Dumnezeu Trinitar. Orice idee de subordonare sau de ierarhie, în interiorul Trinității divine, ne îndepărtează de principiul unui Dumnezeu unic. Pe de altă parte, recunoașterea primordialității Tatălui, doar din punctul de vedere temporal, adică recunoașterea Sa ca pe o realitate fără început și fără sfârșit, și recunoașterea faptului că Tatăl s-a întipărit în Fiul, adică în materie, la un moment dat, deci că Fiul are un început, se situează în acord cu principiile prezentate de Biblie. Este însă imposibil de conceput un singur moment, în care Tatăl să fi existat fără Duhul Său, adică Duhul Sfânt, fără să recunoaștem, în felul acesta, că a existat un moment în care Tatăl nu a fost o realitate spirituală conștientă de sine. Dacă susținem că Dumnezeu Tatăl este numai Duh, adică numai Spirit, aceasta înseamnă să spunem că Duhul Sfânt este Duhul unui Duh, ceea ce pare a fi un pleonasm. Nu este locul și momentul pentru a dezvolta acest subiect, dar este momentul pentru a susține încă o dată că reprezentanții Bisericilor corporatiste, care cred că știu ceva, încă nu au cunoscut cum trebuie să cunoască.     

În concordanță cu evanghelia după Ioan, Isus Cristos înviat, a apărut ucenicilor săi în seara de Paști, când a suflat asupra lor și le-a spus: „Luați Duh Sfânt.” (Ioan 20: 22) În felul acesta a început împlinirea promisiunilor lui Isus în legătură cu venirea Duhului Sfânt. (Ioan 14: 16-17) Cuvântul “Paraclete” se referă la un ajutor, la cineva care oferă consolare, la un apărător sau la un avocat al apărării. În evanghelia după Ioan, la capitolul 14: 16-17, Isus vorbește despre Duhul adevărului ca despre un Mângâietor și, prin aceasta, confirmă că Duhul Sfânt îl înlocuiește pe Isus și continuă activitatea sa după moartea și învierea sa. O sarcină importantă a Mângâietorului este aceea de a îi învăța pe credincioși toate lucrurile și de a le aminti tot ceea ce a spus Isus, când era pe pământ. (Ioan 14: 26). De asemenea, o altă funcție a Mângâietorului este aceea de a dovedi lumea în eroare în ceea ce privește păcatul, dreptatea și judecata. (Ioan 16: 8). Duhul Sfânt va descoperi, de asemenea, lucrurile care urmează să se întâmple. (Ioan 16: 13-14). Continuarea misiunii lui Isus pe pământ a fost posibilă tocmai prin activitatea Duhului Sfânt. În Faptele apostolilor, Duhul Sfânt este o Persoană importantă în istoria salvării. El este acela care a inspirat-o pe Elisabeta, Maria, Simeon și Ana și a participat la conceperea lui Isus Cristos ca ființă umană. (Luca 1: 35) În timpul misiunii sale pe pământ, Isus a fost singurul purtător al Duhului Sfânt. Încă de la începutul misiunii sale, Isus subliniază importanța misiunii Duhului Sfânt. (Luca 4: 18) În toată perioada în care a activat pe pământ, Isus a manifestat darurile Duhului Sfânt, de exemplu, darul de vindecare, de a face minuni, de prorocie sau darul deosebirii duhurilor.

În conformitate cu Faptele Apostolilor, 1: 6-11, înainte de înălțarea sa la Ceruri, Isus a promis ucenicilor săi putere, atunci când Duhul Sfânt va veni asupra lor; în această bază, ei urmau să fie martorii lui Isus în Ierusalim, în toată lumea și Samaria și până la marginile pământului. (Faptele Apostolilor 1: 8). Extraordinara răspândire a Creștinismului s-a produs și datorită nenumăratelor miracole pe care credincioșii creștini le-au săvârșit prin puterea Duhului Sfânt. Cu ocazia zilei Cincizecimii, adică la Rusalii, discipolii au fost umpluți cu Duhul Sfânt. (Faptele Apostolilor 2: 4)

Isus Cristos face și în zilele noastre minuni, vindecă pe bolnavi și are grijă de toți aceia care sunt ai săi, adică de toți aceia care i-au fost încredințați de Tatăl Ceresc, cu scopul de a fi salvați. (Ioan 6: 39) Puterea Duhului Sfânt face posibil, pentru discipolii lui Isus, să înfăptuiască aceleași miracole pe care le-a înfăptuit și El. (Ioan 14: 12) Duhul Sfânt este fundația și structura Bisericii Spirituale Unice și întreaga activitate a acesteia este bazată pe activitatea Lui.

Cu toate că momentul în care se poate vorbi de Biserică este discutat în literatura de specialitate, totuși indiferent când îl plasăm, în mod concret, cel mai important este să vedem Biserica ca pe o clădire care s-a zidit treptat, printr-un proces în timp, la temelia căreia stă Cristos. Biserica a fost cunoscută de Dumnezeu de la întemeierea lumii și înainte ca să existe oamenii pe pământ, Biserica exista în proiectul Lui. Biserica Spirituală Unică este mai veche decât lumea noastră și va dăinui mai mult decât ea, va dăinui veșnic. După moartea Sa, Isus s-a arătat discipolilor Săi. El s-a arătat femeilor care s-au dus la mormânt. (Matei 28: 9-10) S-a arătat celor 11 ucenici. (Matei 28: 16-20); celor doi ucenici pe drumul către Emaus (Luca 24: 13-35); Mariei Magdalena (Ioan 20: 11-18); discipolilor (Ioan 20: 19-23); discipolilor și lui Toma (Ioan 20: 24-29); celor șapte discipoli care pescuiau în Galilea (Ioan 21. 1-23); ucenicilor adunați în Ierusalim. (Faptele Apostolilor 1: 3-11) Cu ocazia arestării lui Isus, toți discipolii Săi au fugit și Petru a negat că îl cunoștea pe Isus. (Marcu 14: 50; 66-72)

Ceva s-a întâmplat, un lucru suficient de important care să îi facă pe cei care erau speriați de moarte, să dobândească, din nou curaj și să îl proclame, cu toată tăria, pe Isus. Acest ceva este învierea din morți a lui Cristos. Ce altceva putea explica determinarea cu care ucenicii lui au continuat opera lui Isus după moartea lui, în ciuda persecuțiilor și a morții violente a mentorului lor? Ce altceva poate explica renunțarea, dintr-o dată, la frică și abordarea cu îndrăzneală a misiunii de propovăduire, a veștii bune a evangheliei? Dacă Isus nu ar fi înviat, toată propovăduirea lui ar fi fost pusă sub semnul întrebării de ucenicii lui, întrucât El a dat de înțeles că deține secretul vieții veșnice. Cine credea în El urma să nu mai moară niciodată, după spusele Lui.  (Ioan 5: 24; 6: 39-40; 11: 24) Cred că și acesta este un argument foarte solid în sprijinul învierii lui Isus. Atâta vreme cât El a propovăduit viața veșnică și învierea din morți, ar fi fost greu de acceptat, în continuare, pentru ucenici învățăturile Sale, dacă Isus ar fi murit și nu ar fi înviat. El a propovăduit, de asemenea, chiar învierea Sa și dacă prorocia aceasta nu s-ar fi împlinit, ar fi pus în discuție întreaga lui învățătură. Ucenicii nu ar fi avut nici o bază pentru a continua misiunea lor. Cu toate acestea, cea mai puternică dovadă a învierii lui Isus Cristos este faptul că El trăiește în continuare în noi.

Despre predestinare şi înscrierea în cartea vieţii

 înapoi la cuprins!

Este înscrierea în cartea vieții doar o posibilitate către mântuire sau reprezintă garanția mântuirii? Cu alte cuvinte, dacă o persoană este înscrisă în cartea vieții, echivalează lucrul acesta cu siguranța mântuirii? Ca să folosesc o comparație, este ca și cum o persoană ar fi înscrisă la un concurs, să zicem de alergare, în care mai mulți sunt înscriși dar numai trei ajung pe primele locuri. Este înscrierea în cartea vieții o garanție a mântuirii, sau ea asigură un loc de candidat pentru mântuire, dar nu în mod necesar de câștigător al premiului? Există argumente solide și pentru o variantă și pentru cealaltă și în final alegerea unei variante este o problemă de opțiune și de raportare la întregul spirit al Bibliei. Pentru prima opțiune avem textul în care Apostolul Pavel ne spune că aleargă fără siguranța că a și dobândit premiul, deci premiul nu era obținut înainte de a începe cursa, deci alergarea trebuie, în mod obligatoriu, parcursă și numai la sfârșit se stabilesc premiile. Un contra argument ar fi faptul că Dumnezeu cunoaște dinainte pe cei care vor sfârși cursa și datorită acestui motiv nu ar fi avut rost să îi înscrie în cursă pe cei despre care știa că nu vor reuși, cu atât mai mult cu cât, cei aflați pe drumul mântuirii, sunt îndreptățiți prin sângele lui Isus Cristos, deci nu datorită meritelor lor. Un alt contra argument este faptul că toți cei înscriși în cartea vieții au fost încredințați lui Isus Cristos de către Tatăl Ceresc, în vederea mântuirii lor. Toată activitatea lui Isus este îndreptată în vederea salvării acestor persoane și aceasta este și voia Tatălui Ceresc. Cristos nu eșuează în ceea ce face, cu toate acestea, ființa umană își păstrează libertatea de a alege.

În a doua variantă, în care înscrierea echivalează cu reușita, lucrul acesta ar însemna că Dumnezeu, în preștiința Lui, știe de la început cine va reuși în cursa mântuirii și îi înscrie în cartea vieții numai pe aceia, despre care știe că vor atinge obiectivul. În cazul acesta, candidații sunt aceiași cu câștigătorii. Dumnezeu nu face o apreciere prealabilă în legătură cu cine are șanse și cine nu are șanse să câștige premiul mântuirii, deoarece El i-a trecut în carte numai pe aceia, pe care știa de la început că vor reuși. Diferența dintre cele două variante este aceea că în prima, Dumnezeu face o preselecție între oamenii de pe pământ și îi înscrie la concurs pe toți aceia care au o șansă, dar nu toți reușesc. În a doua opțiune Dumnezeu știe cu siguranță pe cei mântuiți și cunoaște, de asemenea, cu siguranță, că nimic nu se va întâmpla care să determine eșecul lor.

Prima variantă este un proces în două trepte și presupune că nu toți oamenii de pe pământ sunt înscriși în cartea vieții, ci numai aceia despre care Dumnezeu știe că vor accepta mântuirea. Cu toate acestea, mântuirea lor nu este garantată, ei sunt doar candidați și este posibil ca unii să nu ajungă la țintă. Isus Cristos va face tot posibilul pentru aceste persoane și a și făcut, întrucât a murit pentru ei pe cruce. În ciuda eforturilor Sale, unii dintre candidații la mântuire nu vor fi printre cei care vor reuși, deoarece liberul arbitru al fiecăruia este determinant. Cel care hotărăște, în final, destinul său veșnic este individul, care dispune de libertatea de alegere și acesta poate, prin respingerea sa personală, să refuze mântuirea care i se oferă. Persoana respectivă a fost un candidat pentru că, pentru un anumit timp a fost în legătură cu Isus, dar a renunțat la acest drum. A fost scris în cartea vieții pentru că și-a exprimat un interes în credința creștină, dar, în final, această legătură nu s-a fructificat și persoana a fost ștearsă din cartea vieții. Un argument pentru această variantă este acela, că există posibilitatea ca o persoană să vină la Cristos din proprie inițiativă, caz în care El promite, că acel individ  nu va fi alungat afară (Ioan 6: 37) Aceasta înseamnă că vor veni la mântuire și persoane care nu sunt trecute în cartea vieții, cum sunt cele din cazul de față, pentru că dacă acest exemplu s-ar referi tot la cei înregistrați în cartea vieții, nici nu s-ar pune problema ca o astfel de persoană să fie alungată afară.

Pe de altă parte, Isus ne spune că nimeni nu poate veni la El, dacă nu este atras de Tatăl (Ioan 6: 44). El enunță un principiu, care sună cam așa: În ipoteza că vine cineva din proprie inițiativă la Isus, cu toate că persoana respectivă nu era trecută în cartea vieții, aceasta nu va fi alungată. Totuși, acesta rămâne un principiu teoretic, deoarece, în practică, nimeni nu poate veni la Isus decât prin atracția exercitată de Tatăl Ceresc. Cei care vin la instituțiile bisericești nu vin, în mod necesar, la Cristos. De ce a mai enunțat Isus o axiomă, care oricum nu are aplicabilitate practică? Tocmai pentru a stabili clar că trecerea unor candidați în cartea vieții nu este un act arbitrar din partea lui Dumnezeu. Dacă pe lângă cei trecuți în această carte vor mai fi alții, care nu sunt trecuți, dar vor vrea să vină la Dumnezeu, aceștia nu vor fi alungați. Numai că, în practică, cei care vin la mântuire din inițiativa lor, nu ajung la mântuire, pentru că sunt deturnați de instituțiile bisericești în direcția dorită de ele. Aceștia sunt transformați în masa de manevră a acestor Biserici corporatiste și rămân atașați de ele nu de Isus Cristos. Ei devin buni Ortodocși, buni Romano-catolici sau Greco-catolici, buni și fideli Penticostali, sau atașați cu toată inima de instituția bisericească Baptistă sau alte corporații bisericești, dar ne născuți din nou și fără să facă parte din Biserica celor Aleși. În practică, este evident că sunt multe persoane care sunt mai atașate de Biserica confesională, la care sunt membri și de tradițiile și învățăturile acesteia, decât de Persoana lui Isus Cristos.

În a doua variantă, Dumnezeu îi știe pe câștigători de la început și din acest motiv îi trece, numai pe ei, în cartea vieții. Aceștia au parcurs deja, în planul Său, drumul mântuirii. Teoretic, ar putea să fie șterși din această carte dar, practic, nu vor fi, deoarece Dumnezeu i-a trecut în ea numai pe aceia despre care știe cu siguranță că vor fi salvați. Un argument împotriva acestei variante sunt anumite texte ale Bibliei, care dau impresia că există posibilitatea ca anumite persoane să fie șterse din cartea vieții (Apocalipsa 3: 5) Dacă în aceasta au fost trecuți numai aceia despre care Dumnezeu știa că vor fi mântuiți, de ce se mai vorbește despre această posibilitate? Deoarece liberul arbitru al omului rămâne și aceasta dă posibilitatea fiecăruia de a își hotărî propriul traseu. N.T. nu ne spune că anumite persoane vor fi șterse din cartea vieții, cu siguranță, ci doar că ar putea fi șterse. Cristos nu poate greși în misiunea Sa de a salva oamenii. Dumnezeu i-a trecut în cartea vieții numai pe aceia care își doresc mântuirea, care au sperat încă dinainte în Cristos și nu au cum greși ca să o piardă pentru că ei sunt mântuiți, nu prin meritele lor, ci prin meritele lui Isus. Ar putea, în mod teoretic, renunța voluntar la mântuire dacă, dintr-un anumit motiv ar hotărî să facă acest lucru. Cu toate că există această posibilitate, în cartea vieții sunt trecuți numai aceia care nu vor renunța la mântuire, pentru nici un motiv. Satana va încerca să îi înșele chiar și pe cei Aleși, dar oare va reuși? După părerea mea, nu va reuși să înșele pe aceia care sunt ai lui Cristos, pentru că nimic nu îi poate despărți de dragostea Lui. (Romani 8: 38-39)

„De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel dintâi născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceea pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit.” [(Romani 8: 28-30); ref. 91 în Biblia Ortodoxă]

 În a treia variantă, toți oamenii sunt înscriși în cartea vieții o dată cu nașterea lor, dar, în final, rămân înscrise numai numele celor care sunt aleși. Toate celelalte nume sunt șterse din cartea vieții. Toată omenirea pornește de la aceeași linie de start și fiecare găsește în Isus Cristos tot ceea ce are nevoie pentru salvarea sa. Nimeni nu este privilegiat în nici un fel, dar reușesc numai aceia care l-au primit pe Cristos în viețile lor. Aceia care au acceptat jertfa lui Isus pentru iertarea păcatelor lor, sunt salvați și numele lor rămân scrise în cartea vieții. Toate celelalte nume sunt șterse din cartea vieții. Împotriva acestei opțiuni de interpretare există texte Biblice, în care ni se arată clar că nu toți oamenii au fost înscriși în cartea vieții de la întemeierea lumii (Apocalipsa lui Ioan 17. 8) De asemenea, textul în care Isus vorbește despre aceia care au venit singuri la mântuire și care nu vor fi izgoniți afară, deci aceia care nu au fost înscriși în cartea vieții. Dacă ar fi fost înscriși în cartea vieții, ar fi fost atrași de Tatăl și nu ar fi venit singuri la mântuire.

După părerea mea, varianta care are cele mai multe merite este aceea care admite ideea că Dumnezeu îi știe dinainte pe toți aceia care vor fi cu El în Ceruri. De altfel, din perspectiva lui Dumnezeu aceștia și sunt deja cu El în Împărăția Sa, întrucât El Este și în viitor, așa cum Este în trecut sau în prezent. Dumnezeu Este deasupra timpului, deoarece Este o realitate infinită care nu Este limitată de timp sau de spațiu. El i-a trecut în cartea vieții pe aceia care, în momentul de față sunt cu El, în Ceruri și care sunt cei Aleși. Aceștia au fost aleși ca să fie sfinți și fără prihană înaintea Lui și care să fie înfiați prin Isus Cristos, spre lauda slavei harului Său. Totul însă se bazează pe faptul că noi am nădăjduit mai dinainte în Cristos. Nu este vorba despre o alegere arbitrară, din partea lui Dumnezeu. Este vorba despre credința pe care fiecare membru al Bisericii celor născuți din Dumnezeu și-a exprimat-o încă înainte de întemeierea lumii, credința în Cristos, acea credință care a fost manifestată, atunci când toate lucrurile existau doar în planul Său. Este vorba despre faptul că Dumnezeu a și judecat lumea, în viitorul nostru, dar care este actual pentru El, și că judecata viitoare este deja făcută și că toți cei mântuiți trăiesc în viitorul lor, care este prezent pentru Dumnezeu și că din acel „viitor în prezent,” Dumnezeu știe cine este mântuit și cine nu. Satana se va strădui să îi înșele pe cei Aleși, dar Dumnezeu, în planurile Sale, are soluțiile pentru aceste încercări. Una dintre ele este aceea că El vrea să îi conștientizeze pe credincioși în legătură cu adevărata Sa Biserică și în acest mod să îi ferească de a participa la rătăcirea „curvei celei mari”, adică a complexului instituțional religios care va pieri înghițit de flăcări.

Unul din cei șapte îngeri s-a adresat lui Ioan: „Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari. Cu ea au curvit împărații pământului; și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei.” (Apocalipsa lui Ioan 17: 1-2) „Femeia imorală” reprezintă instituțiile bisericești și, în viitor, complexul instituțional bisericesc. Autoritatea impusă a Bisericilor instituționale reprezintă un sistem care uzurpă prezența personală a lui Dumnezeu în conștiințele oamenilor și această autoritate va fi exercitată la sfârșitul istoriei de un conglomerat de instituții bisericești, unite între ele prin legătura unei organizări pur umane și nu prin dragostea lui Cristos. 

“În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit și anume oricine va fi găsit scris în carte.” [(Daniel 12: 1); ref. 92 în Biblia Ortodoxă]

Cine, deci, va fi mântuit, conform textului mai sus citat? Nu este vorba de mai multe instituții bisericești, ci de o singură comunitate spirituală, formată din cei Aleși. Este vorba de Biserica celor născuți din nou, cei înscriși în cartea vieții, aceia care vor fi cu Cristos pentru veșnicie.

În Biserica Spirituală Unică nici un om, oricine ar fi, nu poate înscrie o altă ființă umană, dar, în același timp, nici nu o poate exclude din ea. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este Biserica celor înscriși în Ceruri, de către Dumnezeu. Componența acestei Biserici este stabilită și întregită de El.

„Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți.” [(Faptele Apostolilor 2: 47); ref. 93 în Biblia Ortodoxă]

“Registrul” de membrii al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este cartea vieții, dar acesta nu este completat de oameni ci de El. Cine va putea anihila Biserica Spirituală Unică a lui Dumnezeu și cine poate contesta existența ei? În Cetatea eternă nu va intra nimic întinat „ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului,” adică a lui Cristos. (Apocalipsa lui Ioan 21: 27) 

Câteva considerente cu caracter moral

 înapoi la cuprins!

Cum poate o anumită persoană să știe despre sine, dacă este născută din nou? Acest lucru se poate aprecia analizând propria postură spirituală. Se vede o schimbare calitativă, radicală în caracterul nostru, comparativ cu perioada când nu practicam credința creștină? Facem bine celor din jur ori de câte ori avem posibilitatea? Facem ceea ce este bine din obligație, fiindcă așa ne cere morala creștină, sau, pur și simplu, trăim o mare pasiune, o satisfacție personală, o plăcere spirituală când putem să îi ajutăm pe cei din jurul nostru? Punem interesele celorlalți deasupra intereselor noastre? Suntem gata să facem sacrificii reale pentru cei din jur, la nevoie chiar să ne jertfim viața? Îi iubim pe dușmanii noștri și căutăm să le facem tot binele de care suntem în stare? Bineînțeles că nu o să îi ajutăm și procurându-le arma cu care vor să ne distrugă, ci mai degrabă le arătăm prin exemplu personal calea binelui. Simțim și conștientizăm puterea spirituală care locuiește în noi? Se manifestă prin noi darurile Duhului Sfânt și vedem clar că în noi se desfășoară și se exprimă roadele Sale? Fiecare trebuie să își răspundă pentru sine și oricât de nebunesc sau utopic ar părea, este bine cel puțin, să știm că, în conformitate cu învățăturile Bibliei, aceasta este practica Creștinismului. Nu are rost să ne facem iluzii. Dumnezeu are milă de toată lumea, dar în Împărăția Cerurilor nu vor intra decât aceia care sunt născuți din nou, adică aceia care sunt născuți din Dumnezeu.

Omul, ca să supraviețuiască și pentru a se putea suporta pe sine, are nevoie să se iubească cu toată pasiunea pe sine însuși, căci numai în felul acesta poate trece peste multitudinea de greșeli, pe care fiecare le săvârșește în această viață. Cu cât suntem mai exigenți cu noi înșine, mai perfecționiști, cu atât avem nevoie să ne iubim mai tare pe noi, pentru a putea trece peste imperfecțiunea noastră. Există indivizi care ar fi gata să sacrifice toată lumea pentru viața lor, adică ar face orice ca să își scape viața, numai că învățătura Creștinismului este în sensul că trebuie să îi iubim pe ceilalți ca pe noi înșine. De câte ori ne iertăm pe noi înșine când greșim? De un număr ne determinat de ori și este bine că este așa, căci altfel unii ar ajunge să nu se mai poată ierta și să fie bântuiți de gândul sinuciderii. Numai că, același regim trebuie să îl aplicăm și celorlalți, adică trebuie să îi iertăm la nesfârșit. Aceasta este morala creștină și aceasta este adevărata dreptate, în viziunea Creștinismului. Trebuie să le acordăm celor din jurul nostru un statut identic cu cel pe care îl avem noi înșine, în ochii noștri.

Ce ușor ne iertăm nouă greșelile noastre și cât de aspri suntem cu cei care greșesc în jurul nostru. Bisericile instituționale folosesc două unități de măsură diferite, una când își judecă propriile acțiuni, la care găsesc totdeauna justificare și alta atunci când îi judecă pe credincioșii care, în viziunea lor, greșesc. Acesta este motivul pentru care Isus Cristos a interzis judecățile bazate pe considerente spirituale. Suntem totdeauna subiectivi în judecățile noastre, într-o doză mai mare sau mai mică. După părerea mea, Cel care a vorbit cel mai profund despre dreptate, dintre toți oamenii de pe pământ, este  Cristos. El a prezentat, ca nimeni altul, mecanismul injustiției care este bazat pe egoism.

Singura cale pentru a elimina nedreptatea cu adevărat, este aceea de a elimina egoismul, este lepădarea de sine. Este vorba de construcția unei noi morale, fundamentată pe renunțarea la egoism, pe acordarea celor din jurul nostru a unui statut egal cu al nostru, pe detașarea de sine, pe capacitatea de a ne privi pe noi înșine ca și pe ceilalți, adică în mod mai puțin subiectiv. Nu putem evolua spiritual până nu ne ridicăm deasupra noastră înșine și calea, foarte rezonabilă, după părerea mea, este aceea de a îi privi și valoriza pe ceilalți, în același mod cum facem cu noi. Pe noi ne iertăm în toate cazurile, poate cu unele excepții, dar pe alții îi judecăm aspru. Este aceasta dreptate? De ce nu folosim aceeași unitate de măsură?

“Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poți zice fratelui tău: <<Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău,>> și, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?... Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău.” [(Matei 7: 1-5); ref. 94 în Biblia Ortodoxă]

“Atunci Petru s-a apropiat de El și i-a zis: <<Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?>> Isus i-a zis: <<Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte>>.” [(Matei 18: 21-22); ref. 95 în Biblia Ortodoxă]

„Unul singur este dătătorul și judecătorul Legii: Acela care are puterea să mântuiască și să piardă. Dar tu cine ești de judeci pe aproapele tău?” [(Iacov 4; 12); ref. 96 în Biblia Ortodoxă]

„Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.” [(Romani 14: 4); ref. 97 în Biblia Ortodoxă]

 

Capitolul 4

 Consideraţii generale legate de Persoana lui Isus Cristos

 Rădăcinile Bisericii Creştine se află în Persoana lui Isus Cristos

 înapoi la cuprins!

Deoarece nu este posibil să fac o prezentare exhaustivă a istoriei Creștinismului, în această lucrare, mă voi mulțumi doar să prezint unele aspecte, care mi se par relevante pentru tensiunile existente între cele două direcții de evoluție a fenomenului creștin. Aceste două căi sunt, pe de o parte, tendința către întărirea puterii, autorității și controlului asupra întregii societăți, inițial a bisericii și, ulterior, a bisericilor instituționalizate și, pe de altă parte, diversele dinamici auxiliare, care vedeau în instituțiile bisericești un opresor și chiar o piedică în practicarea, în spiritul său autentic, a Creștinismului. Toate aceste mișcări au fost înăbușite, uneori în sânge, sau s-a încercat reprimarea lor, însă adevărul, după părerea mea, iese întotdeauna la lumină și trebuie mereu reamintit și reafirmat, chiar dacă el este de multe ori întâmpinat cu opoziție.

         Istoria Bisericii Creștine se poate împărți în mai multe perioade: a) Perioada de la începutul misiunii lui Isus Cristos și până la ziua Cincizecimii b) Perioada de la ziua Cincizecimii până la instituționalizarea Bisericii Creștine ca și religie oficială a Imperiului Roman c) perioada de la instituționalizarea Bisericii Creștine până la „răpirea” Bisericii de către Domnul Isus Cristos.

Aceste perioade se deosebesc în funcție de caracteristicile pe care Biserica le are. Biserica instituțională își are începutul, pe deplin consacrat, odată cu recunoașterea Bisericii Creștine ca și Biserică oficială în imperiul Roman. Cu toate acestea, unele structuri de putere, care garantau exercitarea autorității, au început să se manifeste, într-o formă incipientă, într-o perioadă anterioară acestei oficializări. Apostolul Pavel avertiza, că taina fărădelegii a început să lucreze încă în timpul său. De altfel, încă din timpul vieții lui Isus Cristos pe pământ, doi dintre ucenicii Săi au început să se certe pentru a stabili, cine va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor, dar El a descurajat o astfel de competiție.

Desigur că instituțiile bisericești au parcurs un drum lung, trecând pe la marea schismă din 1054, Reforma, Contrareforma, Protestantismul și mișcările Neoprotestante. După 325 e.n., Biserica Spirituală Unică și Biserica instituțională au funcționat sub același acoperiș doctrinar și amestecul lor a fost extrem de complex. Ori de câte ori acest conglomerat, format din Creștini născuți din Dumnezeu și Creștini “lumești,” a luat atitudini corecte, de-a lungul secolelor, Duhul lui Dumnezeu a acționat, conducând mințile celor care au luat decizii. Atunci când instituțiile bisericești au acționat abuziv și contrar învățăturilor lui Isus Cristos, factorul uman, adică firea pământească, a fost cel predominant. Cele mai negre capitole din istoria instituțiilor bisericești sunt cele, în care acestea au deținut și puterea politică. Atunci, interesele spirituale și cele politice au ajuns de multe ori în conflict și nu de puține ori, ultimele le-au estompat pe cele dintâi.

Naşterea lui Isus Cristos şi semnificaţia acesteia pentru om

înapoi la cuprins!

Isus Cristos, Mântuitorul lumii, a fost născut de către mama lui într-un staul destinat animalelor. Dumnezeu atotputernic, cel care are sub controlul Lui tot ceea ce există, Cel care este existența însăși, s-a născut în cele mai vitrege condiții care pot fi imaginate pentru o naștere. Ceea ce nici măcar nu poate fi imaginat în mod corespunzător, existența infinită, ne născută și ne creată, care nu are nici început nici sfârșit, care nu are limite de nici un fel, s-a întipărit în trupul firav al unui copilaș, s-a limitat pe sine, în mod voluntar, luând postura fragilității și a dependenței totale față de om. Este evident că un copilaș nu poate supraviețui fără mama lui, dar Dumnezeu, a cărui existență nu depinde de nimic, ci toate lucrurile depind de El, s-a făcut în acel moment dependent complet de o ființă umană. Dumnezeu, care nu este om, în natura lui, s-a alipit de trupul unei ființe umane și aceasta, numai pentru a fi alături de specia noastră și a trăi împreună cu noi experiența umană. Este un eveniment de proporții cosmice, deoarece nu este vorba doar de nașterea unui om, dar de renașterea, recrearea existenței însăși, în limitele umanului. Categoric, existența infinită  a rămas la locului ei, deci nu este vorba de o transformare sau metamorfozare, ci de o întipărire, o amprentare, o regenerare sau reconfigurare, o participare a întregului la o parte a sa. Dumnezeu este întregul, deoarece nu există nimic care să fie în afara prezenței Lui, iar omul, odată intrat în lumea spirituală a lui Dumnezeu, este parte componentă a acestui întreg. Pentru ca omul să reflecte totalitatea lui Dumnezeu, Isus Cristos a parcurs toate fazele existenței umane.

Nu este vorba numai de un raport între Dumnezeu și om, dar de mai mult decât atât, de o nouă ființă care este și Dumnezeu și om, în același timp. De ce a avut nevoie Isus să fie botezat, dacă El era Fiul lui Dumnezeu? Aceasta este o întrebare pe care și-a pus-o pentru prima oară Ioan Botezătorul. Isus Cristos nu s-a manifestat ca Fiu a lui Dumnezeu decât după acest botez, chiar dacă Biblia ne dă informații despre El, ca fiind un tânăr deosebit de înzestrat, încă de la vârsta de 12 ani. Isus poate fi considerat și un copil genial, dar a fost mult mai mult decât atât. Misiunea Lui nu a început decât după ce Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui, în forma unui porumbel (Matei 3: 16) Nu știm ce a făcut Isus în așa numita perioadă a anilor pierduți, adică între 12 ani și 30 de ani, când și-a început activitatea publică, dar după ce a fost botezat în apă și cu Duhul Sfânt, a început să își îndeplinească misiunea. Nici un om pe acest pământ nu poate intra în lumea spirituală a lui Dumnezeu, decât dacă lumea spirituală a lui Dumnezeu intră în el. Lucrul acesta se întâmplă atunci când Duhul Sfânt locuiește în noi. Nici măcar Isus Cristos nu și-a început misiunea Sa pe pământ, până când nu a primit Duhul Sfânt de la Tatăl.

Nici un lucrător al lui Dumnezeu nu poate face nimic, pe tărâm spiritual, până când nu primește puterea Duhului Sfânt, care se manifestă prin darurile și roadele acestuia, amândouă împreună. Atunci când apar, darurile fără roade sau roadele fără daruri, se ridică o reală problemă, pentru că acestea sunt legate de prezența Duhului Sfânt în om, așa cum razele soarelui și căldura sunt legate de soare. Acolo unde luminează cu adevărat soarele, acesta eliberează lumină și căldură în același timp și acolo unde este prezent Duhul Sfânt în om, el manifestă darurile și roadele Sale. Darurile fără roade sunt ca și căldura fără lumină. Trebuie să fim atenți la o posibilă disfuncție umană.

Această unificare, această excepțională uniune între Duhul lui Dumnezeu și Isus, nu s-a făcut în cadrul unei organizații umane, și nici prin intermediul unei instituții religioase tradiționale, vom vedea chiar, că acestea din urmă au încercat să o destrame, ci chiar în interiorul unei ființe umane individuale și anume a persoanei lui Isus. Primul loc perfect de întâlnire  între Dumnezeu și om a fost Isus însuși. Acolo, natura lui Dumnezeu și natura umană s-au întâlnit. În această uniune, natura umană nu rămâne ne afectată. Conștiința umană se transformă, natura umană este renăscută și devine una cu natura divină și aceasta datorită prezenței lui Dumnezeu în om. Această extraordinară participare, simbioză a omului cu Dumnezeu, conferă valoarea indiscutabilă a Creștinismului. Acesta din urmă nu este doar o învățătură despre o anumită conduită morală prescrisă, este o inițiere despre nașterea lui Dumnezeu în om și despre nașterea omului din Dumnezeu și existența comună, în interiorul individului uman, a celor două entității, atât de profund îngemănate între ele, încât se construiește o armonie asemănătoare cu simetria corpului uman. Dumnezeu este, în același timp, în afara individului uman dar și în interiorul lui și aceasta reprezintă nu doar deschiderea către eternitate, ci participarea omului la divinitate. Omul este ceea ce este, pentru că privirile lui sunt ațintite către cer, către eternitate. Omul este singura ființă de pe pământ, care are vocația eternității, care aude chemarea infinitului și încearcă să îi răspundă într-un anumit fel. Oamenii nu se deosebesc de animale pentru că au inteligență, deoarece și animalele au inteligență, ci prin aceea că inteligența umană este suficient de dezvoltată, încât să îi permită omului, să își pună problema infinitului. Creștinismul nu oferă doar viață veșnică, ci o deschidere a individului finit către o re-dimensionare conceptuală, capabilă să îl includă pe acesta în existența infinită a lui Dumnezeu. Omul finit intră în infinit, adică într-o cu totul altă dimensiune și perspectivă de înțelegere a realității.

Evenimentele nașterii lui Isus Cristos ne sunt cunoscute prin intermediul celor patru cărți ale Noului Testament, numite evanghelii și creditate ca aparținând unor urmași direcți ai Domnului Isus Cristos și anume Matei, Marcu, Luca și Ion. Toate cele patru cărți nu au fost scrise decât la o jumătate de secol după moartea Mântuitorului. Evangheliile reprezintă „vestea bună” care în limba greacă se exprimă prin cuvântul „evaggelion”.

În lumea antică, biografiile unor oameni care au avut un rol important de jucat pe scena istoriei, nu sunt un lucru neobișnuit, totuși, viața lui Isus Cristos, așa cum a fost ea surprinsă, din unghiuri de vedere oarecum diferite de către cele patru evanghelii, este prezentată într-un mod destul de particular. Personajul principal al evangheliilor este omul simplu, care se află la o încrucișare de drumuri, cu o experiență excepțională, cu un eveniment cosmic tangibil, cu lumina nepieritoare a infinitului care este Isus. Este probabil că în puține cărți scrise în acea perioadă, oamenii săraci și cei lipsiți de orice fel de strălucire socială să ocupe un loc atât de important. Acest lucru era revoluționar pentru vremea aceea, cu atât mai mult cu cât, în cadrul evangheliilor, evenimente care se petrec în timp, se suprapun cu altele, care se situează în afara timpului.[6]

Trebuie remarcat faptul că atunci când vorbim de evanghelii, nu trebuie să ne gândim doar la cele patru cuprinse în canonul Biblic. Evanghelia lui Toma este, însă, cea care se aseamănă cel mai mult cu cele patru cuprinse în Noul Testament. Pe de altă parte, demersul de a discerne cu precizie ce este istoric și corespunde literar în viața și învățătura Domnului Isus Cristos, din ceea ce este cuprins în N.T., și ceea ce este cuprins în textele respective, doar datorită prezenței în tradiția orală, care a stat la baza scrierii textelor, este unul dificil și laborios. Autorii, de fapt, ai evangheliilor, au fost oameni cu o formație diferită, între ei, și lucrul acesta se poate vedea foarte bine din stilul literar în care evangheliile au fost scrise. În orice caz, este foarte greșit a se considera relatările cuprinse în evanghelii ca fiind reportaje exacte ale evenimentelor istorice petrecute, ele sunt mai degrabă reconstituiri ale unor experiențe personale și colective trecute, însă, prin filtrul timpului și rafinate de percepția personală a celor care le-au trăit. Perioada de aproximativ 50 de ani, scursă de la momentul producerii faptelor, a influențat în mod determinant modul în care acele experiențe au fost înțelese și reflectate în cadrul unor comunități constituite în jurul lor.

Posibile ne concordanţe istorice între fapte care sunt consemnate în istoria acelor vremuri şi în evanghelii

 înapoi la cuprins!

Nașterea, în Betleem, a Domnului Isus Cristos este înregistrată numai de două din cele patru evanghelii și anume evangheliile lui Matei și a lui Luca. Relatarea nașterii în Luca este cea mai elaborată și explică faptul că părinții lui Isus Cristos au călătorit de la Nazaret la Bethlehem, în perioada nașterii lui Isus, deoarece ei trebuiau să se conformeze regulilor de reședință, impuse de Romani, în legătură cu recensământul pe care aceștia îl stabiliseră. Deplasarea lor a fost datorată faptului că ei făceau parte din casa lui David. După părerea unor experți, acest lucru pare implauzibil, deoarece, din punctul de vedere al autorităților Romane, apartenența la casa lui David nu prezenta nici un fel de importanță, regulile lor de stabilire a locului prezenței la recensământ ne putând avea nici o legătură cu tradițiile religioase iudaice. Probabil, această apartenență la casa lui David nici nu era așa de ușor de stabilit, dar relatarea lui Luca se acordă perfect cu lista neamurilor lui Isus Cristos, prezentată tot de el.

Nu există nicăieri, în altă parte, dovezi ale existenței unui astfel de recensământ și, de altfel, ar fi fost imposibil ca acesta să aibă loc și să nu lase nici un fel de urme în afară de evanghelia lui Luca. Se pare că este vorba despre o confuzie. Un recensământ care este atestat, fără urmă de îndoială, s-a petrecut în anul 6 e.n., foarte târziu, pentru a fi legat direct de nașterea lui Isus Cristos. Acesta a fost reputat ca fiind neplăcut pentru populația din zonă, deoarece era un efect direct al ocupației Romane din acea perioadă. Fiind scrise la mare distanță de la momentul când s-au petrecut, descrierile cuprinse în evanghelia lui Luca puteau foarte bine să fie în așa fel realizate, încât să vină în întâmpinarea a ceea ce se aștepta de la ele și anume, explicații amănunțite asupra motivului pentru care, deși din părinți Galileeni, totuși Domnul Isus Cristos s-a născut în Bethleem, departe de locuința părinților. Prezența părinților lui Isus în Bethleem putea avea o altă cauză, de exemplu, o înștiințare din partea lui Dumnezeu, după exemplul altor asemenea evenimente despre care Biblia vorbește, dar în orice caz, se pare că evanghelia lui Luca se înșeală asupra adevăratei cauze. Genul acesta de observații este important, deoarece ne arată că o absolutizare literală a relatărilor din Biblie nu este adevărata cale de a înțelege Creștinismul. Desigur, Dumnezeu nu se înșeală atunci când transmite mesajele Lui, dar oamenii, care le preiau, se pot înșela.

În fapt, așa cum am mai precizat, atunci când ne gândim la evanghelii, trebuie să știm că aceste scrieri au avut, ca origine, surse orale și tradiții care circulau la vremea scrierii lor. Dovada o reprezintă numeroasele ne concordanțe care se pot observa între cele patru evanghelii, dar pe care mulți Creștini nu le observă, din cauza etichetei „sfânt” care le însoțesc. Aceste nepotriviri desigur că nu ar exista, dacă însuși Dumnezeu ar fi dictat cuvânt cu cuvânt conținutul evangheliilor.

Pe de altă parte, scrierea unor texte despre viața lui Isus Cristos nu putea contrazice flagrant tradițiile care circulau, în această privință, la timpul respectiv. Să presupunem că aceste tradiții s-ar fi îndepărtat firesc de realitate, așa cum se întâmplă cu orice eveniment peste care se așterne timpul, dar ar fi fost destul de șocant dacă evangheliile scrise ar fi prezentat o realitate mult diferită decât cea care circula pe cale orală. Într-o mare măsură, evangheliile scrise au trebuit să țină cont de tradiția orală deja existentă și au venit în întâmpinarea nevoilor comunităților cărora se adresau. Evangheliile au fost scrise pentru a răspunde unei nevoi a comunităților creștine primare, de a avea o desfășurare, cât mai aproape de realitate, a evenimentelor legate de persoana lui Isus Cristos și, de asemenea, la numeroasele întrebări care circulau cu privire la Persoana lui.

 Modul în care au fost construite textele Bibliei, este foarte important să fie analizat, dacă vrem să înțelegem cu adevărat mesajul curat a lui Isus Cristos. Câteva din întrebări ar putea fi următoarele: care sunt, cu adevărat, cuvintele ieșite din gura lui Isus Cristos și care faptele lui și ce reprezintă adausuri ulterioare, adică cuvinte puse în gura lui cu ocazia scrierii evangheliilor sau cu ocazia canonizării lor? Care sunt adausurile care provin din transmiterea orală, timp de 5 decenii, a relatărilor despre Isus? Dacă există și care sunt adăugirile datorate unor considerente de ordin teologic în explicarea Persoanei lui Isus Cristos? Care sunt interpretările sau completările pe care noua organizație în formare și anume Biserica, le-a considerat necesare pentru a fi incluse în învățătura lui Isus Cristos, în scopul consolidării autorității ei? Acesta este un demers complex pe care lucrarea de față nu își propune să îl realizeze și, de altfel, există nenumărate studii în acest sens, dar ce interesează obiectivele prezentei analize, este să încercăm a descifra ce ne învață cu exactitate Isus Cristos despre Biserica sa. Înainte de a intra în fondul problemei sus-menționate, câteva precizări suplimentare cred că sunt folositoare.

Despre teologia prezentată de evanghelii

 înapoi la cuprins!

Evangheliile lui Matei și Luca furnizează liste în legătură cu strămoșii lui Isus Cristos, care diferă între ele. Spre deosebire de Luca, genealogia prezentată de Matei include, în mod ne convențional, descendența lui Isus prin femei și chiar non-iudei.[7] Evanghelia după Matei este, în mod particular, preocupată de relația dintre Creștinism și Iudaism și, în mod special, de gradul de departajare a celui dintâi față de cel de-al doilea. În evanghelia după Matei, Isus nu apare ca și întemeietorul unei noi religii, ci, mai degrabă, în postura unui profet care dorește să îi readucă pe Evrei la adevăratul spirit al religiei lor. El critică aspru o religiozitate formală și prezintă esența și spiritul a ceea ce reprezintă credința evreiască. Dragostea pentru Dumnezeu și semeni este aceea care contează în credința iudaică și nu formele goale de conținut, care îi transformă pe practicanții lor în niște morminte văruite. După Matei, învățătura lui Isus reprezintă întoarcerea la Iudaismul curat. Nimic nu întrevede în, conținutul acestei evanghelii, crearea unei noi religii, adică Creștinismul, care, în mod paradoxal, câteodată a devenit cu adevărat ostilă Iudaismului. Isus, în evanghelia după Matei, precizează clar că el a venit să împlinească Legea, nu să o înlocuiască. Cu alte cuvinte, modul lui de practicare a religiei evreiești era cel corect și nu cel formal, al cărturarilor și fariseilor. În aceste texte nu sunt prea multe semne despre viitoarea apariție a Bisericii Creștine.

În evanghelia după Ioan, lucrurile stau diferit. Este subliniată latura divină a lui Isus Cristos. El este prezentat ca fiind întruchiparea Logosului, care s-a aflat alături de Dumnezeu, de la început, și care este El, însuși Dumnezeu. Isus este una cu Tatăl ceresc și vorbește despre nevoia ucenicilor săi de a deveni și ei una între ei. Isus Cristos, în evanghelia după Ioan, nu mai are ținuta unui profet care vrea să readucă poporul la o înțelegere corectă a religiei sale, ci este Dumnezeu pe pământ. În această evanghelie se descrie clar esența adevăratei Biserici a lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, în rare ocazii, există caracterizarea lui Dumnezeu ca Tată, dar în Noul Testament această referință apare foarte frecvent. Isus introduce termenul „abba” care este o referire foarte personală la Dumnezeu. Această apreciere, la calitatea de Tată a lui Dumnezeu și legătura strânsă cu umanitatea, face parte din mesajul de bază a lui Isus Cristos. În cazul Creștinilor, în forma în care este necesar să se adreseze lui Dumnezeu, prin rugăciunea „Tatăl nostru”, ei sunt îndrumați să folosească, în relația cu Dumnezeu, nu expresia din limba greacă „abba” dar un alt cuvânt care exprimă legătura de paternitate și anume „pater” care înseamnă Tată fără diminutiv. Rezultă că Isus considera, despre sine, că are privilegiul de a se adresa lui Dumnezeu cu o expresia mai intimă, decât restul omenirii, bazat pe o legătură personală mai strânsă cu Tatăl ceresc. În ultimii 200 de ani, specialiștii în domeniu au încercat să filtreze și să pătrundă prin norii istoriei, bazându-se pe evanghelii și pe epistolele apostolului Pavel, pentru a putea înțelege ce a spus, cu adevărat, Isus Cristos și a desprinde adevărul istoric de încărcătura sa teologică. Întrebarea firească pe care orice cititor al evangheliilor și-o poate pune, este aceea de a ști ce aduce nou învățătura lui Isus Cristos față de ceea ce exista deja în cultura și religiile din timpul său.

După părerea mea, ceea ce aduce nou învățătura morală a lui Isus Cristos este, în primul rând, posibilitatea care se oferă oricărui individ de a își transforma propria natură. Este, fără îndoială, vorba despre o deschidere a unei posibilități de evoluție spirituală, o trecere de la un stagiu de înțelegere a vieții la un alt nivel, superior din punct de vedere moral. Nașterea din nou înseamnă nașterea din Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, șansa de a dobândi o natură spirituală, asemănătoare cu aceea a lui Dumnezeu. Ceea ce naște din carne este carne, dar ceea ce naște din duh este duh. (Ioan 3: 6) Nașterea din duh și umblarea după lucrurile duhovnicești este un lucru nou, în sensul deschiderii porților către o lume nouă și anume Împărăția lui Dumnezeu. Împărăția aceasta urmează să intre înăuntru ființei credincioșilor (Luca 17: 21) și în acest mod ei pornesc pe drumul unor dezvoltări spirituale și morale, care vor dura o perioadă nelimitată.

Diverse modalităţi de a înţelege Persoana lui Isus Cristos

 înapoi la cuprins!

Înainte de a merge mai departe, cred că este important a face o observație care mi se pare esențială pentru înțelegerea problematicii legate de Biserica lui Dumnezeu. Isus Cristos este fondatorul Creștinismului și Persoana Lui trebuie înțeleasă în trei moduri deosebite. În primul rând, este Isus ca personaj istoric, omul Isus care a trăit pe pământ, după toate probabilitățile între 4 e.n. și 32 e.n. În al doilea rând, este Isus Cristos, așa cum a fost conceput de teologia Creștină, așa cum diferitele Sinoade ale Bisericii Creștine l-au definit în relația Sa cu oamenii și cu Dumnezeu. În al treilea rând, este Isus Cristos al experienței personale a credinciosului, care este înțeles așa cum este experimentat de fiecare credincios în parte. Cel mai important de știut, este că cele trei ipostaze ale lui Isus, deși se referă la aceeași Persoană, prezintă totuși semnificative diferențe, în sensul limbajului folosit pentru înțelegerea Sa. Isus al istoriei a fost reconstituit prin relatările orale ale celor care l-au cunoscut personal și astfel a intrat în tradiția nescrisă. Ca document scris, care a stat la baza întocmirii celor trei evanghelii sinoptice se poate aminti, cu un grad mai mare de certitudine, doar Didache. Această tradiție a păstrat și a pierdut, în același timp, elemente importante ale Persoanei lui Isus Cristos, ca și personalitate istorică. Este o formă de cunoaștere indirectă a vieții și activității fondatorului Creștinismului.

Cristos al Bisericii instituționale este o construcție complicată, în care limba și filozofia greacă și-a pus un accent determinant. În legătură cu esența și cu natura Sa, dezbaterile au fost atât de vehemente, încât au dus la confruntări de păreri importante între diferitele grupări creștine. Isus al experienței personale este cea mai directă cale de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Este o cale superioară, celor două mai sus amintite,  deoarece, după o viață trăită împreună cu Isus Cristos, al experienței sale personale, credinciosul ajunge să cunoască realitatea personajului istoric Isus, din propria experiență, ca și cum ar fi trăit alături de El acum 2000 de ani, dar și dimensiunea Sa cosmică, în raport cu universul și cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Biblia este o cale indirectă de a-l cunoaște pe Cristos, dar folositoare pentru identificarea experiențelor noastre spirituale personale cu personajul istoric descris de textele ei. Isus Cristos al Bisericii Spirituale Unice este, în primul rând, Isus al experienței personale. Celelalte două sunt importante, dar sunt condiționate de prima. Cu alte cuvinte, citirea Bibliei și a teologiei rămân doar informații de cultură generală, dacă Isus nu locuiește în noi.

Singurul lucru care se poate face, în această lucrare, este o privire istorică asupra felului în care instituția bisericească a subordonat toate încercările alternative de a explica complexitatea problemelor Religiei Creștine. Se spune că istoria este scrisă de învingători, dar, în cazul de față, am să încerc să o expun de pe poziția învinșilor. Personal, cred că multe din încercările de a explica învățăturile lui Isus, care au circulat în cadrul Creștinismului timpuriu, sunt moștenitoare legitime ale învățăturilor Lui, cu toate că au fost scoase din circuit de Biserica instituțională. Aceasta din urmă, și-a constituit doctrina proprie, prin eliminarea învățăturilor cu care se afla în competiție. Ea trebuia să fie o organizație puternică, lucru care ar fi fost pus în pericol, dacă ar fi prevalat concepția după care prioritară este relația personală dintre om și Dumnezeu, adică concepția care stă la baza Bisericii Spirituale Unice.

Este interesant de studiat, pentru lucrarea de față, modul în care „mișcarea lui Isus,” adânc înrădăcinată în Iudaism, s-a dezvoltat și s-a transformat în Biserică. Analiza acestui fenomen ne poate deschide calea unei mai bune înțelegeri a situației Bisericii actuale și a cauzelor multiple pentru care există atâta diviziune în interiorul Creștinismului. Isus s-a născut, a trăit și a murit în pământul Israelului. El cunoștea scrierile religioase evreiești și participa la ritualurile poporului său. Principalul lui obiectiv, așa cum reiese din evangheliile sinoptice, a fost acela de a restaura poporul său din punct de vedere spiritual. Mișcarea lui Isus are rădăcinile în conștiința de sine a poporului Evreu, ca popor ales a lui Dumnezeu. Cu toate că poporul Evreu nu a fost fidel lui Dumnezeu, în repetate rânduri, totuși El a continuat să își îndeplinească partea lui de promisiune.

„Voi glorifica numele Meu... și vă voi aduna din toate țările... Vă voi spăla cu apă curată... Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un spirit nou.” [(Ezechiel 36: 22-26); ref. 98 în Biblia Ortodoxă]

Au fost nenumărate mișcări în perioada premergătoare venirii lui Isus Cristos, care au reflectat nemulțumirile din interiorul poporului Evreu, nemulțumiri religioase sau politice. În acest context, mișcarea lui Isus a apărut ca o mișcare de renaștere sau reformă în interiorul Iudaismului. Mișcarea aceasta a fost inițiată de un Evreu, Isus din Nazaret și primii susținători au fost tot Evrei. A avut tot timpul, ca și premisă, faptul că Dumnezeu a ales poporul Evreu ca pe un popor care avea de jucat un rol important în mijlocul celorlalte națiuni ale lumii.[8] Există o legătură între noțiunea de Împărăție a lui Dumnezeu, promovată de Isus Cristos și expresia alegorică pe care o regăsim în V. T. și anume aceea de „rege”, care se folosește pentru El. (Psalmul 97: 1) Desigur că Dumnezeu nu este un rege, în înțelesul pe care societatea umană o atribuie acestei noțiuni, El nu este un monarh absolut sau reprezentantul unei monarhii constituționale. Ambele opțiuni nu fac dreptate raportului dintre Dumnezeu și restului realității, întrucât Dumnezeu este esența a tot cea ce există. Întreaga realitate face parte din Dumnezeu, chiar dacă el depășește această realitate. Dumnezeu nu este o entitate deasupra tuturor entităților și care este opusă tuturor acestora, pe baza puterii sale, ci El este sensul ființării, ca atare, adică El este terminalul la care toate forțele vitale conștiente ajung să se regăsească pe ele însele, ca realități conștiente.

 

 

   Capitolul 5

 Câteva aspecte istorice legate de Creştinismul timpuriu (50-300 e.n)

 Consideraţii introductive pentru acest capitol

 înapoi la cuprins!

Înainte de a intra în analiza propriu zisă a acestei perioade istorice aș dori să fac câteva precizări. În primul rând, așa cum am arătat deja, unitatea Bisericii lui Isus Cristos reprezintă o realitate care contrazice și este contrazisă de competiția adevărurilor parțiale. Intuind doar de departe ce se ascunde în spatele limbajului mitologic și alegoric al parabolelor și al metaforelor, oamenii au emis pretenții asupra proprietății adevărului despre Dumnezeu. Acesta a fost parcelat la fel ca niște loturi de casă, ca să folosesc o comparație și fiecare a luat în posesie un astfel de lot. „Lotizarea” adevărului despre Dumnezeu este apanajul instituțiilor bisericești.

Tot ceea ce se „știe” despre Dumnezeu și toate ideile formulate despre „esența” lui Dumnezeu nu sunt absolute ci relative. Ce știu oamenii despre „esența” infinitului, atâta vreme cât noțiunea de infinit este atât de puțin înțeleasă? Cum poate o ființă finită să cuprindă cu mintea sa realitatea infinită a lui Dumnezeu? Eu consider că Dumnezeu poate fi cunoscut și, în realitate, cunoașterea Lui este însăși sensul vieții veșnice (Ioan 17: 3) În același timp, susțin că aici, pe pământ, nu suntem în măsură să înțelegem complet dimensiunea infinită a lui Dumnezeu, pur și simplu pentru că suntem ființe finite. Cred că nu o să reușim, doar în mod speculativ, să înțelegem cum este posibil ca tot ceea ce există, să existe ca realitate, fără nici o origine, adică fără început. Putem accepta acest adevăr, dar mă îndoiesc că îl putem înțelege în toată complexitatea sa. Pe de altă parte, trebuie să concepem participarea infinitului la finit. Cum este posibil ca o realitate infinită, adică Dumnezeu Tatăl, să se întrupeze într-o realitate finită, adică omul Isus, este o problemă atât de complexă încât nu o consider rezolvată prin ipotezele teoretice imaginate la Nicea în 325 e.n. și la Constantinopol în 381 e.n. Cum se poate cuprinde ceva, ce nu are început și nu are sfârșit în ceva ce are început, chiar dacă nu are sfârșit?

Procesul cunoașterii lui Dumnezeu nu s-a încheiat acum aproape 1600-1700 de ani, odată cu conciliile de la Nicea sau Constantinopol. Acest proces continuă în prezent și va continua și în Împărăția Cerurilor. Înghețarea cunoașterii lui Dumnezeu și a ceea ce se poate spune despre El, pentru milenii, după părerea mea, nu este decât o reacție de conservare a instituțiilor bisericești. Diviziunea acestor instituții se datorează, în principal, divergențelor de păreri în probleme doctrinare. Să luăm ca exemplu „filioque” care este un motiv principal de diviziune între Biserica Romano-catolică și Biserica Ortodoxă. Teologii Ortodocși susțin că Duhul Sfânt vine numai de la Tatăl, pe când cei Romano-catolici susțin că El vine și de la Tatăl și de la Fiul. De unde sunt unii sau ceilalți așa de siguri? Și unii și ceilalți pretind că sunt inspirați de Dumnezeu; atunci, de ce nu se potrivesc părerile între ele? Dacă Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu, într-o unitate perfectă, se mai pune problema dacă Duhul Sfânt vine de la una sau de la cealaltă din Persoanele Trinității? Îngemănarea este atât de completă, încât nici nu se pune problema de unde vine fiecare ipostază a Trinității. Toate cele trei ipostaze ale lui Dumnezeu sunt una. Fiul este intipărirea Tatălui, adică este Tatăl care s-a întipărit pe Sine în Fiul. Tatăl care este considerat a fi Duh, sau un Spirit, nu are cum să fie conceput fără Duhul Sfânt. Cum poate fi conceput un Duh fără Duh? Dacă Tatăl este altceva decât un Duh, sau Spirit, nu are nimeni nici cel mai mic habar ce este. Oamenilor le este greu să înțeleagă unitatea lui Dumnezeu și sunt tot timpul preocupați să găsească ierarhii. În orice caz, ambele concepții, adică atât cea Ortodoxă dar și cea Romano-catolică, sunt doar ipoteze și nu adevăruri absolute. Astfel de deosebiri sunt suficiente ca să îi facă pe oameni să nu se înțeleagă între ei, dar Dumnezeu este unul și Biserica Sa este tot una.

Nici o revelație din Biblie nu s-a făcut prin intermediului vreunei forme organizate de religie. Toate descoperirile lui Dumnezeu s-au făcut prin persoane individuale, profeți, apostoli, evangheliști etc. Bisericile instituționale nu dețin nici un “mister,” pe care să nu îl cunoască toți oamenii care sunt în legătură cu Dumnezeu, în mod personal. Tot ceea ce se poate ști despre Dumnezeu, ne este descoperit în natură, în Biblie și în conștiințele noastre. Prin acceptarea unei autorității umane organizate, în numele și în locul autorității lui Dumnezeu, s-a asimilat această imperfecțiune care este stabilirea Bisericii ca instituție, care exercită autoritatea în probleme spirituale și aceasta  în numele unor adevăruri relative, care se contrazic între ele. În realitate, competența în probleme spirituale este exclusiv domeniul conștiințelor individuale, deoarece parțialitatea adevărurilor despre Dumnezeu trebuie completată de credința personală a fiecăruia. Într-o ecuație în care cunoașterea plus credința reprezintă o totalitate de 100%, credința are o proporție mai mare de 50%. Întrucât credința este o decizie și o atitudine pur personală, adică se bazează pe intuiția și discernământul propriu și pe relația personală cu Dumnezeu, rămâne de domeniul conștiințelor individuale la fel ca și tot ceea ce se bazează, într-o asemenea proporție, pe credință. Pe de altă parte, nimeni nu poate, „de plano” să pretindă, fără argumente solide, că inspirația primită este superioară inspirației primite de ceilalți. Aici este problema, cine are dreptate când mai multe persoane pretind că sunt inspirate de același Dumnezeu și totuși se contrazic între ele? Din acest motiv Biblia poate juca rol de arbitru, dar chiar și ea trebuie interpretată și înțeleasă tot prin inspirație divină.

Credința și conștiința personală rămân, împreună, cel mai sigur suport și ultimul arbitru în probleme spirituale inclusiv în interpretarea textelor Bibliei. Acestea trebuiesc respectate și din acest motiv această lucrare pune atât de mult accent pe ele. Bisericile instituționale pot interpreta Biblia pentru noi dar, ceva se întâmplă în interiorul lor, ceva care le obligă să rămână fidele propriilor lor interpretări, chiar atunci când își dau seama că acestea sunt depășite de progresul făcut în cunoaștere și înțelegere. Conștiința individuală este mai dinamică și gata să perceapă orice nouă dezvoltare spirituală față de osaturile înțepenite ale mastodonților instituționali bisericești, care au nevoie de aprobarea unui Sinod și pentru cele mai mici reforme. Bisericile instituționale nu doresc să se reformeze, deoarece conservatorismul este scutul și garanția supraviețuirii lor. Ele își bazează autoritatea pe ideile unor personalități decedate, care nu mai pot fi contrazise și nici nu se mai pot angaja într-o dezbatere și care, bineînțeles, au fost toți „inspirați.” Toți au fost „inspirați” și toate părerile celor „inspirați” se bat cap în cap. De fapt, inspirația celor mai mulți înseamnă o deschidere personală, pe care aceștia au avut-o în legătură cu un anumit subiect, de care s-au apropiat atât cât au putut. Nu înseamnă nimic altceva decât o preocupare personală materializată în niște opinii, care, de multe ori nu se potrivesc cu opiniile altora. Pe de altă parte, credința personală, a fiecărui credincios este aceea care îl salvează sau îl pierde. Ea se bazează pe conștiința proprie, luminată de Dumnezeu. Mai presus de orice, însă, este relația personală cu Isus, căci în baza ei putem cunoaște tot adevărul. Cu alte cuvinte, credința personală, în baza legăturii personale cu Dumnezeu, este aceea care îl salvează pe credincios și nu credințele Bisericilor instituționale sau dogmele și doctrinele lor.  

Primele elemente de diviziune ale Bisericii

 înapoi la cuprins!

Trebuie precizat că procesul de divizare al Creștinismului nu a apărut o dată cu recunoașterea Religiei Creștine de către împăratul Constantin, lucru care a fost făcut prin edictul pe care acesta l-a semnat cu Licinius în anul 313 e.n. și apoi prin instituționalizarea Religiei Creștine ca religie de stat în Imperiul Roman. Diviziuni au existat totdeauna în interiorul Creștinismului. Instituționalizarea aceasta a adus, cu ea, îmbinarea puterii politice cu fenomenul religios și acordarea unei autorități instituției bisericești care era garantată de puterea statului. Prin aceasta, s-a produs un fenomen de corupție, în sensul că elementul spiritual a început să fie „inundat” de aspecte străine acestuia. Odată cu Reforma și apariția Protestantismului și a Neoprotestantismului, multe din tarele dobândite cu ocazia instituționalizării Bisericii, în timpul Imperiului Roman, s-au transmis și acestor mișcări, care le-au preluat involuntar. Conținutul doctrinelor s-a schimbat, dar a rămas principiul organizării autorității spirituale, în așa fel încât această autoritate să poată funcționa. S-a conservat ideea că instituțiile bisericești trebuiesc organizate de așa manieră, încât, prin intermediul lor, să poată fi transmise adevăruri imuabile, deținute numai de ele. În același scop s-a păstrat împărțirea între funcționarii bisericești, categoria conducătoare care trasează liniile de referință ale credinței și marea masă care trebuie să asculte și să se supună. Prin însăși atribuirea calității de Biserică adevărată, în mod ne justificat, instituțiile bisericești s-au transformat într-o autoritate care și-a asumat atribuții pe care, în realitate, nu le aveau.

În orice caz, în epistolele sale, apostolul Pavel vorbește frecvent despre dezbinări și diviziuni în Bisericile pe care el le-a înființat. Iată câteva exemple. Atunci când se adresează Corintienilor în întâia sa epistolă, apostolul Pavel mai întâi constată că aceștia au fost „îmbogățiți în toate privințele, cu orice vorbire și cu orice cunoștință. În felul acesta mărturia despre Cristos a fost bine întărită în mijlocul lor (1 Corinteni 1: 5-6) Pavel vede în mod optimist viitorul lor determinat de venirea lui Isus Cristos. În același timp, după numai trei versete, Pavel constatată starea adunării respective care nu este nici pe de parte una spirituală. Este puțin probabil ca apostolul să se fi adresat acelorași Creștini în ambele cazuri, adică la aceeași membrii ai adunării, pentru că este greu de conceput că cei care au fost sfințiți în Isus Cristos, să mai aibă comportamente ca acelea pe care Pavel le analizează în capitolul 1 în versetele 10-13.

 „Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveți toți același fel de vorbire, să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire. Căci, fraților, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” – „Și eu, al lui Apolo!” – „Și eu, al lui Chifa!” – „Și eu, al lui Cristos!” Cristos a fost împărțit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel ați fost voi botezați?” [(1 Corinteni 1: 10-13); ref. 99 în Biblia Ortodoxă]

 „Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Cristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteați suferi; și nici acum chiar nu le puteți suferii, pentru că tot lumești sunteți. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, nu sunteți voi lumești și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?” [(1 Corinteni 3: 1-3); ref. 100 în Biblia Ortodoxă]

 „Din toate părțile se spune că între voi este curvie: și încă o curvie de acelea, cari nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăiește cu nevasta tatălui său” [(1 Corinteni 5: 1); ref. 101 în Biblia Ortodoxă]

Ne este vorba, desigur, despre sfinți, atunci când apostolul critică faptele de imoralitate. În aceeași epistolă avem, pe de o parte, texte care ne pun în temă asupra Bisericii celor născuți din nou, dar și asupra fenomenului de apostazie, a cărui principală expresie sunt certurile și dezbinările care se manifestau, în mod pronunțat, printre Corinteni și nu numai printre ei. Aceleași dezbinări sunt și astăzi între credincioșii creștini și lucrul acesta îmi dă dreptul să mă refer la cele două categorii diferite de credincioși, cei născuți din nou și cei ne renăscuți spiritual sau “lumești.” Diferența față de epoca istorică analizată în capitolul următor este faptul că aceste adunări creștine nu beneficiau încă de putere politică și că acei credincioși care catalizau diviziunile, nu puteau folosi forța armelor de partea partidelor lor. În toate epistolele sale, apostolul Pavel se adresează la două categorii diferite de credincioși, cele enumerate deja, dar adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată numai din prima categorie, adică credincioșii născuți din nou, adică născuți din Duh, prin urmare născuți din Dumnezeu, deoarece Duhul este Dumnezeu. Cea de-a doua categorie, cel mai probabil, mult mai numeroasă, este în componența exclusivă a Bisericilor instituționale, adică nu fac parte în același timp și din Biserica celor Aleși. Cine citește a doua epistolă către Corinteni va avea posibilitatea să vadă ce tensiuni serioase erau între Creștini în timpul lui Pavel. Un citat din capitolul 12 pare sugestiv.

„Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc așa cum n-aș vrea să vă găsesc și eu însumi să fiu găsit de voi așa cum n-ați vrea. Mă tem să nu găsesc gâlceavă, pizmă, mânii, dezbinări, vorbiri de rău, bârfeli, îngâmfări, tulburări.” [(2 Corinteni 12: 20); ref. 102 în Biblia Ortodoxă]

Adunarea din Corint era o mixtură de sfinți și de păcătoși, dar toți împreună formau aceeași organizație creștină. Aceeași combinație a rămas până în zilele noastre și această componență ne omogenă este specifică tuturor instituțiilor religioase creștine. Atunci când Creștinii renăscuți spiritual constituie majoritatea, într-o instituție religioasă, se pot constata efectele pozitive ale acestui fapt. Din păcate, mulți sunt chemați și puțini sunt aleși și majoritatea este în rare ocazii de partea acestora, din urmă. În urma convertirilor în masă la Creștinism, calitatea a trecut pe plan secund, locul fiind luat de cantitate. În realitate, există o singură Biserică, care nu este divizată și care este într-o legătură strânsă cu El prin fiecare membru al ei, ține învățătura lui Cristos în spiritul ei și aceasta este Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Biserica celor înscriși în Ceruri care este formată din toți aceia care au fost înscriși în cartea vieții, încă de la întemeierea lumii și care au fost rânduiți mai dinainte ca să fie înfiați prin Isus Cristos, după buna plăcere a voiei Sale. (Efeseni 1: 5)

Cât despre dezbinări, unele dintre acestea erau generate de interminabila dispută doctrinară dintre unii Iudei care deveniseră Creștini și Creștinii dintre neamuri. Primii încercau să îi determine pe cei din urmă să adopte obiceiurile lor iudaice. Pavel s-a ridicat hotărât împotriva acestor tendințe și a respins nevoia unui astfel de comportament pentru neamuri. De fapt, diviziunile doctrinare au fost principala cauză de confruntare între Creștini, dublată și de tendințe de acaparare a influenței și puterii. Aceste divergențe doctrinare erau folosite și ca arme ideologice. Absolutizarea părerilor personale și intoleranța față de opiniile altora a dovedit aroganța și superficialitatea acelora care considerau că au ajuns să dețină adevăruri ultime. Așa cum spunea Pavel, cine crede că știe ceva se înșeală singur. Pavel nu era împotriva cunoașterii, dar înțelegea relativitatea și parțialitatea ei și cât de departe suntem de dimensiunile incomensurabile a ceea ce se numește, în limbaj omenesc, Dumnezeu. Absolutizarea adevărurilor despre Dumnezeu este generată mai mult de neînțelegerea acestui tip de adevăruri decât de siguranța stăpânirii lor. Biblia ne spune că în vremurile din urmă cunoștința va crește, dar organizațiile bisericești s-au grăbit să fixeze cunoștințele lor în percepte imutabile și să interzică posibilitatea progresului în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu. Biblia a fost canonizată într-o formă fixă, și dogmele creștine au fost formulate de o manieră definitivă. Autoritatea impusă asupra cunoașterii umane este o altă formă de persecuție a libertății de conștiință. Înainte însă de a mă referi mai mult asupra acestui aspect, voi face o prezentare istorică a anumitor elemente ale Creștinismului timpuriu.

Aspecte istorice care se referă la constituirea şi formarea, în prima fază, a Bisericii

 înapoi la cuprins!

Creștinismul a fost o mișcare culturală și nu doar o mișcare religioasă.[9] Încă de la începuturile sale, Biserica a conținut între frontierele sale aceleași dinamici, adesea contradictorii, care erau vizibile și în lumea iudaică din acea perioadă. Este foarte dificil de a sesiza un singur moment, după Cincizecime, în care Biserica, ca și organizare vizibilă, să fi fost cu adevărat una. Diferențele între Creștinismul din Palestina și Creștinismul format din prozeliții Evrei din Diaspora, care vorbeau limba greacă, s-au transformat în interpretări diferite ale credinței în cele două jumătăți, Latină și Greacă ale Imperiului Roman. Conflictele asupra doctrinelor foarte rar au fost conflicte asupra adevărului sau al erorii. Aceste conflicte au fost, cel mai adesea, rezultatul confruntării între diferite culturi reprezentate prin diverse tradiții.[10] De asemenea, aceste conflicte de opinii religioase au fost o rezultantă a tendințelor de luptă pentru putere și dominație între diferite persoane și colectivități. De ce unitatea a fost o problemă pentru congregațiile Creștine, imediat după ce Isus Cristos s-a înălțat la cer? Anul 27 î.e.n. a marcat tranziția de la Republica Romană la Imperiul Roman. Puterea romană și-a atins frontierele sale naturale cum ar fi Rinul, Dunubiul, Eufratul și deșertul Sahara. Ceea ce a fost adăugat ulterior, din punct de vedere geografic, adică Britania, Dacia, Arabia și Mauritania au fost teritorii destinate mai mult pentru protecția a ceea ce era deja cucerit.

Victoria lui Octavian asupra lui Mark Antoniu, la Actium, în anul 31 î.e.n. era văzută ca începutul unei ere noi a ordinii care se opunea haosului existent în imperiu. În 11 ianuarie 27 î.e.n., Octavian a închis ușile templului lui Ianus, pentru a marca întoarcerea la pace și aceasta pentru prima dată în 200 de ani. Cinci zile mai târziu, Senatul i-a acordat lui Octavian titlu de Augustus. Cu toate că, în teorie, Octavian era doar primul cetățean al Romei, în practică el a devenit conducătorul absolut. Poetul Ovidiu a fost acela care a remarcat legătura dintre titlul de Augustus și limbajul secret al adorării. Două secole mai târziu Ido Capesius arăta cum acest titlu sugera, că purtătorul lui era considerat ceva mai mult decât un om muritor. Pe monedele care au fost emise, Octavian purta coroana de lauri a lui Apolo, ceea ce denota, în imaginea împăratului, o anumită relație specială între acesta și zei. În aceeași perioadă a apărut cultul „geniului împăratului.” În provincii „geniul împăratului” era o formă comună de întărire a convențiilor comerciale[11]. Împăratul avea la dispoziția sa circa 30 de legiuni care erau staționate în diverse părți ale imperiului și, de asemenea, era reprezentat de guvernatori care administrau diverse zone ale acestuia. Unul dintre aceștia a fost Pontius Pilat, guvernator al Iudeei, între 27-36 e.n. Împăratul, care se afla în fruntea unui aparat impresionant, veghea la bunăstarea tuturor.

Lumea romană a constituit un mediu propice răspândirii Creștinismului, deoarece sistemul de administrare Roman a adus imense beneficii locuitorilor lumii mediterane. În afara unor războaie locale, cum a fost războiul din Iudeea între 66-73 e.n., provinciile care se aflau departe de frontiere s-au bucurat de o perioadă de pace aproape neîntreruptă, între 30 î.e.n. și 193 e.n. și din nou din 197 e.n., până la moartea lui Alexandru Severus în 235 e.n. Aelius Aristides, un orator public, se adresa lui Antonius Pius în preajma anului 150 e.n., afirmând că războaiele au dispărut și puteau fi privite ca evenimente legendare ale trecutului. „Un om poate călători dintr-o țară în alta ca și cum ar fi ținutul său natal...” Treizeci de ani mai târziu, Iraenaeus, episcop de Lyon, spunea: „Lumea are pace mulțumită Romanilor. Chiar și Creștinii pot călători fără frică ori unde vor.” Pacea, ușurința comunicărilor și a comerțului au fost specifice acelei perioade din istoria Romei antice.[12] Limbile și ideile au urmat comerțul. Un efect al unificării lumii Romane sub Augustus a fost evidențierea a două limbi comune, latina în Vest și greaca în Est.

Administrația provincială a fost, la rândul ei, un factor unificator în interiorul Imperiului Roman. În toate provinciile erau anumite orașe care posedau drepturi speciale, coloniile, care au fost așezate inițial de cetățeni romani, cum ar fi veteranii. Existau, de asemenea, municipiile, unde cetățenia era conferită unei comunități de nativi. La rândul lor, „civitates”, capitale tribale sau cantonale, puteau aspira să se ridice la cel mai înalt statut și membrii din aristocrația locală puteau obține cetățenia Romană. Către sfârșitul secolului I, împărat a ajuns un spaniol și anume Traian, care avea ca cei mai buni generali ai săi un Anatolian și un Maur.[13] Imperiul devenea destul de eclectic și aceasta era atmosfera generală în perioada primilor ani ai apariției și dezvoltării Creștinismului.

În ceea ce privește religia, aceasta trebuie considerată sub două aspecte, social și personal. Aspectul social era desemnat să asigure conservarea ordinii sociale existente. Exista o frică a ceea ce urma să se întâmple în cazul căderii Imperiului Roman, teamă împărtășită chiar și de Evrei și de Creștini. Împăratul promova siguranța supușilor săi și acționa ca intermediar între aceștia și zei. Se aștepta de la cetățenii romani ca să respecte și să servească zeii romani și să nu practice nici un cult străin. Incidental, ei puteau servi alt cult, cu condiția ca acesta să nu aducă nici o atingere legilor și obiceiurilor pe care se baza modul de viață roman. Celsus scria în preajma anului 178 e.n., făcând apel la Creștini, să se întoarcă la credința strămoșilor lor pentru a salva imperiul de distrugere și ca o dovadă de loialitate arătată împăratului. În anul 212 e.n., împăratul Caracala a conferit cetățenia romană la aproape toți cetățenii liberi ai lumii romane. A avut ca obiectiv, așa cum era precizat în preambulul edictului, ca „<<zeii lumii romane>> să se bucure de sacrificiile din partea mulțimii de noi cetățeni.” Adorarea comună a unor zei era simbolul și dovada unui imperiu unit. [14] Aceeași concepție s-a păstrat și după instituționalizarea Bisericii creștine, când împărații au încercat, prin orice mijloace, să reprime gândirea liberă în probleme de credință, cu scopul de a obține o Religie Creștină uniformă, care să asigure unitatea Imperiului Roman.

În provincii, fiecare oraș care avea o anumită importanță, avea propriul lui capitoliu, construit după modelul celui roman și care era dedicat zeilor romani Jupiter, Juno și Minerva. Creștinii care nu recunoșteau aceste zeități, erau considerați adevărate provocări pentru autoritățile imperiului. Religia romană era mai mult un cult național decât o religie personală.[15] Acest lucru a contribuit, într-o mare măsură, la transformarea Religiei Creștine într-o religie de masă, eludând astfel caracterul individual, strict personal al mântuirii.

De-a lungul întregii istorii a Republicii Romane a existat tendința de a lărgi panteonul. Juno și Mars au fost original zeii triburilor italice și Cybele au fost introduse cu ocazia războiului punic. Problema era de a ști în care moment un cult străin, cum era considerat, de exemplu, Creștinismul, trebuia considerat periculos pentru ordinea romană. Autoritățile făceau această apreciere de la caz la caz. Dacă zeitățile străine păreau că amenință prestigiul zeilor romani, credința în acestea urma să fie reprimată. Dacă ritualurile acestea străine dădeau naștere la scandal, aderenții acestor culte urmau să fie pedepsiți. În timpul lui Nero, Creștinii care erau considerați un cult străin pentru Romani, după cum am menționat, erau asociați cu Iudaismul. Lucrul acesta a fost un factor important în formarea politicii romane în legătură cu Creștinismul, deoarece evreii au constituit o moștenire dificilă, preluată odată cu cucerirea lumii grecești.[16] Semnificativă pentru perioada primului secol al erei noastre este răspândirea lentă a Creștinismului, în cadrul lumii greco – romane, dar și tăcerea scriitorilor clasici în legătură cu aceasta. Tacitus, Plinius cel Tânăr și Suetonius, care au scris toți între anii 110-120 e.n., au tratat Creștinismul ca pe un nou fenomen, care trebuia explicat cititorilor. În ceea ce îi privește pe Evrei, Philo nu menționează crucificarea atunci când analizează cariera lui Pontius Pilat. Josephus, un alt foarte important istoric Evreu, menționează pe Isus numai în versiunea slavonă. El îl menționează pe Ioan Botezătorul și martiriul lui Iacov în anul 62 e.n. Din acest motiv, principalele surse, pentru cunoașterea desfășurării Creștinismului în acea perioadă, sunt Epistolele Apostolului Pavel care au fost scrise între 49 și 62 e.n., deasemenea evanghelia lui Marcu, Faptele Apostolilor scrise de Luca și evanghelia lui Matei, scrise într-o perioadă imediat următoare, pană în zona anilor 70 e.n. Inițial, Creștinii așteptau revenirea iminentă a lui Isus Cristos, lucru care ar fi făcut ne necesare relatările scrise și pentru că aceasta întârzia, au început să pună în scris evenimentele legate de persoana lui Isus. O altă sursă de informare sunt manuscrisele de la Marea Moartă, scrise de persoane contemporane cu Isus Cristos. Aceste scrieri emană de la o congregație aparte față de Iudaismul clasic, de la Esenieni, care credeau că sunt aleșii care trebuiau să aștepte venirea Împărăției Mesianice. După crucificare, Isus s-a arătat ucenicilor restaurându-le astfel speranțele. Ridicarea la ceruri a lui Cristos a reprezentat o nouă întărire a așteptărilor acestor ucenici și, de asemenea, evenimentul Cincizecimii a fost o confirmare în plus a divinității lui Cristos.

În Ierusalim, Creștinii s-au stabilit ca o grupare activă printre concetățenii lor Evrei. Ei au continuat să meargă în fiecare zi la Templu. (Faptele Apostolilor 2: 46) Lucrul acesta este semnificativ, atunci când comparăm ucenicii lui Isus cu Esenienii, care nu doreau să participe de loc la activitățile din Templu. Există totuși o semnificativă asemănare între organizarea comunităților timpurii creștine și cea a comunităților de la Qumran. Conducerea celor două se numea „esah” și comunitatea propriu zisă se numea „edah.” Cei trei stâlpi ai Bisericii (Galateni 2: 9) și cei doisprezece discipoli, completați după alegerea lui Matia, corespund cu cei trei preoți și cei doisprezece oameni sfinți din componența comunității Esenienilor. În ambele comunități exista regula donării averilor către comunitate.

„Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Fiecare era plin de frică și prin apostoli se făceau multe minuni și semne. Toți cei ce credeau, erau împreună la un loc și aveau toate de obște. Își vindeau ogoarele și averile și banii îi împărțeau între toți, după nevoile fiecăruia. Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiți.” [(Faptele Apostolilor 2: 42-47); ref. 103 în Biblia Ortodoxă]

Acestea au fost primele comunități creștine, foarte aproape de ceea ce ar trebui să fie în zilele noastre frățietățile creștine, care să îi cuprindă pe Creștinii renăscuți spirituali fără nici o diferență de apartenență la vreo instituție bisericească sau alta. Toți erau împreună, egali în fața lui Dumnezeu și toți aveau o legătură personală cu El. Cu trecerea timpului, averile care se puneau împreună, erau consumate și astfel comunitățile erau formate numai din consumatori nu și din producători. Nevoia de ajutorare a comunităților a fost o preocupare pe care a avut-o în vedere constant și apostolul Pavel.

Prima etapă în organizarea şi structurarea comunităţilor creştine

 înapoi la cuprins!

Apostolii nu erau conducătorii ierarhici ai adunărilor creștine, ci ei reprezentau doar o autoritate morală, ca unii ce erau martori personali ai vieții și învățăturii lui Isus Cristos. O etapă în organizarea comunităților creștine a fost numirea unor diaconi, care să vegheze asupra meselor comune. Pe lângă apostoli, aceștia erau primii membri ai unei organizări incipiente. Este de remarcat că, în acea perioadă, apostolii erau aceia care slujeau la mese ceea ce este atât de diferit față de atitudinea funcționarilor bisericești din zilele noastre.

„În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor, Evreii cari vorbeau grecește, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărțeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulțimea ucenicilor și au zis: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De acea, fraților, alegeți dintre voi șapte bărbați, vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și înțelepciune, pe care îi vom pune în slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului.” [(Faptele Apostolilor 6: 1-4); ref. 104 în Biblia Ortodoxă]

În primul rând, înmulțirea ucenicilor a dus la nevoia primei diferențieri organizatorice în Biserică. Apostolii urmau să se ocupe de rugăciune și propovăduirea Cuvântului și diaconii în organizarea nevoilor mai pământene ale ucenicilor. Încă nu se vorbește de o organizare ierarhică, nimeni nu era superior celuilalt, dar existau funcții diferite. Chiar în acea fază incipientă, de existență a bisericii, existau tensiuni și discriminări. Evreii care vorbeau grecește, se pare că nu erau tratați egal cu ceilalți Evrei și acest lucru a și declanșat această primă măsură de organizare. Apostolii au evitat ca nemulțumirile, mai mult sau mai puțin justificate, să se răsfrângă asupra reputației lor. Desigur că ei erau oameni nepărtinitori, dar unii dintre cei care împărțeau efectiv ajutoarele, puteau fi precursorii funcționarilor religioși creștini din zilele noastre. Este de asemenea de remarcat, că nici măcar nu se punea problema ca cineva să aibă o sarcină în Biserică, dacă nu era plin de Duh Sfânt. Aceasta a fost o condiție care s-a pus cu ocazia alegerii diaconilor și păstrarea acestei reguli a făcut ca Biserica timpurie să își păstreze pentru o perioadă de timp puritatea spirituală. Creștinii vorbitori de limba greacă au fost până la urmă obligați să părăsească Ierusalimul și aceasta a fost o ocazie de a duce mesajul lui Isus Cristos dincolo de limitele teritoriale, în care acesta a fost prezentat inițial. După o perioadă scurtă de timp au apărut primii Creștini în Damasc și Antiohia. Apostolul Petru, în urma unei viziuni divine, a acceptat că vestea bună a mântuirii trebuie să fie dusă și celorlalte națiuni. (Faptele Apostolilor 10: 10-17)

Apostolul Iacov este primul lider al Bisericii din Ierusalim

 înapoi la cuprins!

Între anii 41-44 e.n. Hero Agrippa a condus o persecuție a Creștinilor, dar după această perioadă s-a instaurat calmul. Liderul Bisericii din Ierusalim a fost, până în anul 62 e.n. Iacov, fratele de sânge a lui Isus Cristos. În toată această perioadă, Ierusalimul a fost centrul și coordonatorul misiunii creștine. În evanghelia lui Toma, ne canonizată, Iacov este anunțat ca succesorul desemnat direct de Isus Cristos, pe când în evanghelia lui Matei, Petru este acest succesor. În modul cel mai probabil, nu este întâmplător că atunci când s-a trecut la canonizarea evangheliilor, au fost alese acelea care întăreau poziția Romei ca succesoare a învățăturilor lui Isus Cristos, adică poziția lui Petru care este considerat a fi primul Papă al Bisericii Romano-catolice. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul altor scrieri, de exemplu al evangheliei lui Toma, care mergeau pe altă linie. Să nu uităm că procesul de canonizare al Bibliei s-a produs sub atenta supraveghere a împăratului roman Constantin, care avea nevoie de întărirea situației Romei ca centru al Religiei Creștine. Ceea ce vreau să spun este că, odată cu instituționalizarea Bisericii, s-a produs un proces de selecție a scrierilor despre Isus Cristos, care a favorizat politica instituțională a acesteia.

 Iacov a păstrat puternice legături cu iudaismul și în acea perioadă creștinii din Ierusalim plăteau taxa către Templu. (Matei 17: 24) Biserica din Ierusalim se vedea ca o „rămășiță”, care avea misiunea să ghideze spiritual poporul Evreu până la eminentul sfârșit al tuturor lucrurilor. Viziunea Apostolului Pavel era diferită, el fiind hotărât să ducă misiunea Creștină cât de departe se putea duce celorlalte națiuni. La terminarea primei sale călătorii misionare, în 49 e.n., Consiliul Apostolic a fost de acord că trebuie să fie două misiuni, una pentru Evrei, coordonată de Petru și cealaltă pentru celelalte națiuni, coordonată de Pavel. Următoarea decadă din istoria Bisericii este dominată de Apostolul Pavel și colegii săi de apostolat. În primul rând a fost Barnabas, dar au fost și alții, cum ar fi Apolo, Epafras, Epafroditus și Junias. Misiunea lor a fost o uriașă mișcare de evanghelizare, care fusese doar sperată de Farisei sau de Ioan Botezătorul.[17] Mari dificultăți au stat între apostoli și îndeplinirea planurilor lor. Reacțiile la misiunea lor au fost câteodată ostile, așa cum se poate vedea în Faptele Apostolilor. 17: 18, sau considerate chiar periculoase, așa cum a fost cazul cu situația relatată de Faptele Apostolilor 16: 21. Inițial, activitatea lui Pavel a fost îndreptată, în practică, către Evreii grecizați și către persoane care au avut anumite contacte cu Iudaismul. Sinagogile au reprezentat peste tot punctul de plecare al misiunii lui Pavel. Această afirmație este întărită, dacă se observă oamenii pe care Faptele Apostolilor îi remarcă ca fiind cei la care s-a adresat Pavel. De exemplu, Aquila și Crispus, Evrei proeminenți din Corint.[18] În același timp, adevărata bătălie a lui Pavel a fost cu Evreii ne creștinați. Necazurile apostolului la Tesalonic, Filipi, Beroea și Corint s-au produs din cauza urii Evreilor. Ei încercau să convingă autoritățile romane, de faptul că Pavel reprezenta un pericol pentru ordinea publică și vedeau, în acesta, îndeplinirea unei misiuni profetice, dată de Dumnezeu, pe care ei înșiși nu au putut să o îndeplinească.

Pericolele care au amenințat Biserica pană în anul 64 e.n. proveneau numai din partea Evreilor. În generația care a urmat, de la crucificare, autoritățile Romane nu au arătat ostilitate către noua grupare Creștină. Pentru Romani, amestecul în ceea ce părea a fi neînțelegerile dintre două grupe rivale Iudaice, nu prezenta nici un avantaj. Pavel era un cetățean Roman și autoritățile cu care a venit în contact, au încercat să îl ajute atât cât au putut. Impresia pe care a produs-o asupra acestor reprezentanți ai autorității romane a fost una favorabilă. Așa s-a întâmplat atunci când s-a aflat în prezența lui Sergius Paulus, Proconsul în Cypru în 46 e.n., Galio în Corint, sau în cazul procuratorilor Felix și Porcius Festus, care au contestat acuzațiile dușmanilor lui Pavel, care susțineau că acesta este vinovat de fapte, care ar trebui pedepsite cu moartea. Odată ajuns la Roma, Pavel a avut libertatea să predice vestea bună a evangheliei, lucrul pe care l-a făcut cu succes și nimeni nu l-a împiedicat să facă aceasta. În timp ce în Palestina, în această perioadă, relațiile dintre Romani și Evrei se înrăutățeau, Creștinii nu au fost afectați.

Cum a fost fondată comunitatea creștină din Roma nu se știe în mod precis. În ziua Cincizecimii se aflau în Ierusalim prozeliți și din Roma. (Faptele Apostolilor 2: 10) Este foarte probabil că aceștia au dus mesajul creștin odată cu reîntoarcerea lor în Roma. În anul 57 e.n., Pavel putea scrie despre credința comunității din Roma, că aceasta era cunoscută în toată lumea. (Romani 1: 8) Pavel a ajuns în Roma în anul 60 e.n. și între acest an și anul 64 e.n. progresul realizat de această comunitate s-a datorat, în bună măsură, muncii lui. În data de 19 iulie 64 e.n., un vast incendiu a devastat două cartiere întregi din Roma, cauzând multe pierderi de vieți omenești și lăsând mulți locuitori fără adăpost. Inițial, suspiciunea a fost îndreptată chiar către Nero, despre care se credea că a dorit să curețe orașul de o zonă aglomerată și nu tocmai aspectuoasă, pentru a putea să înalțe alte construcții și să își extindă propriul lui palat. După propria relatare a lui Tacitus, lucrurile au decurs astfel:

„În consecință, pentru a scăpa de aceste suspiciuni, Nero a legat vinovăția și a aplicat cele mai perfecționate torturi asupra unei clase urâtă pentru faptele sale dezgustătoare, numiți Creștini de către populație. Cristos, de unde vine originea numelui, a suferit pedeapsa maximă în timpul regimului lui Tiberius, de mâna unuia dintre procuratorii noștri, Pontius Pilatus și o superstiție dăunătoare, până acum controlată, a ieșit la iveală nu numai în Iudea, prima sursă a răului, dar și în capitală, unde toate lucrurile șocante și rușinoase din fiecare parte a lumii se întâlnesc și devin populare. În acord cu aceasta, au fost arestați toți cei care au mărturisit; apoi după informațiile date de aceștia, o mare mulțime a fost condamnată, nu atât pentru crima de incendiere, cât pentru ura față de rasa umană. Batjocuri de toate felurile s-au adăugat morții lor. Acoperiți cu piei de animale sălbatice, ei au fost sfâșiați de câini și au pierit, sau au fost crucificați, sau au fost arși. Aceasta a servit la a lumina noaptea, atunci când lumina zilei s-a stins. Nero și-a pus la dispoziție grădinile proprii pentru spectacol și a organizat un spectacol la circ și în acest timp el s-a amestecat cu poporul, conducând un car de luptă. Cu toate acestea, chiar și pentru criminalii care merită pedeapsa extremă și exemplară, se trezește un sentiment de compasiune; pentru că nu a fost așa cum a părut, pentru binele public, ci să mulțumească cruzimea umană, de acea au fost distruși.

Există și părerea că Nero a fost în măsură să transfere suspiciunea către Evrei, care, la rândul lor, au arătat către Creștini. În acea perioadă, Evreii nu erau populari și erau suspectați de intenții de incendiere. Cu trei ani mai târziu, Antiohia a fost scena unui progrom cauzat de o falsă acuzație de incendiere, provocată de Evrei. Mulți au refuzat să accepte un test bazat pe sacrificiu și au pierit cu acea ocazie. Cel mai timpuriu comentator al persecuției a fost scriitorul documentului 1 Clement care, în aproximativ anul 100, considera că Evreii erau vinovați. El a scris din Roma către Biserica din Corint, reproșând comunității că a permis ca prezbiterii care au fost aleși în mod corect, să fie îndepărtați de tineri nemulțumiți. La începutul scrisorii sale el arată cum invidia, gelozia și conflictele fratricide au fost caracteristice pentru vechiul Israel și apoi scrie următoarele:

„Prin gelozie și invidie, cei mai importanți stâlpi (ai Bisericii) au fost persecutați și trimiși la moarte. Să avem în fața ochilor drepții apostoli: Petru, care prin gelozie nedreaptă a îndurat nu una sau două dar mai multe suferințe și în felul acesta, aducând mărturie, a ocupat locul său de glorie. Prin gelozie și conflict, Pavel a desfășurat premiul răbdării; de șapte ori legat, condus în exil, bătut cu pietre, apărând ca un herald în amândouă Est și Vest, el a cucerit o faimă nobilă pentru credința sa; el a învățat dreptatea pe toată lumea și după ce a atins limita de vest, a devenit martor în fața conducătorilor. După acea a plecat din lume și s-a dus către locul sfânt, arătând cel mai bun exemplu de răbdare.”

În acest text se vorbește clar de competiția și rivalitățile dintre „oamenii credinței”, care ne arată că acestea au existat încă din prima fază de formare a Bisericii Creștine și că ele nu i-au ocolit nici pe apostolii Petru și Pavel. Creștinii, după cum ne arată textul citat înaintea acestuia și care aparține istoricului Tacitus, erau acuzați, nu pentru că aderau la credința creștină, ci pentru o posibilă incendiere. Datorită viziunii apocaliptice care prevedea un sfârșit al lumii, Creștinii erau acuzați, de asemenea, de „ură împotriva rasei umane.” În Tesaloniceni sau în Apocalipsa lui Ioan se vorbește de un sfârșit al lumii de care numai Creștinii pot scăpa și această învățătură, din motive evidente, nu putea să placă cetățenilor romani, care nu erau Creștini. Pedeapsa nedreaptă aplicată Creștinilor de către împăratul Nero avea rolul să trezească sentimente de teroare în cei vinovați dar și să liniștească zeii ultragiați ai Romei. O generație mai târziu, comunitatea creștină din Roma a fost restabilită și a devenit influentă și Creștinii urmau să se bucure de încă 130 de ani de liniște. Persecuția lui Nero a fost un eveniment dramatic, dar singular și nu începutul unei campanii sistematice de persecuție a Creștinilor.[19] În prima generație după crucificare, Creștinii trăiau într-o situație oarecum provizorie, în sensul că ei așteptau reîntoarcerea lui Isus Cristos în timpul generației lor. Dar oricât de provizorie, o anumită formă de organizare și mijloacele necesare de a se pregăti pentru evenimentele care urmau să vină, se presupun.[20]

 

Posibile rădăcini pentru apariţia autoritarismului în Biserică

 înapoi la cuprins!

Stabilirea Bisericii Creștine începe cu Domnul Isus Cristos. Problema care se pune este dacă Isus Cristos a intenționat să stabilească o organizație ierarhică, încă de la început, care să aibă în fruntea ei pe apostoli și deasupra tuturor apostolilor pe apostolul Petru. Personal, consider că Isus a dorit să creeze o comunitate, care să fie capabilă să reflecte calitatea de Creștini a membrilor ei și nicidecum o organizație, care să semene cu cele deja existente. Mare și mic sus și jos aveau alte înțelesuri decât cele obișnuite, pentru Isus, atunci când se referea la comunitatea din jurul său. El a spus că cel care dorește să fie cel mai mare, trebuie să fie servitorul celor mai mulți. Măsura mărimii și importanței poziției unui Creștin era dată de numărul mai mic sau mai mare de oameni la care era chemat să se facă util. Anvergura poziției nu era dată de numărul mare de personal, care să servească o anumită persoană, principiu care se aplică în lumea noastră, ci chiar de reversul acestui principiu. Isus Cristos nu a stabilit o ierarhie pentru Biserica Sa ci o unitate deplină între membrii ei. Pe plan vertical, dependența exclusivă de Dumnezeu, pe plan orizontal toți membrii Bisericii absolut egali între ei, fiecare având misiunea lui. Ucenicii lui Isus, ca și comunitate, trebuiau să fie recunoscuți după dragostea pe care o aveau unul pentru celălalt. (Ioan 13: 34-35)

Isus Cristos a făcut imposibilă existența oricărei ierarhii pentru că dragostea spirituală nu cunoaște superior și inferior. Apostolul Pavel este un fel de “ordonator” al Bisericii, adică un fel de strateg care trasează direcții de organizare în structura acesteia. Limbajul folosit de Pavel a încercat să explice învățătura lui Isus și de aceea apostolul s-a străduit să găsească termenii potriviți pentru a se adresa celor care urmau să primească mesajul. După toate probabilitățile, Pavel a avut nevoie să își întărească propria autoritate, ca să dea greutate mesajului pe care l-a transmis, deoarece autoritatea sa era mereu pusă în discuție. Unii Creștini îl preferau pe Apolo, ca și ghid spiritual, sau poate și pe alți misionari. (1 Corinteni 1: 11-12;); (2 Corinteni 2: 9; 17; 3: 1; 12: 1-21, 13: 1-10) Pavel nu a fost apreciat, în aceeași perioadă, cu aceeași unanimitate cu care este considerat acum, ca fiind alături de Isus Cristos cea mai importantă persoană care a contribuit la edificarea Creștinismului. Aceasta, deoarece, în lipsa mijloacelor perfecționate de astăzi, scrierile sale nu erau răspândite în toată lumea, cum s-a întâmplat după ce Biblia scrisă a fost realizată și ulterior canonizată. Mai mult, după ce Biblia a fost și tipărită, Pavel a devenit unul dintre cei mai citiți scriitori din lume. Autoritatea lui Pavel a fost de multe ori contestată în timpul vieții sale și de aceea el a fost obligat să lupte cu detractorii săi și chiar să facă exerciții de autoritate în raporturile sale cu adunările creștine, pe care le-a deschis.

“... căci v-am scris și cu gândul să vă pun la încercare și să văd dacă sunteți ascultători în totul.” [(2 Corinteni 2: 9); ref. 105 în Biblia Ortodoxă]

O bună parte din autoritarismul Bisericilor instituționale se datorează limbajului folosit de apostolul Pavel, prin care acesta, a încercat să își consolideze propria sa autoritate în fața comunităților creștine pe care le-a creat. Acesta reprezintă numai “carapacea” în care este învelit Creștinismul și care, la fel ca o scoică, nu foarte aspectuoasă la înfățișare, ascunde perla din mijlocul ei. Mulți credincioși lumești nu reușesc să deschidă scoica și să ajungă la perlă, adică la esența Creștinismului și se împiedică de forme și organizări. Dumnezeu este Acela “... care ne-a și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului. Căci slova omoară, dar Duhul dă viața.” [(2 Corinteni 3: 6); ref. 106 în Biblia Ortodoxă]

După părerea mea, mesajul lui Pavel seamănă cu o bijuterie scumpă de aur și pietre prețioase, care însă este pusă într-o cutie de fier, nu prea aspectoasă la înfățișare. Acesta a transmis omenirii un lucru esențial și anume că individul este mântuit numai atunci când intră în lumea spirituală, care este condusă după alte reguli decât aceea în care trăim. Pacea, bucuria și dragostea sunt semnele spiritualității și nicidecum legalismul care ne îndeamnă să dobândim mântuirea prin a face sau a nu face anumite lucruri. Motivația pentru o conduită creștină este adânc înrădăcinată în conștiințele noastre, în ceea ce suntem și ceea ce facem decurge în mod necesar, ne forțat din aceasta. Mântuirea nu este un răspuns, o recompensă, pentru faptele noastre bune, ci este apartenența la lumea de care, în mod necesar, aparțin aceia care s-au ridicat la mari înălțimi spirituale. Ar trebui spus că aceste înălțimi spirituale sunt pentru toți cei care cred și care au fost cunoscuți de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii și în nici un caz doar pentru o grupă foarte restrânsă de persoane, care în mod excepțional ajung la ele. Marile înălțimi sprirtuale sunt pentru toți memebrii adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu.

Faptele bune sunt doar expresia a ceea ce suntem, nu sunt un mijloc prin care ne putem atinge un anumit scop, în cazul nostru mântuirea. Cu alte cuvinte, există posibilitatea ca un om să fie rău, dar să facă fapte bune. Îmi aduc aminte de un reportaj televizat în care se arăta că unii dintre marii mafioți ai lumii interlope ajutau, de fapt, multă lume, făceau multe binefaceri, plăteau taxele școlare ale unor copii săraci, ajutau pe cei mai puțin privilegiați, plătindu-le chiriile, etc. O făceau probabil pentru un interes legat de imaginea lor, de ochii lumii. Chiar dacă urmărim un scop mult mai înalt, de exemplu mântuirea, totuși nu putem să îl obținem doar prin faptele noastre bune, prin eforturile noastre proprii. Acest scop însă este deja atins, suntem deja mântuiți, prin Isus Cristos, prin ceea ce este El, prin meritele Lui, prin faptele Lui bune. Nu se termină însă totul aici, deoarece suntem mântuiți cu un scop și anume să devenim la fel ca și Cristos, frații și surorile Sale, având aceeași statură spirituală, ca și El. Prin urmare, viața veșnică nu este un scop în sine, finalitatea mântuirii este aceea de a deveni ființe potrivite pentru Dumnezeu, Mireasa Lui, ca să folosesc limbajul metaforic al Bibliei, „un ajutor potrivit pentru El,” ceea ce înseamnă de fapt: „un partener spiritual potrivit pentru El.” Pe de altă parte, de la aceste înălțimi spirituale, Pavel s-a întors câteodată prea brusc pe pământ și a început să stabilească noi reguli, care le-au înlocuit pe cele vechi și care sunt atât de dragi Bisericilor instituționale, a căror „hrană” preferată sunt regulamentele, prin care îi pot urmări pe oameni și  trage la răspundere. Astfel Pavel a găsit de cuviință să stabilească reguli cu privire la ținuta femeii în adunări, la judecățile între Creștini, la atitudinea adunărilor creștine față de cei care greșesc și chiar ceea ce este mai bine pentru părinți „să facă,” cu privire la fetele fecioare. S-a creat astfel un Creștinism „cu două viteze” în care unii înaintează în mod spiritual, iar alții „după reguli.” Metafora folosită de apostolul Pavel, aceea a Bisericii care este asemănătoare cu corpul omenesc, duce la o comparație imperfectă, chiar dăunătoare. În mod categoric, Isus Cristos nu este pentru Biserică un Cap în același fel în care capul unei persoane este cap pentru corpul acesteia. Organele corpului uman sunt elemente care nu gândesc ci doar execută în mod perfect ceea ce le cere capul, adică creierul nostru. Noi nu suntem doar organe de execuție, în raport cu Capul Bisericii, care este Isus Cristos și îmi bazez afirmația pe o altă constatare a apostolului Pavel care spune că Isus este cel dintâi, născut dintre mai mulți frați. (Romani 8: 29) Pe de altă parte, cei credincioși trebuie să ajungă la înălțimea plinătății staturii lui Cristos, dar refenindu-mă la metafora lui Pavel, o mână sau un picior nu vor putea niciodată să ajungă la „înălțimea” capului, din punct de vedere al gândirii sau cunoașterii, adică al iubirii conștiente. (Efeseni 4:13-15;) Noi trebuie să fim ca și Cristos nu doar executanți veșnici, prietenii Lui, frații și surorile Lui și nu „robii” Lui. Această observație de detaliu este de fapt o constatare de esență, pe care mulți o trec cu vederea, încercând ca în acest mod să mențină pe membrii instituțiilor bisericești într-o ascultare oarbă, față de autoritățile acestora.

Teologia unităţii şi teologia ierarhiei

înapoi la cuprins! 

Dacă metafora folosită de apostolul Pavel, prin care acesta aseamănă Biserica cu un corp omenesc nu este bine înțeleasă se trag concluzii greșite. În fapt, aceste concluzii stau la temelia tuturor Bisericilor instituționale și acesta este motivul pentru care afirm că unele scrieri ale apostolului Pavel, interpretate în mod greșit, în mod deliberat sau nu, deschid calea instituționalismului bisericesc. Comparația cu un corp uman a Bisericii are calitatea că ne vorbește despre cooperarea perfectă care se impune să existe între toți memmbrii ei. Toate părțile corpului uman sunt la fel de importante. Ochiul nu doar este ajutat de existența, de exemplu a picioarelor, care permit o schimbare a direcției corpului și deci o vizibilitate mai bună, dar existența ochiului uman este chiar condiționată de prezența tuturor celorlalte organe, care au intrat în ființă împreună și care funcționează ca un tot unitar, ca un sistem. Toți membrii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu trebuie să coopereze în tot ceea ce fac, dar activitatea concertată nu este scopul Bisericii Spirituale Unice. Scopul Bisericii celor născuți din Dumnezeu nu este unul programatic sau precis determinat, aceasta nu este ca și o armată, care urmează să cucerească o redută, este doar o comunitate spirituală a cărei rațiune de a fi este existența în comun și practicarea dragostei de natură divină. Biserica celor născuți din nou nu trebuie să lucreze ca și o echipă, perfect coordonată cu scopul de a salva sufletele oamenilor. A înțelege lucrurile, în modul precizat, este o eroare cu consecințe foarte grave. Toate persoanele care sunt mântuite de Dumnezeu, au fost cunoscute, încă înainte de întemeierea lumii și mântuirea le-a fost oferită de Dumnezeu. Să nu uităm faptul că la om mântuirea este cu neputință. (Marcu 10; 27) Oricât de bine ar fi coordonată armata de salvatori, adică Biserica, ea nu poate salva pe nimeni, ceea ce este de salvat a salvat Dumnezeu, în baza credinței proprii și speranței fiecărui individ în parte. Dacă nu ar fi așa, aceasta ar însemna că salvarea oamenilor ar depinde de efortul și puterea Bisericii, sau de aria ei de răspândire, dar această teologie nu este ceea a Bibliei. Această ultimă înțelegere a lucrurilor se face vinovată de toate masacrele produse în numele Creștinismului, ale cărui armate și au propus să salveze sufletelor oamenilor, dar au sfârșit doar prin a îi măcelări și de asemenea de a ridica semne de îndoială în legătură cu un Dumnezeu ai cărui reprezentanți ucid în numele Lui, torturează, sau ard oamenii de vi. Biserica nu trebuie să fie o comunitate pasivă dar nu trebuie să facă decât ceea ce i-a fost dat să facă. Aceasta este exact ceea ce a făcut și Isus, pe pământ, adică să anunțe vestea bună a salvări, care vine prin credință și să manifeste puterea lui Dumnezeu, spre binele oamenilor. Tocmai aceste lucruri, esnțiale și definitorii, Bisericile instituționale nu le îndeplinesc. Ce face orice instituție bisericească este să se organizeze ca un aparat, bine pus la punct și să încerce să se dezvolte, cucerind ‚teritoriile’ spirituale, dar și materiale și chiar geografice din jurul lor. „Biserica conchistadorilor,” Bisericile „civilizatoare și salvatoare” sunt modelul ideal al oricărei Biserici instituționale. Pentru astfel de acțiuni Biserica trebuie să fie structurată ca și un corp uman, ca și o armată dar astfel de conduită nu este ceea ce ne spune Biblia, că așteaptă Dumnezeu de la ea. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu are, în sensul corpului uman, un cap, adică un comandant, un lider. Biserica celor născuți din Dumnezeu este formată din frați și surori, dintre care Cristos este un model care trebuie urmat. Cum am putea noi să fim ca și Isus Cristos, adică să ajungem la înălțimea plinității staturii lui, dacă El este un comandant? Desigur că un comandand, un lider are trăsături de caracter specifice, dar noi nu suntem chemați să ajungem ca și un șef, ca și un lider, ci ca și un frate, sau sa și o soră. Isus Cristos este fratele nostru și în același timp este salvatorul nostru și ghidul nostru spiritual, El nu este în nici un fel șeful nostru, comandantul nostru de oști. Așa cum Isus ne-a îndrumat către Tatăl și noi trebuie să îi îndrumăm pe oameni către El. Isus nu s-a prezentat pe sine ca fiind un lider autoritar, de ce l-am transformat în aceasta? Dumnezeu este Tatăl nostru, nu este comandantul nostru cu toate că oamenii în asta încearcă să îl transforme. De multe ori, oameni sunt mai întâi lingușitori și total lipsiți de șira spinării, iar apoi își omoară dictatorii, pe care chiar ei îi crează. Desigur odată ajunși șefi ai instituțiilor bisericești funcționarii bisericești așteaptă ca toată lumea să se comporte cu ei cu aceeași slugărnicie cu care ei ne învață că trebuie să ne comportăm cu Dumnezeu.  Cam același gen de atitudine mi se pare vizibil în modul instinctual prin care natura unamnă, ne renăscută spiritual, încearcă să se apropie de Dumnezeu. Este o tactică prin care cei mai mulți se apropie cu maximă prudență de o personalitate și după ce cred că au descifrat-o și i-au aflat punctele slabe fac totul să o conteste și să o distrugă.  Dar în modul acesta, cei care în mod, mai degrabă inconștient, practica această atitudine îl contrazic și îl neagă pe Isus, care ne-a informat că Dumnezeu este Tatăl nostru. (Matei 6; 6)  De ce este important acest aspect? Lumea s-a săturat de dictatori și atunci când însuși Dumnezeu este prezentat ca și un dictator marea majoritate a oamenilor, aceia care nu au un interes imediat, de a fi ajutați, caută orice fel de motivații, oricât de superficiale, pentru a adopta o poziție ateistă sau agnostică. „Temeți-vă de Dumnezeu” este lozinca, preluată și generalizată, după un text din Apocalipsa lui Ioan, care se referă la o vreme când Dumnezeu devine Executor al propriilor Sale judecăți. Reacția este aceea că oamenii luptă cu propria lor frică și cea mai sigură metodă li se pare multora aceea de a se convinge pe ei înșiși, că Dumnezeu este doar o superstiție învechită.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este o armată cu un comandant este o familie care are ca Tată, dimensiunea infinită a realității. Tatăl nostru este infinitatea care pătrunde în mințile noastre atunci când ne ridicăm deasupra propriei noastre condiții umane, finite, atunci când înțelegem că, prin Cuvânt, suntem parte, la fel ca tot ceea ce este rațional în sensul de utilizator de limbaj logic, din Rațiunea Universală. Limbajul ne dă conștiința de sine deoarece limbajul este acela care se detașează de noi înșine și ne permite să ne judecăm propriile trăiri, prin prisma unor principii universale, specifice raționalități. Limbajul este oglinda noastră și în același timp este întipărirea slavei lui Dumnezeu, este Cuvântul întrupat. Mântuirea înseamnă conștiința a ceea ce suntem, adică suntem o parte din Dumnezeu. Trezirea la această conștiință o face însă Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, atunci când El ne naște din nou, din El însuși. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este un corp funcțioanl, care este constituit în scopul de a îndeplini anumite funcții. Biserica celor născuți din Dumnezeu este o colectivitate spirituală, care nu este constituită pe principiul funcționalității, așa cum este corpul uman, ci pe principiul afinității, adică înrudirii spirituale. Biserica Spirituală Unică este întemeiată pe Isus Cristos și nu are ca fundament principiul organizări sau cooperări, în vederea realizări unor scopuri comune, cum ar fi convingerea sau constrângerea oamenilor, ca aceștia să devină Creștini, de către o echipă de lucrători. Principiul este  ca oricare membru al ei să îl mărturisească liber pe Mântuitorul său personal și mărturia fiecăruia să fie însoțită cu semne și minuni. Mai departe cel convertit, mai degrabă regăsit, are datoria să facă același lucru, nu doar predicând celor care sunt deja salvați, în cercul îngust al Bisericilor instituționale ci mai ales celor care așteaptă, „încă înainte de întemeierea lumii” ca speranța lor în Cristos să se materializeze. (Efeseni 1; 12) Esențial este însă a nu se predica o instituție bisericească sau alta, o doctrină sau alta, ci să fie anunțată salvarea care vine prin legătura personală cu Salvatorul fiecărui individ în parte, adică cu Isus. Se impune să repetăm exact ceea ce făcea Isus și mergând din loc în loc să vorbim oamenilor de Tatăl nostru, însoțind vorbirea noastră cu semne și minuni. Desigur este bine să cooperăm cu ceilalți Creștini pentru că din punct de vedere practic avem nevoie de o anumită logistică, dar este nevoie să ne legăm unii de alții în nici o o organizație sau Biserică instituțională. Organizarea și cooperarea în astfel de cazuri o face direct Dumnezeu. Sunt conștient că în fel acesta promovez exact modul de funcționare al Creștinismului timpuriu, dar în realitate acesta este cel corect.     

Ce este de făcut? Un singur lucru trebuie făcut și anume întoarcerea la Cristos și citirea și acceptarea tuturor celorlalte scriei care aparțin de N.T. exclusiv în lumina teologiei lui Isus Cristos. El a venit să ne ofere o învățătură care nu este din lumea aceasta și care nu are nimic de a face cu ordinea și organizarea din lume ci este chiar reversul acestora. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru nostru și nu în lumea în care trăim, de aceea lumea nu poate decât să o pervertească.

Există, prin urmare două teologii diferite în Biblie și anume teologia unității, promovată fără echivoc de Isus Cristos și teologia ierarhiei sau a autorității, desprinsă din unele epistole atribuite apostolului Pavel. Cele două teologii sunt radical diferite, prima se bazează, cu prioritate, pe unitatea desăvârșită între Persoanele Dumnezeirii, între om și Dumnezeu și, în familie, între soț și soție. Cea de a doua se bazează, în primul rând, pe o ierarhie a autorității în care Tatăl este Capul Fiului, Fiul este Capul Bisericii și bărbatul capul femei. Desigur că cea de a doua teologie nu exclude dragostea spirituală, ea chiar o presupune, dar dragostea este „acoperită” de autoritate, de puterea de decizie. În cadrul celei de a doua teologii se poate foarte ușor „uita” pentru un moment de dragoste și ceea ce rămăne este autoritatea, în forma ei „pură,” autoritatea care nu poate fi contestată, atâta vreme cât este prezentată ca venind de la Dumnezeu.

Dacă același Dumnezeu, locuiește prin Duhul Său cel Sfânt în interiorul mai multor indivizi, în același timp, ce ierarhie poate să fie între aceștia? Locuiește oare mai mult în unii și mai puțin în alții, în așa fel încât să se creeze, în felul acesta, o ierarhie? O anumită ordine este necesară acolo unde se adună mulțimi mare de oameni, o ordine administrativă, menagerială, dar în nici un caz o ordinea spirituală. Ordinea spirituală nu este de compentența oamenilor, ci exclusiv a lui Dumnezeu. Nici un om pe pământ nu poate face ordine spirituală, dar prin instituirea ritualurilor creștine, acestea sunt administrate de către Bisericile instituționale și deci acestea impun o ordine spirituală. În conformitate cu teologia lui Isus, Duhul Sfânt stabilește ordinea spirituală, atunci cînd lucrează prin oamenii lui Dumnezeu. El îi trimite, pe fiecare în mod individual, le toarnă în inimi dragostea care îi motivează, le dă mesajele, pe care ei trebuie să le transmită, tot El le dă și puterea să facă minuni și bineânțeles Duhul Sfânt lucrează în ființele celor care primesc aceste mesaje și îi convinge de păcat. Instituțiile bisericești au tendința de a înlocui lucrarea de organizare a lui Dumnezeu, cu propria lor organizare, bazată pe tradiții și pe reguli prestabilite.                   

Este exact ceea ce se întâmplă în momentul de față în Bisericile instituționale și anume se pune un accent deosebit pe autoritate și despre dragoste se amintește câte odată, dar efectele ei sunt greu de sesizat. Bazat pe învățătura lui Isus Cristos se poate afirma că singura autoritate este aceea care vine din dragoste, care este recunoscută din dragoste și care duce la unitate perfectă. Aceasta este marea revoluție adusă de Creștinism în istorie. Este vorba de a pune dragostea înaintea tuturor lucrurilor, de a promova sacrificiul de sine, acela care vine din iubire, ca și valoare supremă. Nu se exclude desigur dreptatea dar și dreptatea vine tot din dragoste, adică din nevoia de a proteja ființele iubite și desigur principiul iubirii de natură divină. Dumnezeu nu iubește crima, furtul, minciuna, înșelătoria și de altfel nici un fel de păcat. Dumnezeu nu poate tolera păcatul dar numai El este acela care cunoaște motivațiile profunde ale fiecărui individ uman. Ce fel de Paradis ar fi acela în care ființele salvate ar fi interesate de fraudă? La fel ca și ‚paradisul’ de pe pământ. Ce conținut ar avea speranța umanității în mai bine dacă Paradisul Ceresc s-ar asemăna cu ‚infernul’ pământesc? Dumnezeu ne iubește, atât de mult, încât dorește pentru noi pacea spirituală și fericirea deplină. Acestea ar fi puse, fără îndoială, în pericol dacă în Paradisul Ceresc ar continua să fie localizate persoane care nu vor să renunțe la ne dreptate. Este societatea umană rea sau bună, atunci când luptă împotriva infracțiunilor? Părerea mea este că este bună, deoarece în cazul că nu ar face-o un rău cu mult mai mare s-ar produce și bineânțeles multă suferință umană. Nimeni nu îl poate califica pe Dumnezeu ca fiind prea aspru sau intolerant, atunci când luptă cu păcatul. El face acest lucru pentru că ne iubește. Pe de altă parte, Isus nu se referă la săvârșirea de infracțiuni atunci când îi identifică pe aceia care vor fi separați definitiv de Dumnezeu ci doar la egoismul specific uman. A nu ajuta pe săraci nu este o infracțiune, în lumina legi, dar este un păcat în ochii lui Dumnezeu. A nu îi ajuta pe alții este un lucru ‚natural’ pentru om și tocmai de aceea, pentru a corespunde standardelor lui Isus, avem nevoie să fim născuți din nou, adică să ne schimbăm natura. Nu avem nevoie să fim botezați din nou, adică a doua oară, la maturitate, dar avem nevoie să ne naștem din Dumnezeu. Schimbarea naturii noastre este condiția pentru a intra în Împărăția Cerurilor.  

Principiul autorității care vine din putere, sau dintr-o poziție superioară, la un moment dat, este promovat prin unele epistole atribuite lui Pavel, în linie directă cu tradiția din care acesta a provenit, adică din cea iudaică. Pavel a adus femeia „la locul ei,” așa cum era și în tradiția iudaică și a reintrodus judecățile morale, pe care Isus le-a interzis. Teologia lui Isus Cristos nu este din lumea aceasta, este o „nebunie” pentru lumea în care trăim, este „nebunia” crucii pe care însă apostolul Pavel a încercat să o facă „digerabilă” pentru lume. Acesta a construit un cadru instituțional bazat pe reguli pe care le-a introdus, pentru a instaura „ordinea” în adunările creștine. În orice caz, modul în care se desfășurau adunările înființate de Pavel era mult mai deschis și implica mult mai bine pe Creștini, în viața comunităților, decât Bisericile instituționale din prezent. Cu toate acestea, problema este că, prin unele epistole ale apostolului Pavel s-a stabilit o teologie a ierarhiei, adică Tatăl este Capul lui Cristos, Cristos este Capul Biserici și bărbatul este capul femei. Și ce este rău în acest fapt? Pe baza structuri imaginată de Pavel oamenii au mai adăugat o verigă și anume aceea că Biserica instituțională este capul individului credincios, adică al bărbatului. Pavel nu a făcut o astfel de afirmație dar această completare se potrivește foarte bine în schema propusă de Pavel. În însăși logica sa schema lui Pavel cerea parcă adăugirea acestei verigi lipsă, dar eu sunt convins că Pavel nu a intenționat-o, în nici un fel. Schema completă, atât de multă apreciată de Bisericile instituționale, este următoarea: Tatăl este Capul Fiului, Fiul este Capul Biserici, Biserica este capul bărbatului și bărbatul este capul femei. După cum am arătat în această lucrare, nici una dintre legăturile dintre verigi nu este corectă, privită în prisma învățăturilor lui Isus. Tatăl nu este Capul Fiului, ci este una cu Fiul, același Dumnezeu, într-o unitate desăvârșită. (Ioan 3; 6) Fiul nu este Capul Biserici, în înțelesul natural al cuvântului cap. Biserica este constituită din frații și surorile lui Isus și nu din organe de execuție. Cristos poate fi numit Cap al Biserici, folosindu-ne de un limbaj incorect, dar numai dacă se adaugă toate precizările necesare în ceea ce privește înțelesul, în acest caz, al cuvântului ‚cap.’ Cristos este un model, un organizator, un deschizător de drumuri, un veghetor, dar nu este cap în sensul de creier care gândește și care transmite comenzile unor organe care nu au posibilitatea să analizeze și să hotărească liber dacă urmează sau nu impulsurile primite. Oamenii au conștiință și sunt liberi să își urmeze propria lor conștiință. La acest nivel cuvântul ‚cap’ poate să sugereze ideia care a fost intenționată, dar numai în mod deformat. Biserica nu este capul bărbatului și nici în epistolele atribuite apostolului Pavel nu găsim o astfel de afirmație, dar aceasta este adăugirea implicită, care se găsește în modul în care sunt construite doctrinele și regulile Bisericilor instituționale. Bărbatul nu este capul femei ci ei sunt una în Cristos. (Ioan 17; 22)  O precizare este necesară, numai șase dintre epistolele apostolului Pavel sunt considerate, ca fiind provenite direct de la acesta, restul sunt considerate a fi epistole, scrise sub pseudonim de alți lucrători Creștini, care s-au folosit de numele lui Pavel, pentru a da greutate scrierilor lor. ? În acest mod se pot explica unele condradicții, existente în teologia prezentă în epistolele, atribuite lui Pavel. Cu toate acestea, epistola întâia către Corinteni este considerată, aproape în unanimitate, că aparțin lui Pavel personal și tocmai în această epistolă apare structura ierarhică la care am făcut referire. „Dar vreau să știți că, Cristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femei, și că Dumnezeu este capul lui Cristos. (1 Corinteni 11; 3) De remarcat însă este că în această epistolă Pavel nu afirmă despre Cristos că este Capul Bisericii, ci spune că El este Capul oricărui bărbat, adică susține că indivizii sunt legați direct de Dumnezeu și nu prin intermediul Bisericii. Că este „Capul oricărui bărbat” se poate spune despre Cristos, dar cu toate precizările de rigoare, dar Cristos este, în același timp și în aceeași măsură și Capul oricărei femei. Dovada este simplu de făcut, prin aceea că sunt ne numărate femei care sunt născute din nou, care au darurile și roadele Duhului Sfânt și prin care deci, se fac minuni, în mod direct, prin ele se săvărșesc vindecări, sau prorocii, au darul de a vorbi despre înțelepciune, sau despre cunoștință și nu au nevoie pentru aceasta de intervenția bărbatului lor. Bărbatul poate fi sau nu capul femei, în probleme administrative, pământești, dar aceasta depinde de înțelegerea dintre cei doi. În probleme spirituale bărbatul nu este capul femei, ci Cristos. Pe de altă parte, într-o altă epistolă și anume în epistola către Efeseni, Cristos este prezentat ca fiind Capul Bisericii. „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum și Cristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului.” (Efeseni 5; 22-23) În realitate Cristos este Păstorul, sau Capul, cu precizările de rigoare, fiecărui individ în parte și prin aceasta și numai în acest fel El este și Păstorul Bisericii, sau Capul Bisericii. Metafora folosită de Isus, prin care El se prezintă ca fiind Păstorul cel bun mi se pare mult mai potrivită decât aceea folosită de Pavel, care îl prezintă ca și Cap al trupului spiritual, a lui Dumnezeu. (Ioan 10; 1-21) Isus, a dovedit o înțelepciune aparte, divină, când s-a descris pe Sine cu o mulțime de metafore cum ar fi Apa vieții, Pâinea vieții, Lumina lumii, Păstorul cel bun tocmai pentru a sublinia că toate acestea nu sunt decât metafore și că ele nu pot decât să sugereze relația dintre Dumnezeu și om.                

 Cea mai gravă alunecare către iudaism o găsim însă în epistola către Timotei, în care femeile, sunt tratate ca un fel de cetățeni de categoria a doua și care nu vor fi mântuite prin credință, ci prin fapte, adică prin nașterea de fi și numai dacă aceștia „stăruiesc cu smerenie în credință, în dragoste și în sfințenie.” (1 Timotei 2; 8-15) Această epistolă se consideră, aproape în unanimitate, că nu aparține apostolului Pavel și în felul acesta se explică totala ei ne conformitate cu teologia mântuirii prin credință, promovată de apostol. Totuși această atitudine față de femei este foarte mult apreciată de Bisericile instituționale și în mod special de cele Neoprotestante. Care este explicația? Una dintre ele este aceea că, în felul acesta, acestea pot să întrețină o concepție despre autoritate greșită, favorabilă politici lor instituționale.

 Din nefericire cadrul acesta instituțional a devenit la un moment dat mai important decât principiile pe care căuta să le protejeze și în final acest sistem, care a suferit ne numărate perfecționări, de la Pavel încoace, a devenit de sine stătător și având tot mai puțin a face cu învățătura excepțională, extraordinară și revoluționară, pe care a promovat-o Isus pe pămănt. Personal mă declar un adept al teologiei lui Isus Cristos, cum fără îndoială era și apostolul Ioan, acela care l-a înțeles cel mai bine pe Isus. Scrierile apostolului Pavel, care sunt mai grele de înțeles și pe care mulți le răstălmăcesc spre pieirea lor, trebuiesc citite în lumina teologiei lui Isus, în caz contra ele pot fi un prilej de rătăcire spirituală. Lucrul acesta l-a știut și apostolul Petru, dar cuvintele spuse de el, în acest sens, nu sunt analizate și înțelese destul de bine și nimeni nu se întreabă care sunt acele scrieri pe care unii le răstălmăcesc spre pieirea lor și în ce fel ele sunt răstălmăcite, în această direcție? (2 Petru 3; 15-16) Lucrarea de față încearcă să dea răspuns la această întrebare.       

 Pentru a rămâne consecvenți cu învățăturile N.T., stabilirea de reguli nu este în acord cu principiile Creștinismului, care ne învață că fiecare Creștin știe ce are de făcut, pentru că este învățat direct de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt și nu are nevoie să fie învățat din afara conștiinței sale, de către nici o altă ființă umană. A primit Pavel îndrumarea spirituală a vreunui alt om sau a fost învățat de Duhul Sfânt în legătură cu principiile Creștinismului? A fost Pavel singurul Creștin inspirat de Duhul Sfânt sau toți cei care sunt ai lui Cristos sunt învățați în același fel? Dumnezeu nu l-a pus pe apostolul Pavel singurul învățător, o dată pentru totdeauna, peste rasa umană. Există un singur Mântuirtor, în credința creștină, dar mai mulți apostoli și învățători. Pavel a avut un mesaj, care a încercat să răspundă nevoilor spirituale ale comunităților cărora s-a adresat, dar în vremurile pe care le trăim, provocările sunt, de multe ori altele și lor trebuie să li se răspundă adecvat pe măsura problemelor pe care le ridică. Din acest motiv, „închiderea” mesajului spiritual pe care Dumnezeu dorește să îl transmită lumii și reducerea lui numai la textele N.T., înseamnă pur și simplu o contestare a lucrării Duhului Sfânt pe pământ, în acest moment. Nu mai sunt, la ora actuală, alte persoane pline de Duhul Sfânt, așa cum au fost și Pavel, Petru, sau Ioan, care să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu și nu mai sunt oameni care să fie învățați direct de Dumnezeu? Dacă admitem un astfel de principiu, înseamnă că promovăm ideea că învățătura creștină este moartă și că nu mai există Creștini practicanți pe Pământ. Din momentul în care s-a canonizat Biblia și până în ziua de astăzi s-ar mai fi putut scrie multe „Biblii” care să cuprindă experiența oamenilor cu Dumnezeu. De fapt, există multe astfel de scrieri, deosebit de valoroase și utile dar sunt destule Biserici instituționale care descurajează studierea lor. Instituțiile bisericești doresc să țină sub controlul lor mesajul lui Dumnezeu și să îl interpreteze în așa fel, încât orice nouă descoperire să nu lezeze interesele lor. Deviza „Sola Scriptura” a devenit o „armă”, prin care Bisericile instituționale, interpretează Biblia, așa cum cred ele și cum le convine, pentru a își menține statutul, și pentru a controla pe enoriașii lor.              

Din cauza faptului că nu sunt conduși de Duhul lui Dumnezeu, mulți reprezentanți ai Bisericilor instituționale rămân doar la slovă. Ei văd că este scris, ceea ce este scris, dar iau numai litera, pe care o interpretează în limitele naturii umane ne renăscute spiritual și din aceasta  creează o nouă doctrină sau un nou regulament. Este foarte bine când apar idei sau „lumini” noi în înțelegerea Creștinismului, dar acestea nu trebuiesc absolutizate, ridicate la rangul de „adevăr” indiscutabil și mai ales, nu trebuie să acopere singurul adevăr cu adevărat fundamental care ne spune că „Dumnezeu este dragoste.” Atunci când vom pune în discuție și vom contesta acest adevăr, vom păși într-o eră în care Creștinismul și-a trăit ultimele clipe. Mulți atei, dezamăgiți de viața lor, contestă tocmai acest lucru și anume că există o realitate transcedentală care ne iubește. Nici un om nu poate crede în Dumnezeu, dacă nu simte dragostea Lui, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dracii cred și se înfioară, dar spre deosebire de oameni, ei l-au văzut pe Dumnezeu. (Iacov 2; 19) Bisericile instituționale, în marea lor majoritate, nu arată această dragoste, ci arată o față umană în care totul este reglementat, organizat și ținut sub control. Ele transmit un singur sentiment: „frica de a nu greși,” pe care o inoculează în conștiințele umane atât de adânc, încât altceva nu se mai vede și oamenii devin paranoici și suspicioși și chiar îi privesc pe cei din jurul lor ca pe niște pericole, adică ca pe niște potențiali păcătoși. Singura șansă de a nu greși, într-o anumită situație sau alta, este aceea de a ne lăsa ghidați de o inimă umplută cu dragoste spirituală, de către Duhul Sfânt. Bunătatea cere de asemenea înțelepciune, altfel se transformă în slăbiciune. Spiritul Creștinismului este cu totul diferit decât cel al lumii. Regulile din Împărăția lui Dumnezeu sunt pe dos față de cele din lumea noastră, adică cel mai mare este slujitorul tuturor. Chiar Isus Cristos este slujitorul întregii lumi, pentru că El nu face altceva decât o muncă de învățător, de medic, sau de consilier și nu ne cere în schimb decât să îl iubim. Cristos nu este stăpânul nostru, este slujitorul nostru, nu ca Unul care este obligat să ne fie slujitor sau este plătit pentru asta, ci ca Acela care face lucrul acesta din dragoste, de aceea ar trebui să îi iubim pe toți ‚slujitorii’ de pe pământ. (Luca 22; 7) Cristos este un slujitor foarte puternic, care poate face totul pentru noi, și care poate să ne ofere viața veșnică.

Nu există ierarhie ci egalitate în trupul lui Cristos

 înapoi la cuprins!

Pavel pune în capul listei, între membrii Bisericii, mai întâi pe apostoli apoi pe proroci, pe învățători etc. Este apostolul mai mare decât prorocul și în ce sens? Personal, nu cred că Pavel a dorit să instituie o ierarhie de tipul celei administrative în care unii să fie capul și alții coada. Mulți însă interpretează scrierile lui în acest sens. Pe ce se bazează părerea mea? În primul rând, pentru că în fruntea Bisericii se află chiar Isus Cristos și deci nu mai este necesar alt conducător. Cristos este în fruntea Bisericii pentru că El este slujitorul celor mai mulți, adică fără El nici unul dintre noi nu ar putea să fie mântuit. În al doilea rând, pentru că vorbind despre Biserică, Pavel vorbește despre un trup în care mădularele nu pot fi unele mai importante decât celelalte, deoarece fiecare sunt la fel de necesare pentru funcționarea trupului. Dacă este să ducem mai departe analogia propusă de apostolul Pavel, trebuie să observăm că fiecare organ în parte, din structura trupului biologic, este legat direct de cap. Nici un mădular al trupului nu poate fi legat de celelalte membre sau organe dacă nu este dirijat de cap. Capul trupului este Isus Cristos și de aceea apostolii, prorocii și învățătorii nu pot fi considerați pe poziții ierarhice de superioritate unii față de ceilalți. Ce valoare ar avea apostolii fără cei care să primească apostolatul lor? Ce valoare ar avea prorocul, adică misiunea de proroc, fără cei cărora li se prorocește? Ce ar putea realiza învățătorii fără cei care trebuiesc să fie învățați? Cum ar putea funcționa o adunare creștină dacă ar fi formată numai din pastori dar nu și din credincioși care sunt păstoriți?

Prin faptul că Apostolul Pavel i-a menționat mai întâi pe apostoli, aceasta nu înseamnă că ei sunt conducătorii, ci prin aceasta se înțelege că ei sunt deschizătorii de drumuri, adică întemeietorii de noi adunări creștine. După aceasta vin prorocii care transmit direct mesajele lui Dumnezeu, dar cred că este extrem de discutabil din punctul de vedere al importanței, cine trebuie cu adevărat să fie considerat că este mai întâi, prorocii sau apostolii. Cu alte cuvinte, nu este mai întâi vocea lui Dumnezeu cea care ghidează pe apostoli și nu se face această voce auzită prin proroci? Acest „mai întâi” a fost preluat de Pavel din propria lui experiență personală, adică aceea a unei persoane care era în același timp și apostol și proroc. El vedea misiunea lui de apostol ca fiind de primă importanță și de aceea a creat această scară, dar se impune să fie precizat că nu se face referire la o ierarhie spirituală sau administrativă. Nu există mai întâi și mai pe urmă, în trupul spiritual al lui Isus Cristos, acestea sunt capcane ale limbajului folosit de Pavel, la care trebuie să fim atenți. Acolo unde există o unitate desăvârșită, nu există nici un fel de ierarhie.

Între noi și Dumnezeu nu există bariere materiale, adică impuse de trupul nostru omenesc, așa cum există între oameni. Spiritul este Unul și atunci când intrăm în lumea spirituală intrăm în Dumnezeu. Devenim una cu Dumnezeu în Spirit, același Spirit, o unitate fără bariere. Între noi și Dumnezeu nu va exista veșnic o „frontieră,” generată de finitudinea noastră, întrucât suntem chemați la eternitate, adică la veșnicia lui Dumnezeu, în care nu ne mai deosebește nimic de El. Se pune, în mod greșit, prea mult accent pe înțelegerea lui Dumnezeu, prin prisma lumii acesteia. Spiritele sau sufletele noastre sunt libere atunci când suntem scăpăți de determinările și limitările trupului nostru pămăntesc, care ne forțează sau încearcă să ne deturneze cu pasiunile sale. Greșim când ne lăsăm copleșiți de ele. În Împărăția Cerurilor suntem liberi pentru că scăpăm de aceste determinări, în totalitate. A fi Creștin înseamnă a trăi, încă de aici, pe pămănt, în Spirit și nu doar a cerșii ajutor de la moaștele altor sfinți care au trăit în spirit, adică a cere ajutorul tot pentru a trăi în carne, ceea ce nu duce la nimic.

Supunerea față de Dumnezeu nu înseamnă subordonarea față de voința arbitrară și capricioasă a unui stăpăn absolut ci înseamnă acceptarea liberă și conștientă a unui set de valori, care să definească relațiile dintre oameni, valori cum ar fi: dreptatea, dragostea spirituală, onestitatea, pe care Dumnezeu le personifică cel mai bine. Încrederea în Dumnezeu se bazează pe încrederea în aceste valori, fără de care nu ar putea exista nici o încredere. Din acest motiv sunt subliniate atât de mult aceste caracteristici ale lui Dumnezeu. Isus este Calea, nu este un stăpân. Un stăpăn nu este o cale, ci un scop în sine, nu este drumul ci chiar ținta drumului. Isus este Calea, Adevărul și Viața dar ținta este perfecționarea noastră, pentru a ajunge la același nivel cu El. Noi înșine suntem ținta mântuirii, scopul ei, nu devenim obiecte de lux, sau de colecție pentru Dumnezeu, devenim dumnezei, fii și, adaug eu, fiicele Celui Prea Înalt. (Psalmul 82: 6; Ioan 10: 34) De remarcat este faptul că devenim dumnezei, împreună și prin Dumnezeul unic al universului și nu fără El. De ce nu se poate fără El? Pentru că El face parte din univers sau universuri și pur și simplu nu putem face abstracție de El. Este ca și cum am face abstracție de soare, atunci când ne facem proiecte de viitor. A face abstracție de El înseamnă a îl nesocoti, cu toate că ne-a anunțat că El există și dacă ne depărtăm, de exemplu, de soare pierdăm lumina și căldura lui. Dacă umanitatea își face calcule de viitor fără Dumnezeu, acestea nu au cum să reușească întrucât Dumnezeu este Spiritul întregului cosmos și dacă ieșim din raționalitatea universală ne punem în pericol pe noi și, la un anumit nivel, putem pune în pericol existența întregii realități, așa cum este ea configurată. Ca să luăm un exemplu, să ne imaginăm că o civilizație inteligentă, existentă în univers descoperă anumite energii sau forțe care pot fi folosite constructiv sau distructiv, așa cum este, de exemplu, forța nucleară, dar nult mai puternice decât se cunosc în momentul de față. Prin experiențele pe care le face această civilizație poate pune în pericol existența altor civilizații care există, ne cunoscute, în același univers. Acțiunile părții au consecințe asupra întregului. Nu putem face abstracție de Dumnezeu deoarece El este Întregul, iar noi nu suntem decât o parte. Raportul nostru cu Dumnezeu nu este unul aleatoriu ci este unul necesar deoarece facem parte din același context universal, mai mult suntem înrudiți printr-un proces de creație, în care Întregul veghează la apariția și dezvoltarea fiecăreia din părțile Sale. Să înțelegem bine, chiar dacă noi nu credem în Dumnezeu aceasta nu înseamnă că El nu există sau că noi nu existăm pentru El. Înseamnă doar să trăim cu iluzia că suntem singuri în universul material, rațional sau spiritual și în realitate nu este de loc așa. De unde putem știi? Prin credință putem intra într-o relație personală cu Dumnezeu și îl putem cunoaște pe Cristos.      

Eroarea în înțelegerea Bisericii Creștine  pornește de la modul cum se răspunde la întrebarea: „Cine sunt urmașii apostolilor?” Întrebarea aceasta în sine ar putea constitui subiectul unei lucrări separate, dar mă voi mulțumi aici să fac numai câteva precizări suplimentare față de ceea ce am spus deja. Sunt urmași ai apostolilor numai Papii, Patriarhii, Episcopii, Mitropoliții și preoții sau au această calitate toți Creștinii născuți din Dumnezeu? Apostolii nu au reprezentat o categorie privilegiată a Bisericii Creștine, ci au fost primii ucenici ai lui Cristos. Isus a spus că cine va crede, va vedea lucruri și mai mari decât cele ce s-au săvârșit în timpul apostolilor. Nu este nimeni mai mic sau mai mare în ochii lui Dumnezeu și toți trebuie să fie una. Înlocuirea principiului unității cu principiul ierarhiei a dus la decăderea spirituală a instituțiilor bisericești. Creștinii nu mai sunt una, așa cum a dorit Isus Cristos pentru ei, ci sunt stratificați pe diverse nivele de organizare, ierarhizarea în sine fiind aceea care împiedică unitatea. Atunci când Isus a subliniat nevoia de unitate între Creștini, El a dorit să evite tocmai acest fenomen al transformării Bisericii Sale într-o altă instituție asemănătoare cu celelalte instituții din societate. Unitatea spirituală a existat și continuă să existe și va exista până la revenirea Lui, dar această unitate, mai puțin vizibilă, este ascunsă de o evidentă și extrem de vizibilă ierarhizare.

Stratificarea dintre Creștini și împărțirea lor în două categorii diferite, acelea de conducători spirituali și de conduși spiritual, este total opusă unității trupului lui Cristos. Capul Bisericii, așa cum am precizat anterior, nu este format din conducătorii instituțiilor Bisericești. Nu există alt for de conducere, alt Cap al Bisericii decât Isus Cristos personal. Nici Papii, nici Patriarhii, nici Episcopii, nici Mitropoliții, nici preoții, nici pastorii, nici reverenzii, nici prezbiterii și nici președinții cultelor creștine nu sunt Capul Bisericii, ei sunt doar conducătorii instituțiilor bisericești. Toți Creștinii spirituali împreună formează trupul și nu este nici unul dintre aceștia Capul. Mai mult decât atât, nimeni nu este reprezentantul pe pământ a lui Dumnezeu, nimeni în afară de Duhul Sfânt. Toți Creștinii regenerați spiritual, împreună și fiecare dintre ei în parte, sunt reprezentanții lui Dumnezeu, în aceeași măsură, nu sunt însă înlocuitorii lui Isus Cristos pe pământ. Între trimis, adică apostol și reprezentant, pe de o parte și înlocuitor, pe de altă parte, există o mare diferență. Dicționarul ne poate explica diferența, dar alunecarea între cele două tipuri de posibilități este așa de subtilă, încât aceasta se face pe neobservate, dar efectele ei se simt. Motivul pentru care conducătorii instituțiilor bisericești nu stimulează și ocolesc dezbaterea legată de necesitatea conexiunii fiecărui credincios de Capul său spiritual, este acela că ei nu doresc să își piardă privilegiile de conducători.

Toate aceste precizări sunt necesare pentru a putea înțelege viziunea Bisericii timpurii. În mod treptat s-a folosit principiul unei așa zise întâietăți apostolice asupra celorlalți credincioși și pe cea a apostolului Petru asupra celorlalți apostoli, pentru a crea o organizație ierarhică, în care urmașii apostolului Petru urmau să conducă întreaga Creștinătate. Astfel de instituții s-au numit apostolice, uitând că inițial apostolii au fost aceia care serveau la mese. Atributele apostolilor au fost considerate ca fiind transferate numai asupra episcopilor și cardinalilor. Numai că în realitate, aceste atribute s-au transferat asupra tuturor Creștinilor renăscuți spiritual, întrucât harul lui Isus Cristos nu s-a limitat numai la apostoli, ci a fost dat tuturor urmașilor Lui. Isus Cristos nu a făcut nici o deosebire de autoritate între Creștini. Toți cei care cred în mod sincer, beneficiază de darurile și roadele Duhului Sfânt. De altfel, urmașii apostolilor sunt toți cei prin care se desfășoară puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu și nu doar membrii privilegiați ai unei instituții bisericești sau a alteia. Orice Creștin renăscut spiritual este un urmaș al apostolilor și mai mult, un urmaș a lui Isus Cristos, deoarece orice Creștin regenerat spiritual este un trimis a lui Isus Cristos pe pământ, deci un apostol și poartă mesajul Lui către omenire.

Alte aspecte istorice legate de Biserica Creştină, aflată la începuturile ei

 înapoi la cuprins!

Școala de istorici care i-a urmat pe Harnack și Lietzmann au considerat că Biserica și-a dezvoltat în mod gradual organizarea până aproximativ în anul 90 e.n. Ei au apreciat că structura Bisericii, în perioada de început, a corespuns, în aspectele sale exterioare cu cele din sinagogile din lumea Greacă. Sursele principale care ne dezvăluie modul în care era organizată Biserica, la începuturile ei, sunt I Clement, scrisorile lui Ignatius și Didache. În ceea ce îl privește pe Ignatius, din scrierile lui rezultă că structura de organizare a Bisericii era constituită din episcop, preot și diacon și desigur, pe de altă parte, era marea masă de credincioși. Puterea absolută o deținea episcopul.[21]

 O astfel de organizare producea, prin însăși natura ei, o diferențiere între Creștinii de rând și conducători. Cu toate că Isus Cristos îi consideră pe toți Creștinii egali în fața lui Dumnezeu, în Biserică unii au început să se transforme treptat într-o categorie conducătoare și privilegiată. Probabil, că la început, diferențierea nu era fundamentată pe autoritate ierarhică ci pe funcționalitate. Era nevoie de o anumită ordine. Cineva trebuia să răspundă de această ordine, la fel ca și în societatea laică. Numai că treptat, la fel ca și în societatea laică, cei care organizau, au început să se diferențieze de masele de conduși și să structureze organizațiile respective, ținând cont și de interesele dictate de propria lor poziție. Dezinteresul inițial s-a transformat în calcul lucid și rece și această transformare a fost definită de Isus Cristos ca fiind „părăsirea dragostei dintâi.” (Apocalipsa lui Ioan 2: 4) Această structură de putere nu avea nimic și nu are nimic în comun cu relațiile din interiorul adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu. Aceste relații sunt bazate exclusiv pe dragostea creștină și pe recunoașterea exclusivă a autorității lui Dumnezeu, bazată pe dragoste și pe sacrificiu de sine. Conștiințele omenești se pot reflecta deplin doar în măreția și complexitatea miracolului divin, pentru că propria lor luciditate și chemare către raționalitate este un miracol.

În momentul în care conducerea Bisericii a început să stabilească normativele credinței pentru ceilalți credincioși, limitele de funcționare ale libertății de conștiință și conținutul obligatoriu al profesiunii de credință, în acel moment a început să își depășească atribuțiile pentru care a fost constituită. Nu mai era vorba doar de asigurarea unei anumite ordini fizice, necesare în orice colectivitate umană, ci de încercarea de a ordona conștiințele. Controlul și cenzura asupra conștiințelor umane s-a asigurat prin monopolul asupra sacramentelor sau ritualurilor. În Biserica instituțională Ortodoxă acestea sunt: Botezul, Mirungerea, Împărtașania, Pocăința, Hirotonia, Nunta si Maslul. În Biserica instituțională Romano-catolică avem: Botezul, Confirmarea, Eucharistul, Penitența, Ungerea bolnavilor, Sfintele Ordine si Căsătoria. Pentru Neoprotestanți tainele nu mai există, dar actele de cult pot fi săvârșite numai de funcționari bisericești autorizați. Nici una dintre variante nu corespunde Bibliei, deoarece monopolul pe care Bisericile instituționale îl au asupra actelor de cult este unul arbitrar.

În Biblie se precizează că toți Creștinii renăscuți spiritual sunt o preoție sfântă, deci oricare dintre ei ar putea administra aceste sacramente, deoarece fiecare în parte este un preot. Dacă numai preoții oficiali, ai Bisericilor instituționale, sunt preoți ai lui Dumnezeu, după N.T., înseamnă că toți ceilalți credincioși sunt pierduți, deoarece aceasta ar însemna că ei nu sunt, așa cum se exprimă apostolul Petru, „o preoție împărătească.”

„Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” [(1 Petru 2: 9); ref. 107 în Biblia Ortodoxă]

Nicăieri, pe întreg parcursul Bibliei, nu găsim precizate, anumite competențe speciale privitoare la administrarea Botezului în apă, sau la Împărtășanie sau Cină, sau la alte sacramente sau ritualuri cultice. Diaconii erau niște slujitori care serveau la mese, în rest cine trebuia să administreze botezul în apă sau Împărtășania, Biblia nu precizează. Din momentul când acestea au fost considerate „taine” administrarea lor a trecut în sarcina celor care cunoșteau aceste „taine,” adică episcopii și preoții, cunoscători de „taine.” În realitate, acestea nu erau „taine,” sau mistere, ci simboluri introduse de Ioan Botezătorul pentru botezul în apă și de Isus pentru Cină sau Împărtășanie. Apostolul Pavel, cu toate că era apostol, nu a botezat, cu una sau două excepții, pe credincioși, prin urmare el nu considera îndeplinirea actelor de cult ca fiind atributul principal sau exclusiv al apostolilor. De ce atunci, în anumite instituții bisericești, numai așa zișii urmași ai apostolilor, adică episcopii sau preoții, sunt considerați că sunt singurii calificați pentru administrarea sacramentelor? Este vorba de o strategie instituționala bisericească. Administrarea acestor acte de cult aduce venituri Bisericilor instituționale și îi menține pe enoriași la dispoziția lor. În loc să le spună credincioșilor că fiecare din ei este un preot, sau trebuie să ajungă să fie, prin nașterea din nou, în conformitate cu Biblia, corporațiile bisericești preferă să îi țină legați pe credincioși de propriile lor interese. (1 Petru 2: 5-9; Apocalipsa lui Ioan 1: 6) Se consideră, în mod premeditat și în mod greșit, de către reprezentanții instituțiilor religioase creștine, că singura autoritate valabilă pentru a săvârși ritualurile cultice este o anumită categorie de funcționari bisericești, care au aceste atribute, moștenite de la apostoli. De fapt, apostolii s-au abținut la un moment dat de la săvârșirea oricăror acte de cult, reținând pentru ei numai stăruința necurmată în rugăciune și propovăduirea Cuvântului. (Faptele Apostolilor 6: 4)

Revenind la istorie, trebuie precizat că Didache, unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, îi tratează pe episcopi la un nivel mai scăzut decât pe profet sau pe învățător. I Clement, un alt document cu mare vechime, subliniază importanța episcopului pentru Biserica primară, dar nu precizează dacă era nevoie doar de un singur episcop sau de un colegiu de episcopi pentru fiecare „scaun episcopal.”

Începând de la Cincizecime fiecare Creștin s-a simțit pe sine martorul adevărurilor conținute în mesajul lui Isus Cristos. Primirea Duhului Sfânt făcea ca fiecare Creștin, aflat în această situație, să fie în Cristos. Duhul Sfânt era conducătorul fiecărui Creștin în parte și acest lucru făcea deosebirea față de Evreii ne creștinați sau față de celelalte neamuri. Prezența Duhului Sfânt era modul în care Creștinii își exprimau calitatea de membru al comunității creștine în primul secol după Cristos și aceasta independent de orice funcție pe care o dețineau sau nu.

Există o deosebire a felului în care s-a dezvoltat tradiția și dezvoltarea Bisericii în Ierusalim și în Diaspora. Ca și organizare a Bisericii, se regăsește, încă de foarte devreme, un Sanhedrin Creștin, ca un fel de continuare, în formă, a modelului religios iudaic. Acest for de conducere era prezidat de Iacob, fratele de sânge a lui Isus Cristos. El era însoțit de cei doisprezece apostoli, o trimitere simbolică, la cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Probabil exista și un consiliu restrâns, care consta în Iacob, Petru și Ioan fiul lui Zebedei. Iacob, așa cum s-a arătat, avea puteri monarhice asupra comunității creștine. Aici avem unul dintre punctele de plecare ale tradiției privitoare atât la episcopia de tip monarhic, cât și cu privire la succesiunea apostolică. Iacov era considerat ca un fel de Mare Preot, un fel de echivalent cu funcția similară din religia iudaică, cu toate că, în fapt, singurul Mare Preot în Creștinism este Isus Cristos. Tocmai această asemănare, această continuitate în formă între tradiția iudaică și cea a Creștinismului din Ierusalim a fost un lucru care a stimulat organizarea Bisericii într-o structură, care a devenit cu timpul un convertor al unității Bisericii, într-o ierarhie bazată pe autoritate și monopol spiritual. Numai că aceasta nu a fost forma prescrisă de Isus Cristos, care, deși se vedea pe sine un împlinitor al legii iudaice, a profetizat distrugerea Templului. De altfel, după ce Templu a fost distrus de către Romani, în anul 70 e.n., acest tip de Creștinism marcat de forme ale tradiției iudaice își va pierde aproape complet influența. În Ierusalimul dinainte de anul 70 e.n., Marele Preot, în tradiția evreiască, era considerat profet și preot, păzitorul atotputernic al legământului, pe care trebuia să îl predea fără pată succesorului său. Păzitorul noului legământ este însă Isus Cristos și Creștinii sunt justificați în fața lui Dumnezeu prin jertfa Lui pe cruce. El este Marele Preot, care se aduce pe sine însuși ca jertfă pentru ispășirea păcatelor umanității.

În Diaspora, organizarea primelor comunități Creștine era mult mai liberă. În anul 45 e.n., găsim în Antioch împreună cu apostolii, profeții și învățătorii. Acestea sunt cele mai vechi funcții distincte din Biserică și ele au rămas cele mai importante, până la sfârșitul secolului, după cum ne arată Didache în capitolele 11-13. De remarcat este faptul că atunci când apostolul Pavel a vorbit despre configurația Bisericii, el nu a spus nimic despre persoane, care sunt în Biserică și care nu îndeplinesc nici o funcție. Nici un organ în trupul uman nu este lipsit de funcție și nu există nimic care să fie pur decorativ sau figurativ. Creștinul de rând nu trebuie să fie Creștin de rând pentru că așa ceva nu există, fiecare Creștin este un unicat și are o misiune de îndeplinit.

Organizarea, în general, este necesară în societatea umană, dar Biserica constituie o realitate aparte, care nu se supune și nu se expune regulilor obișnuite. Biserica este cu totul altceva, este o realitate spirituală, care este organizată de Dumnezeu după principii spirituale, altele decât principiile de organizare socio-umană. Acolo unde există un grup de oameni, în mod automat va apărea și un anumit tip de organizare administrativă. Nu este nimic rău în acest fenomen, atâta vreme cât înțelegem că, din punctul de vedere al Creștinismului, această structură administrativă nu constituie adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci doar o schelă care ajută la construirea clădirii propriu zise. De îndată ce clădirea va fi terminată schela va fi dată la o parte și construcția respectivă își va arăta adevărata grandoare. Pericolul care planează și care s-a dovedit real, este acela că în timpul construcției, în prezent ne aflăm într-o asemenea etapă, nu se vede clădirea propriu zisă ci doar sistemul de schele. Credincioșii sunt induși în eroare atunci când li se spune că ceea ce văd este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Opusul ordinii impuse este haosul și amândouă sunt la fel de nocive. Prin acest studiu nu intenționez, desigur, să propun înlocuirea ordinii impuse cu haosul, deoarece nu aș face decât să propun înlocuirea unui rău cu alt rău. Doresc doar să demarchez o linie netă de despărțire între ceea ce reprezintă și ceea ce nu reprezintă adevărată Biserică a lui Dumnezeu. Structurile organizatorice administrative au tendința de a deveni autonome, servind propriile lor țeluri, chiar dacă folosesc principiile spirituale pentru a își justifica existența.

Orice membru al Bisericii celor născuți din nou îndeplinește o funcție, fie cea de apostol, de proroc, de învățător sau în conformitate cu darurile spirituale primite de la Dumnezeu. Darurile spirituale sunt atribuite omului, în primul rând spre folosul altora (1 Corinteni 12: 7) Dumnezeu construiește adevărata Sa Biserică, înzestrând pe credincioși cu puterea Lui supranaturală prin intermediul căreia aceștia săvârșesc minuni, adică lucruri supranaturale.

Ce este natural și ce este supranatural depinde de dezvoltarea naturii umane la un moment dat. Acum 1000 de ani era supranatural să deții un telefon mobil, iar peste 1000 de ani s-ar putea să fie natural să ne stabilim pe o planetă, departe de sistemul nostru solar, unde oamenii vor trăi la nesfârșit, adică veșnic. În momentul în care a trăit Isus Cristos, adică acum 2000 de ani, faptul de a merge pe apă, fără nici un instrument tehnic, a fost supranatural și în mod normal a uimit pe cei care l-au văzut pe El îndeplinind această acțiune. Faptul de a învia un mort, aflat în putrefacție, a fost supranatural acum 2000 de ani și este și în momentul de față. Cum va fi privită peste 2000 de ani, o astfel de transformare, adică dacă oamenii vor putea deține asemenea capacități sau nu, nu știu. A face minuni, înseamnă deci, a fi înaintea epocii tale, dar aceasta nu înseamnă că există lucruri, care sunt în mod absolut imposibile pentru oamenii care vor trăi în viitor. Personal, nu sunt sigur că, pentru o civilizație care ar avea, să spunem, 100000 de ani de dezvoltare științifică și tehnologică înaintea noastră, ar mai exista ceva imposibil de realizat, dintre minunile descrise de Biblie. Problema pentru o societate, care se află în evoluție, este ca ea să nu se auto distrugă printr-o folosire irațională a resurselor aflate la dispoziția sa. O altă problemă ar fi de a nu se crea un decalaj între gradul ei de înmulțire și ritmul ei de dezvoltare tehnologică. Dacă cel din urmă rămâne în urmă, atunci societatea respectivă nu va putea face față provocărilor la adresa supraviețuirii sale.

Fiecare membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este un evanghelist, căci toți sunt chemați să ducă mai departe mesajul mântuirii. (Marcu 16: 15) Din păcate, cunoașterea principiilor Creștinismului a devenit, la un moment dat, un privilegiu al funcționarilor bisericești și masele largi de Creștini au fost departe de orice proces de cunoaștere a Bibliei. La aceasta au contribuit și dificultățile legate de copierea acesteia, înainte de inventarea tiparului. Când a început fenomenul de cunoaștere aprofundată a Bibliei, de exemplu prin tipărirea ei în limba germană de către Luter, atunci au început și reformele Creștinismului, deoarece ceea ce Bisericile instituționale susțineau și practicau, era în complet dezacord cu ceea ce era scris în Biblie. Protestantismul și cultele Neoprotestante nu sunt în mod necesar un atac la așa zisa puritate a credinței sau tradiției, acestea sunt mai degrabă o reacție firească la încălcările principiilor Creștinismului de către anumite Biserici instituționale, așa cum sunt ele prezentate de Biblie. Pe de altă parte, confesiunile Neoprotestante au rămas și ele tributare, în mare măsură, greșelilor săvârșite de Biserica instituțională, după oficializarea ei. Cea mai mare greșeală este autoritarismul instituționalizat și confuzia dintre instituțiile bisericești și adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

De altfel, nici Biserica instituțională Ortodoxă nu acceptă în totalitate principiile Bisericii instituționale Romano-catolice, de ce atunci observațiile, de aceeași natură, sau de natură diferită, făcute de Protestantism la adresa Romano-catolicismului nu ar fi acceptabile? Părerile sunt diferite, dar Dumnezeu este Unul și până la urmă nici una dintre păreri nu oferă garanția adevărului indiscutabil. Personal, am constatat, în limita propriei mele experiențe, faptul că nici o Biserică instituțională nu respectă în totalitate spiritul Creștinismului sau învățăturile Bibliei, cu toate că fiecare din ele susține contrariul. De exemplu, nici acceptarea nelimitată și ne analizată a tradiției nu este o idee bună, mai ales atunci când contrazice spiritul Creștinismului, dar nici refuzul oricărei tradiții nu este un lucru pozitiv, deoarece Biblia a fost scrisă într-un anumit context istoric și cultural, cuprins și reflectat în tradițiile primelor colectivități de Creștini. Biblia nu a fost un “glas în deșert” , ci a căutat să răspundă unor întrebări și neliniști particulare pe care primii Creștini le aveau. De exemplu, scrierile apostolului Pavel cuprind în ele, disproporționat de mult, apărările pe care le face concepțiilor pe care acesta le-a avansat și mai ales reflectă tensiunea și gravitatea conflictelor doctrinare pe care Pavel le-a avut cu Evreii convertiți la Creștinism, care înțelegeau noua credință ca pe o continuare, prea lineară, a religiei iudaice.

Despre modul cum au apărut episcopii, preoţii şi diaconii

 înapoi la cuprins!

Se ridică întrebarea: Cum au apărut episcopii, preoții și diaconii și care a fost relația lor cu funcționalitățile din Biserică, enumerate de apostolul Pavel? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie avut în vedere climatul religios în care Pavel și colaboratorii săi și-au desfășurat activitatea. Punerea mâinilor era o tradiție evreiască și acesta a fost și modul în care Pavel și Barnabas au fost delegați pentru prima lor misiune.

„Să apropii pe Leviți înaintea Domnului; și copii lui Israel să-și pună mâinile pe Leviți.” [(Numeri 8: 10); ref. 108 în Biblia Ortodoxă]

„Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: <<Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. >> Atunci, după ce au postit și s-au rugat și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece.” [(Faptele Apostolilor 13: 2-3); ref. 109 în Biblia Ortodoxă]

Același obicei cu punerea mâinilor îl regăsim atunci când apostolii își pun mâinile asupra diaconilor. (Faptele Apostolilor 6: 6) Într-o perioadă de început găsim referirea la Presbiteri ca de exemplu în Fapte 14: 23 sau așa cum este precizat în epistola lui Pavel către Tit. (Tit 1: 5) Mai târziu însă, avem de a face cu episcopi și diaconi ca de exemplu în cazul epistolei către Timotei. (1 Timotei 3: 1) Pavel se adresează la aceleași persoane în Efes, mai întâi ca prezbiteri și apoi ca episcopi. Termenul „episcopos” are două înțelesuri diferite. Unul este de supraveghetor, iar celălalt de preot. Amândouă înțelesuri au supraviețuit în cadrul Creștinismului. La fel cum orice sinagogă avea un conducător, sau un colectiv de conducere, tot astfel, fiecare adunare creștină locală avea un episcop sau un colegiu de episcopi, condus de un președinte. Aproximativ în anul 160 e.n., Justin numește pe acest președinte „prohestos” și nu „episcopos”. Istoricii susțin că această dezvoltare a fost determinată, nu doar de necesități administrative, dar și mai important, pentru necesități legate de Eucharist. Episcopul era considerat că îl reprezintă pe Isus Cristos atât în calitatea de preot dar și de victimă cu ocazia Eucaristului.[22] Această persoană trebuia să dezvolte anumite calități. (1 Timotei 3: 2-7) Desigur că nu doar o singură persoană într-o comunitate îndeplinea calitățile unui episcop, ci toți Creștinii renăscuți spiritual aveau aceste calități. Dacă numai episcopul era fidel din punct de vedere conjugal, sau numai o singură persoană nu era mânioasă, sau bătăușe etc., ce se întâmpla cu ceilalți Creștini din comunitate, a căror natură era renăscută? (Galateni 5: 22-25) Toți aceia care se conduceau după îndemnurile Duhului Sfânt, prin însuși acest fapt întruneau calitățile necesare pentru a fi episcop. În realitate, nimeni nu îl putea înlocui pe Isus Cristos, întrucât jertfa Lui s-a produs o singură dată pentru totdeauna și este valabilă deoarece El nu a săvârșit niciodată niciun păcat. (Evrei 9: 25-28) Episcopul care îndeplinea ceremonia era un om, care, indiferent de calitățile sale, nu putea fi în situația specială a lui Isus Cristos de a nu fi păcătuit niciodată (1 Petru 2: 22; 1 Ioan 1: 8-10) Puterea Cinei stă în simbolul ei și nu în persoana care administrează acest ritual. Atunci când o singură persoană, în mod special, a fost socotită capabilă să administreze acest simbol și celelalte simboluri ale Creștinismului, în acel moment s-a creat o ruptură fundamentală între Creștini, o diferențiere bazată pe merite personale și nu pe meritele lui Cristos.

Creștinii nu sunt mântuiți în concordanță cu meritele lor personale, ci cu meritele lui Isus Cristos. (Romani 3: 24-26) Pe de altă parte, episcopul nu putea reprezenta comunitatea de Creștini în locul lui Isus Cristos, deoarece în fața lui Dumnezeu fiecare este reprezentat doar de El, Marele Preot. (Evrei 5: 1-10) Uzurparea calității de Mare Preot a lui Isus Cristos este una dintre principalele cauze ale instaurării autorității umane în probleme spirituale, în Biserică. Singurul „avocat” acceptabil al omenirii în fața lui Dumnezeu este Cristos. Dacă ar fi să fie canonizați toți sfinții, ar trebui canonizată toată Biserica Spirituală Unică. În realitate, sfinții nu trebuie canonizați, aceștia trebuie urmați în sfințenia lor. Ceea ce este extraordinar, este atitudinea cu care sunt priviți sfinții. Aceștia sunt văzuți de instituțiile bisericești ca niște excepții de la regulă, dar în fapt, ar trebui să fie regula și nu excepția. Din păcate, sfinții sunt excepția sau mai bine spus minoritatea și acest lucru exprimă foarte bine toate afirmațiile pe care le fac în această lucrare despre instituțiile bisericești. În cadrul lor, normalitatea este considerată un lucru neobișnuită, cu toate că Biblia ne arată clar că sfințenia este un lucru firesc pentru un Creștin renăscut spiritual (Efeseni 1: 4-5) Mai mult, sfințenia este traiectoria oricărui membru al Bisericii Spirituale Unice și este motivul pentru care aceștia sunt chemați de Dumnezeu. Sfințenia se dobândește în urma nașterii din nou. Toți Creștinii renăscuți spiritual sunt sfinți și sfințiți prin sângele lui Isus Cristos. A fi sfânt înseamnă a practica pur și simplu Creștinismul. Dacă cineva nu pune în practică Creștinismul, ci îl privește doar ca pe o învățătură ideală, prea sus ca să poată fi ajunsă de oricine, ca pe o învățătură a sfinților, la care omul de rând nu are acces, se înșeală. Toți cei care au fost înscriși în cartea vieții de la întemeierea lumii, sunt sfinți și sfințiți prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin Isus Cristos.

În momentul în care s-a admis că o persoană umană îl poate reprezenta sau înlocui pe El, chiar și în cadrul unui ritual cu valoare simbolică, s-a creat, de asemenea o fisură în ceea ce privește recunoașterea autorității exclusive a lui Dumnezeu. Creștinii născuți din nou, în mod individual, sau ca și colectivitate spirituală, îl pot reprezenta dar nu înlocui pe Isus Cristos. Singurul înlocuitor al lui Cristos este Duhul Sfânt. Chiar dacă cei născuți din nou sunt umpluți de Duhul Sfânt, ei nu sunt totuși înlocuitorii lui Isus, pentru că Isus Cristos este una cu Tatăl, este Tatăl, chiar dacă într-o ipostază specifică, și nimeni nu îl poate înlocui pe Dumnezeu pe pământ sau în Ceruri. Biserica, în calitate de instituție religioasă, a început să își aroge o parte din autoritatea lui Dumnezeu și va sfârși prin a își aroga întreaga autoritate. Așa cum a constatat apostolul Pavel, taina fărădelegii a început să lucreze încă din timpul său. (“Tesaloniceni 2: 7) Taina fărădelegii înseamnă înlocuirea autorității lui Dumnezeu cu autoritatea umană. Prezența lui Isus Cristos, care locuiește în oameni, nu înseamnă că anumiți oameni sunt înlocuitorii Lui pe pământ. El nu are nevoie să fie înlocuit pe pământ de nimeni, deoarece El este prezent pe pământ în ființele tuturor Creștinilor renăscuți spiritual, prin Duhul Sfânt. Ei nu sunt înlocuitorii Lui, ci sunt expresia vie și actuală a Mântuitorului omenirii. Mai mult, Isus Cristos își îndeplinește misiunea de Mare Preot în Ceruri, în locuri în care, până în momentul de față așa zișii lui înlocuitori nu se susține că au pătruns.

“Căci Cristos nu a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” [(Evrei 9: 24); ref. 110 în Biblia Ortodoxă]

Dacă la un moment dat prorocii și învățătorii aveau întâietate asupra episcopilor, lucrul acesta a ajuns la un final, deoarece acești proroci aveau o viziune apocaliptică, iar o dată cu trecerea timpului a devenit clar că sfârșitul lumii nu va veni în curând și credincioșii s-au pregătit pentru o așteptare mai lungă. S-a preferat autoritatea episcopilor și a celorlalți lucrători, care, spre deosebire de prorocii itineranți, erau stabili într-o anumită zonă. În modul acesta s-a instaurat pentru o lungă perioadă de timp autoritatea episcopilor, a prezbiterilor și a diaconilor.

Toată această discuție își are sens, pentru a putea înțelege alunecarea subtilă care s-a făcut de la servire la autoritatea ierarhică în cadrul Bisericii. Din credincioși care serveau la mese, așa cum s-a prezentat pe sine și Cristos, urmașii apostolilor s-au transformat, la un moment dat, în prinți ai Bisericii. Ce a determinat acest proces treptat care a schimbat sensul învățăturii lui Isus Cristos și a creat o mare putere politico religioasă? Răspunsul nu este simplu și, de aceea, poate că cea mai bună cale este încercarea de a urmări, din perspectivă istorică, evoluția respectivului fenomen. Este limpede însă că influența legalistă exercitată de Evreii convertiți la Creștinism a constituit un factor determinant pentru punerea bazelor autoritarismului în Biserică. Preluarea din învățătura iudaică a ideii de preoție și de organizare stratificată a părut cel mai natural mod de dezvoltare a Creștinismului timpuriu. Nu s-a preluat, desigur, conținutul acestor instituții, ci doar forma lor și o dată cu ea și tarele instituționalismului religios. Pentru Evreii Noului Testament împărțirea în preoți ca o clasă conducătoare și popor format din Creștinii de rând părea lucrul cel mai firesc, dar acest lucru nu corespundea cu Învățătura lui Isus Cristos. Ideea că deasupra preoților trebuia să existe un fel de Mare Preot, altul decât Isus Cristos, a fost dăunătoare și a reprezentat o prelungire a învățăturii iudaice, tocmai acolo unde Isus Cristos a schimbat profund această învățătură. El a venit în locul Marelui Preot, nu pentru a aduce jertfe de animale, ci pentru a se aduce pe Sine însuși ca jertfă pentru păcatele omenirii. Această deviere de la adevăr către minciună s-a petrecut într-o lungă perioadă de timp. Cel mai probabil la începuturile organizării primelor comunități creștine și mai ales în timpul vieții apostolilor, cei care răspundeau de activitatea respectivelor comunități, îmbinau autoritatea conferită de poziția pe care o dețineau cu un autentic spirit creștin de servire. Nu am nici o îndoială că apostolul Iacov, care era liderul comunității creștine din Ierusalim, era o persoană de o înaltă spiritualitate și că nici măcar pentru un moment nu a făcut nici cel mai mic gest, care să impieteze libertatea de conștiință a celor din comunitatea respectivă.

„De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăți acelora dintre neamuri cari se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate și de sânge.” [(Faptele Apostolilor 15: 19-20); ref. 111 în Biblia Ortodoxă]

“Ni s-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie,...” [(Faptele Apostolilor 15: 28); ref. 112 în Biblia Ortodoxă]

Coerența acestei păreri, exprimată de apostolul Iacov și modul elegant în care este prezentată, nu lasă nici o îndoială în legătură cu cele spuse mai sus. De asemenea, este de notat că părerea expusă de Iacov a fost formulată numai în baza unei consultări oferită de Dumnezeu. Așa se luau deciziile atunci, adică Duhul Sfânt, împreună cu oamenii cu adevărat spirituali, stabileau ce este de făcut într-o anumită situație. Ceea ce am spus despre Iacov se poate spune desigur și despre nenumărați lideri spirituali, care au condus activitatea multor adunări creștine și în Diaspora. Acumularea de putere personală s-a făcut probabil treptat și este posibil ca unii lideri ne renăscuți spiritual să fi îndreptat adunările creștine, pe care le conduceau, în direcția unui mai mare autoritarism.

Cu certitudine, situația s-a schimbat radical în momentul în care Biserica a devenit o instituție oficială a Imperiului Roman și un instrument ideologic. Până în acel moment însă lucrurile sunt destul de amestecate și elementele de spiritualitate se combină, într-un mod greu de separat, cu cele de oportunism uman. În orice caz, adevărata Biserică a lui Dumnezeu a fost și în acele vremuri tot Biserica celor născuți din Dumnezeu, dar organizațiile Creștine, încă ne instituționalizate, aveau în componența lor un raport mai favorabil de partea Creștinilor renăscuți spiritual. Lucrul acesta se poate constata și după capacitatea cu care Biserica a rezistat perioadelor de persecuție, impuse de liderii Imperiului Roman. În cartea Apocalipsa lui Ioan avem descrisă, cu o precizie indiscutabilă, toate etapele de dezvoltare din istoria organizației Bisericii. Cele șapte epistole, deși adresate unor adunări Creștine aflate în localități cunoscute în vremea aceea, reprezintă în același timp și șapte trepte de evoluție a Bisericii, de-a lungul timpului, înainte și după instituționalizarea ei.

Identificarea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu în cartea Apocalipsa lui Ioan

 înapoi la cuprins!

Aș vrea să prezint cititorului starea organizației Bisericii Creștine, înainte și după ce a devenit instituție bisericească, așa cum este ea prezentată în cartea Apocalipsa lui Ioan. Isus Cristos s-a adresat diferit Bisericii și instituției bisericești, în cele două perioade principale, adică înainte și după oficializarea acesteia în Imperiul Roman, scoțând în evidență trăsături specifice. De asemenea, El s-a exprimat nuanțat, de la o etapă la alta, în cadrul fiecărei perioade din istoria Bisericii, asupra Bisericii celor născuți din Dumnezeu și asupra Bisericilor instituționale.

„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: ‚Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă și Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur: <Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina numelui meu și că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 1-5); ref. 113 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos se adresează, în această epistolă, unei organizații bisericești care îmbină, așa cum am arătat, elemente de spiritualitate cu un început de apostazie, datorat prezenței, în cadrul ei, a primilor reprezentanți ai viitoarei configurații instituționale, adică a apostolilor mincinoși. În orice caz, elementul spiritual predomină chiar dacă, în ansamblu ei, organizația bisericească, ca atare, este afectată de o anumită răceală spirituală, adică de pierderea „dragostei dintâi.”

„Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: ‚Iată ce zice Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel ce a murit și a înviat: ‚Știu necazul tău și sărăcia ta (dar ești bogat) și batjocurile, din partea celor ce zic că sunt Iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, și-ți voi da cununa vieții.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 8-10); ref. 114 în Biblia Ortodoxă]

Este singura epistolă în care Isus Cristos nu a avut de făcut nici o mustrare. S-a adresat Bisericii, aflată în perioada persecuțiilor și care se prezenta într-o stare de bogăție spirituală. Pericolul venea din afară și nu din interior.

„Îngerului Bisericii din Pergam Scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri: Știu unde locuiești: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ții Numele Meu, și n-ai lepădat credința Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuiește Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niște oameni care țin de învățătura lui Balam, care a învățat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, și să se dedea la curvie>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 12-14); ref. 115 în Biblia Ortodoxă]

Este o perioadă de tranziție, în care semnele „curviei spirituale” încep să se facă simțite, este probabil perioada imediat următoare recunoașterii Religiei Creștine în Imperiul Roman. Nu poate fi vorba despre o „curvie” fizică, pentru că acest fenomen nu a apărut doar atunci, ci a existat cu mult înainte, după cum putem observa în epistolele apostolului Pavel către Corinteni.

„Îngerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: <<Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă: <<Știu faptele tale, dragostea ta, credința ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar iată ce am împotriva ta: tu lași ca Iezabela, femeia acea care se zice prorociță, să învețe și să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 18-20); ref. 116 în Biblia Ortodoxă]

Împotriva influenței membrilor Bisericii Spirituale Unice, ale căror realizări spirituale sunt apreciate de Isus Cristos, taina fărădelegii, adică femeia imorală, instituția bisericească apostaziată, de care se vorbește în Apocalipsa lui Ioan, cap. 17, continuă să „curvească” cu împărații pământului și dobândește o influență din ce în ce mai mare religioasă și politică.

„Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele: Știu faptele tale: că îți merge numele că trăiești, dar ești mort. Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ți aminte dar cum ai primit și auzit! Ține, și pocăiește-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț și nu vei ști în care ceas voi venii peste tine. Totuși ai în Sardes câteva nume, care nu și-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 1-4); ref. 117 în Biblia Ortodoxă]

Această epistolă prezintă, într-un mod deosebit de sugestiv, instituția bisericească stabilită după oficializarea Creștinismului în Imperiul Roman. Membrii Bisericii celor născuți din Dumnezeu sunt o minoritate, în mijlocul unor mase mari de convertiți la Creștinism, care însă abordează respectivele învățături într-un mod ne spiritual. Instituția bisericească este aproape moartă, din punct de vedere spiritual, și cele câteva nume nu mai au capacitatea de a influența cursul istoriei Creștinismului în sens pozitiv.

„Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: <<Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce deschide, și nimeni nu va închide, Cel ce închide, și nimeni nu va deschide: Știu faptele tale: iată ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puțină putere, și ai păzit Cuvântul meu și n-ai tăgăduit Numele meu>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 7-8); ref. 118 în Biblia Ortodoxă]

Reproșul pe care îl face Isus Cristos este lipsa de putere manifestată în interiorul instituțiilor religioase creștine. Membrii Bisericii Spirituale Unice din mijlocul instituțiilor bisericești continuă să păzească Cuvântul lui Dumnezeu și nu tăgăduiesc numele Lui. Instituția bisericească, pe de altă parte, nu are putere ci are doar o „formă de evlavie, dar tăgăduind puterea lui Dumnezeu,” așa cum se exprimă apostolul Pavel. (2 Timotei 3: 5) Ritualurile continuă să se îndeplinească, există mult formalism religios, dar nu se face simțită, atât cât ar trebui, prezența lui Dumnezeu, pentru că nu există destulă deschidere spirituală.

„Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești; și haine albe, ca să te îmbraci cu ele, și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doftorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii, și să vezi>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 14-18); ref. 119 în Biblia Ortodoxă]

Aurul reprezintă credința, hainele albe puritatea spirituală, și doctoria pentru ochi simbolizează cunoașterea lui Dumnezeu. Toate acestea sunt deficitare în ultima fază de dezvoltare a instituțiilor bisericești. Isus Cristos descrie mai bine decât oricine starea instituției religioase creștine din vremurile noastre: „Ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.” Este vorba despre sărăcie spirituală, deoarece, în ceea ce privește bogăția materială, aceasta nu lipsește. Cel mai trist, însă, este faptul că instituțiile bisericești vor fi „vărsate din gura lui Isus Cristos.” Această expresie este deosebit de sugestivă și se completează cu viziunea din Apocalipsa lui Ioan, capitolul 17, care ne expune starea deplorabilă în care va ajunge femeia imorală, care este lepădată de Dumnezeu. Din cauza membrilor Bisericii Spirituale Unice, Dumnezeu a suportat, pentru o lungă perioadă de timp, instituțiile bisericești, cu toată apostazia lor, dar vine momentul când cele două componente se vor separa și acest mariaj nefericit se va încheia. Biserica celor înscriși în Ceruri, adică fecioarele înțelepte, care au avut grijă să își umple candelele cu ulei, adică cu Duh Sfânt, se vor întruni cu Isus Cristos într-o „căsătorie sfântă.”

„Atunci Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care și-au luat candelele, și au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, și cinci înțelepte. Cele nechibzuite, când și-au luat candelele, n-au luat cu ele și undelemn; dar cele înțelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele și undelemn în vase.” [(Matei 25: 1-4); ref. 120 în Biblia Ortodoxă]

Parabola căsătoriei spirituale dintre om și Isus Cristos este foarte des folosită de Biblie. Biserica Spirituală este Mireasa lui Cristos, pentru răscumpărarea căreia El și-a dat viața pe cruce. (Apocalipsa lui Ioan 19: 7-8) Pe de altă parte, instituțiile bisericești „au curvit cu împărații pământului,” adică au făcut jocuri politice, străine de învățăturile lui Isus Cristos și de lumea spirituală. Negreșit, reprezentanții acestor instituții au crezut că fac bine dacă întăresc puterea pe care o au și în felul acesta consolidează influența Creștinismului în lume, dar s-au înșelat, pentru că prețul plătit pentru a atinge acest obiectiv a fost compromisul moral. Dumnezeu ajunge să considere Bisericile instituționale ca pe o femeie imorală și prețul lipsei de moralitate este despărțirea de El.

Alte documente importante legate de dezvoltarea Bisericii timpurii

 înapoi la cuprins!

În legătură cu alte documente importante pentru această perioadă din istoria Bisericii ar trebui precizate, de asemenea, câteva aspecte. Clement, în documentul mai înainte menționat, în capitolele 42 și 44, privește preoția creștină ca pe o continuare lineară a celei evreiești. Un alt document care vorbește despre organizarea timpurie a Bisericii este scrisoarea lui Policarp din Smirna către Biserica din Filipi, scrisă aproximativ în anul 108 e.n. În acest document se arată că cele patru evanghelii, 1 Petru, scrisorile Pastorale, Evrei și alte câteva epistole ale apostolului Pavel erau citite în Biserică.[23] Ni se vorbește despre o comunitate mică, divizată funcțional între prezbiteri, diaconi, văduve și „tinerii” despre care ne vorbește și documentul 1 Clement. Era o „sinagogă creștină”, preocupată de puritatea doctrinei sale și de a fi fără pată înaintea neamurilor. În acea perioadă, Biserica era preocupată mai mult în revenirea lui Isus Cristos pe pământ și în confruntarea cu învățăturile iudaice decât în situația lumii înconjurătoare.

În același timp, Imperiul Roman era puțin interesat de Biserică și de aceea pașii lor se întâlneau foarte rar. Pentru Romani, Iudaismul, ca forță politică și ca mijloc de propagandă, era mult mai interesant. O altă perioadă semnificativă de persecuție s-a petrecut către sfârșitul domniei lui Domițian, când vărul împăratului și chiar consulul din anul 95 e.n. au fost condamnați, parte dintre ei, pentru ateism și „alunecare în obiceiurile evreiești.”[24] Domițian, spre deosebire de predecesorii săi Vespasian și Titus, a fost interesat de propagarea propriului său cult. Acesta aștepta să fie nu numai ascultat de supușii lui, dar și adorat.

Documente interesante sunt acelea care au fost furnizate de Pliniu, trimisul împăratului Traian, care a domnit între 98-117 e.n. Acesta a fost trimis de împărat pentru a rezolva anumite probleme cu care se confrunta provincia Pontus-Bithinia de la Marea Neagră. Pliniu raporta împăratului starea proastă a templelor din estul provinciei, precum și cauza acestei fenomen, pe care o considera a fi Creștinii din acea zonă. Câțiva Creștini au fost aduși înaintea lui și au făcut o impresie proastă. Pliniu i-a întrebat, așa cum se proceda în mod obișnuit, dacă acceptau acuzația, și când au refuzat să respingă această acuzație i-a trimis pentru a fi executați. Acesta precizează în raportul său: „chiar dacă nu sunt vinovați, încăpățânarea lor merită să fie pedepsită.”[25] În timp, anumiți indivizi care negau că sunt Creștini, erau supuși unui test sacrificial și, în plus, li se cerea să blesteme numele lui Cristos. A continuat să investigheze credința creștină și a ajuns la concluzia că avea de-a face cu o superstiție extravagantă. Se pare că măsurile luate de el au avut efect, animalele au fost aduse din nou pentru sacrificiu și templele au început din nou să fie frecventate.

Răspunsul Împăratului Traian a fost următorul: „Ai adoptat calea care trebuia, dragul meu Secundus, în examinarea cazurilor acelora care au fost acuzați în fața ta ca și Creștini, pentru că în adevăr nimic nu poate fi așezat ca o decizie generală care implică reguli deja stabilite. Acestea nu trebuiesc căutate; dar dacă ei sunt acuzați și condamnați, ei trebuiesc pedepsiți, totuși cu această condiție, ca acela care neagă că este Creștin și întărește acest fapt prin acțiunea sa, adică prin adorarea zeilor noștri, să obțină iertarea cu ocazia regretului său, indiferent cât de suspicios este comportamentul său trecut. De asemenea, documentele care sunt prezentate ne semnate, nu trebuiesc admise pentru nici o acuzație, pentru că ele sunt un exemplu foarte rău și nedemn de timpul nostru.” Creștinii nu trebuiau vânați în mod special și se pare că nu exista o lege care să interzică Creștinismul.

Plinius a acționat în baza puterilor sale de funcționar de stat, atunci când existau reclamații. După moartea lui Traian, în anul 117 e.n., acesta a fost succedat de Hadrian, care a trasat o delimitare mai precisă între Iudei și Creștini. Să ne reamintim că poziția dificilă a Evreilor în Imperiul Roman, generată și de revoltele lor, s-a reflectat negativ și asupra Creștinilor.[26]

Într-o scrisoare adresată Proconsulului din Asia, Minucius Fundanus, dată cu aproximație în anul 124 sau 125 e. N, Hadrian cerea ca un Creștin, ca să poată să fie condamnat, să fie mai întâi acuzat de crime precise, în baza procedurii legale. Dacă acuzațiile se dovedeau greșite, Creștinul avea dreptul să îl acuze, la rândul său pe acuzator, de calomnie. Cu toate că aceasta nu însemna nici pe departe o protecție legală completă a Creștinilor, era totuși o formă de echilibrare a justiției, deoarece acuzatorii falși riscau, la rândul lor, să sufere consecințele legale. Pe de altă parte, din motive neclare, Hadrian i-a displăcut pe Evrei și a ordonat restaurarea Ierusalimului ca pe o cetate păgână Aelia Capitolina. În anul 132 e.n. , o serie de conflicte s-au soldat cu o victorie inițială a Evreilor, conduși de Bar Kochba. Acesta și-a declarat independența față de Roma și a bătut propriile lui monede. Roma a câștigat treptat controlul și i-a înfrânt zdrobitor pe insurgenți. În jurul anului 135 e.n., 985 de localități erau devastate și speranțele Evreilor de libertate risipite. Creștinii nu l-au susținut pe Bar Kochba. Ei au fost persecutați de el. Acesta a fost un moment de cotitură și pentru Creștini, deoarece, o dată cu disiparea speranțelor apocaliptice evreiești, a început să înflorească îndoiala și în rândurile Creștinilor în ceea ce privește grabnica revenire pe pământ a lui Isus Cristos.

Sunt întru totul de acord cu F. W. Farrar care scria „În acest fel Biblia a fost interpretată greșit, prin înlocuirea lucrurilor cu cuvinte; prin a face din litera moartă un instrument cu care să fie omorât spiritul viu; și prin citirea în Scriptură a unei multitudini de înțelesuri care nu au fost niciodată intenționate pentru a fi exprimate. Cuvintele la fel ca și cameleonii, își schimbă culoarea odată cu mediul înconjurător. Același cuvânt poate în epoci diferite să implice conotații aproape opuse.[27]

Noul Testament, desigur este o colecție de mai multe cărți și nu doar o carte. Noul Testament nu a căzut din Ceruri la sfârșitul primului secol e.n. Mai degrabă, canonul N.T. a fost rezultatul unui proces lung și complex de dezvoltare, care a atins forma finală în secolul al IV le-a. Această colecție, din care este format N.T. conține multe voci teologice și perspective diferite în ceea ce îl privește pe Isus și Biserica. Din acest motiv, în mod paradoxal, N.T. este în același timp sursa unității Creștinismului și a diversității acestuia.[28] Recent, a devenit obișnuit în cercurile academice referința la „mișcarea lui Isus.” Termenul se referă la activitatea publică a lui Isus din Nazareth și la impactul pe care aceasta l-a avut asupra oamenilor. Acest termen evită conotațiile instituționale, care sunt în mod obișnuit, atașate termenului Biserică. De asemenea, lasă liberă discuția dacă este potrivit sau nu să vorbim despre Biserică înaintea morții și învierii lui Isus Cristos.

     Capitolul 6

 Oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine şi formarea doctrinei oficiale

 Informaţii cu caracter istoric în legătură cu perioada care a precedat oficializarea Bisericii Creştine

 înapoi la cuprins!

În anul 306, Constantinus I a murit pe teritoriul de astăzi al Marii Britanii. În urmă acestui eveniment, armata l-a proclamat pe fiul său Constantin împărat. Încă din anul 293, Dioclețian a instituit o echipă de patru împărați „Tetrarhia”, cu speranța că în felul acesta imperiul va fi mai ușor de condus. Dar după retragerea împăratului Dioclețian, în anul 305 e.n., a reizbucnit războiul civil. În anul 312 e.n., Constantin a trebuit să întâlnească armata rivalului său Maxentius, care bara înaintarea sa către Roma. Victoria lui Constantin a fost răsunătoare și pentru prima dată în istorie, soldații săi aveau inscripționat pe scuturi o monogramă formată din primele două litere, în limba greacă, ale numelui lui Cristos. În anul următor, Constantin a încheiat o pace cu Licinius, în care s-a proclamat toleranța religioasă atât pentru Creștini cât și pentru ne creștini. Constantin obișnuia să le ceară soldaților să spună o rugăciune, pe care să o adreseze Dumnezeului Creștinilor înaintea unor bătălii.[29] După cum relatează istoricul Eusebiu din Cezarea, relațiile dintre Constantin cel Mare și Licinius s-au deteriorat până la nivelul în care cei doi foști aliați, acum deveniți rivali, s-au înfruntat pe câmpul de luptă. În anul 324 Licinius a fost înfrânt și omorât.

Ideea de conversiune a lui Constantin la Creștinism trebuie înțeleasă foarte nuanțat. Nu trebuie înțeleasă cu sensul de astăzi, care se dă acestei noțiuni, ci în contextul în care împărații romani se asociau cu zeitățile pentru a obține beneficii politice. Unii împărați ajungeau să se apropie atât de mult de zeitățile respective, încât se prezentau ei înșiși ca fiind niște zeități. Constantin asocia pe Dumnezeul Creștin cu victoriile sale militare și era departe de identificarea Creștinismului cu învățăturile lui Isus Cristos, care propovăduise iertarea și iubirea vrășmașilor. Constantin i-a povestit istoricului Eusebiu din Cezarea că înaintea bătăliei cu Maxentius a avut o viziune, în care a văzut o cruce de lumină în ceruri, deasupra soarelui și o inscripție „Cuceritor prin aceasta”.

La vremea respectivă Creștinii reprezentau o minoritate în imperiu, deci reacția împăratului față de Creștinism nu poate fi explicată în primul rând prin considerente politice. Pe de altă parte, Constantin a avut o implicare personală cu Creștinismul și obișnuia chiar să țină predici înaintea curtenilor săi, după cum ne informează același Eusebiu. Din cele cincizeci de copii scumpe ale Bibliei, pe care Constantin le-a comandat, astăzi se păstrează două și anume Codex Vaticanus și Codex Sinaiticus, după locul unde au fost păstrate.[30] Constantin cel Mare a fost botezat înainte de moarte. De remarcat este faptul că Constantin a fondat o nouă capitală pentru Imperiu Roman și a ales pentru aceasta un oraș străvechi, având o poziție strategică foarte bună la intrarea în Marea Neagră, cu numele Byzantion. El a redenumit orașul cu numele lui și anume Constantinopol.[31] Împăratul, de asemenea, a construit o biserică în care a intenționat să adune corpurile celor doisprezece apostoli în doisprezece sicrie, care să fie însoțite și de sicriul său, după moarte. Sicriele au rămas mai mult simbolice, deoarece nu au existat destule relicve. Întrucât clădirile Bisericilor erau consacrate unui anumit aspect al vieții Creștine, viața în Constantinopol era un continuu pelerinaj între acestea.

Emblema Bisericilor instituționale a fost întotdeauna diviziunea. Ca urmare a Marii Persecuții împotriva Creștinilor, problema moștenită a fost aceea de a ști care trebuie să fie atitudinea Bisericii față de cei care se lepădaseră de credință, în timpul persecuției. Episcopul de Alexandria a hotărât să îi ierte pe cei în cauză, dar lucrul acesta a cauzat asemenea nemulțumiri, încât episcopul Melitius de Lycopolis, în anul 306 e.n. , a fondat propria lui ierarhie, lucru care pentru decenii a fost un motiv de tulburări pentru mișcarea Creștină din Alexandria. Ne aflăm în perioada istorică în care se va realiza oficializarea și instituționalizarea Bisericii Creștine. O altă problemă, apărută în nordul Africii, în acea perioadă, a fost cea legată de cine avea dreptul să ierte pe cei căzuți. Disputele referitoare la activitatea liderilor în perioada persecuției și alte controverse doctrinare au generat, în Cartagena, alegeri episcopale controversate. Biserica Romană și alte Biserici din Imperiu Roman l-au recunoscut pe Caecilian drept episcop, dar aceasta cu prețul ca el să renunțe la poziția legată de baptism, pe care înaintea lui o susținuse Cyprian. Această renunțare a creat o și mai mare dezamăgire în rândul opozanților al căror lider era episcopul Donatus, lucru care a declanșat marea schismă a Donatismului.

Dincolo de calculele reci, politice, Constantin, Împăratul Romei, era atras de Creștinism. Mai mult, a avut o experiență personală cu Dumnezeu, o viziune pe care am menționat-o deja. Personal, nu cred că există motive pentru a pune la îndoială realitatea acestei viziuni. La momentul respectiv, Creștinismul nu reprezenta o forță în imperiu, pe care Constantin să încerce să o atragă de partea sa. Nu avea nici un motiv pentru a găsi o scuză spirituală unei intenții politice. Ce altă explicație se poate da acestui fenomen, dacă nu aceea de a fi un exemplu de intervenție directă a lui Dumnezeu în istorie? Cu toate acestea, Constantin era mai angajat decât orice față de interesele politice ale Imperiului Roman și subordona acestora orice alte motivații.

Pentru a rezolva disputa, apărută în Nordul Africii, Constantin a folosit o cale deja stabilită și anume aceea de a deferi problema spre soluționare unui conciliu al episcopilor. A convocat acest conciliu în Roma, în anul 313 e.n. Soluția a fost defavorabilă Donatiștilor și aceștia au ignorat pur și simplu hotărârea conciliului. Un an mai târziu s-a încercat același lucru, printr-un alt conciliu convocat, de data aceasta la Arles, în sudul Franței. Întrucât nici acest conciliu nu a rezolvat problema, împăratul a ordonat armatei de a interveni și a-i readuce pe răzvrătiți cu forța în sânul mișcării principale creștine. Aceasta a fost prima persecuție a Creștinilor de către Creștini și rezultatul a fost și mai multă diviziune. Cu toate acestea, mulți Donatiști au rămas fideli ierarhiei lor și această diviziune a influențat dezvoltarea Creștinismului în Nordul Africii pentru câteva secole. În orice caz, această libertate a conducerii Bisericii instituționale față de puterea politică a Romei, de a hotărî, în cadrul conciliilor, în probleme care o priveau, a reprezentat o recunoaștere a puterii și autorității ierarhiei bisericești.[32] 

O altă încercare de soluționare a unei dispute doctrinare a avut loc în cazul lui Arie. Acesta a fost un preot cu o viață creștină corectă, care a avansat o idee ce nu a părut acceptabilă multora. Pornind de la premisa că Dumnezeu este etern și că nu se poate cunoaște, Arie a considerat că aceste atribute nu se pot aplica lui Isus Cristos ca și persoană istorică, încât, pe de o parte, existența Lui avea un început pe pământ, deci nu era etern, iar pe de altă parte, El putea și a fost cunoscut de oamenii din jurul Lui și de noi, prin intermediul evangheliilor. Prin urmare, Arie nu accepta ca Isus Cristos să fie pus pe același plan cu Dumnezeu Tatăl, chiar dacă accepta că El a fost născut de Dumnezeu înaintea la orice altceva. Întrucât Dumnezeu este indivizibil, Arie nu accepta ideea că Tatăl L-a născut pe Isus din El însuși, deci, în consecință, Tatăl L-a creat pe Isus din nimic așa cum a creat ulterior și universul. Cristos, în viziunea lui Arie, era inferior și subordonat Tatălui. Origen înclina către aceeași opinie și Arie poate fi considerat un urmaș al lui. Ideea de bază a lui Arie, transferată în alți termeni, ar fi aceea că, chiar dacă admitem că Isus Cristos a fost preexistent, adică a existat în ceruri înainte de a exista pe pământ, El este inferior Tatălui, deoarece Tatăl a fost prima dată și El L-a generat pe Cristos. Cu alte cuvinte, Cristos are un început, pe când Tatăl nu are nici un început. Deci Tatăl ne având nici început nici sfârșit, este primordial și veșnic pe când Cristos, având un început, nu este infinit. Interesant este că împotriva acestei opinii nu prea există argumente, de vreme ce însăși Biblia vorbește despre Isus ca cel dintâi născut din mai mulți frați. Mai vorbește de Cristos ca fiind începutul creației lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Cristos a fost la început, adică El este începutul, dar Dumnezeu Tatăl nu are nici un început, deci Cristos este începutul creație lui Dumnezeu. (Ioan 1: 1) Această discuție nu este complet soluționată, deci ea rămâne deschisă și ar trebui să fie liberă pentru dezbatere. Nu înțeleg de ce Biserica instituțională a impus o soluție definitivă și a închis această discuție, mai ales că problema nu este deloc lămurită. În fond, nimeni nu știe ce a fost cu adevărat la început, cu atât mai mult cu cât pentru Dumnezeu nu există nici un început și că din scrierile apostolului Pavel rezultă că Isus Cristos este întipărirea slavei lui Dumnezeu Tatăl. În orice caz, Cristos existent în veșnicie, este o formă, un trup după modelul după care am fost creați și noi, deci are o dimensiune materială, dimensiune care nu putea exista înainte de creația universului, adică a materiei. Spiritele nu au trupuri, deci Cristos existent în veșnicie este întruparea Tatălui, realizată o dată cu apariția materiei. În orice caz, părerea lui Arius a constituit o părere care putea fi lăsată să se manifeste liber, la fel ca și alte păreri și în paralel cu acestea. Opiniile oficiale ale Bisericii instituționale, care doar pentru că au fost impuse cu forța armelor, nu înseamnă că au fost cu nimic mai legitime. Acesta este doar un exemplu de exercitare a autoritarimului în materie de conștiință și de impunere cu forța a unor opinii. 

Arius și-a găsit foarte mulți adepți, care au aderat la logica clară cu care el a explicat lucrurile. Cu toate acestea, opoziția împotriva ideilor lui Arius nu a întârziat să apară, cu atât mai mult cu cât el a generat gelozie, chiar din partea episcopului, care nu admitea ca unul dintre preoții lui să aibă mai multă inițiativă decât el, în a înțelege lucrurile. Un rol important l-a jucat și aspectul politic, având în vedere că Arius a fost asociat în trecut cu episcopul Melitius din Lycopolis, cel care, așa cum am precizat, a stabilit o nouă ierarhie Donatistă.[33] Arie și-a găsit un aliat în episcopul din Nicomedia, oraș care a fost înaintea Constantinopolului capitala Imperiului Roman de Răsărit. Episcopul a adunat mult sprijin pentru Arie, așa încât problema Arianismului a devenit o problemă care interesa toată zona Mediteranei de est.

În acest timp, ideea împăratului Constantin, care își consolidase poziția în Imperiul Roman de Răsărit, eliminând pe rivalul său Licinus, era de reunire a supușilor lui Creștini. O religie unită și puternică servea mai bine scopurilor de menținere a unității și stabilității Imperiului Roman, aflat sub conducerea sa. În acest proces s-a produs amestecul ne omogen dintre politică și credința creștină. Cu toate că dușmanii lui Arie se adunaseră deja la Antioh, pentru a alege un nou episcop, totuși Constantin a convocat un Consiliu al episcopilor la Nicea. El le-a spus participanților că intenționează să fie „un spectator și participant la toate lucrurile care se vor face”. Este probabil ca el să fi prezidat Consiliul. În orice caz, la sugestia lui, Consiliul a adoptat hotărârea de a introduce în crez propoziția conform căreia „Fiul este de aceeași substanță cu Tatăl” (homoousios). Se pare că el a fost sfătuit de un episcop Spaniol cu numele de Hossius sau Ossius din Cordova. Doar doi episcopi din cei 318 prezenți s-au opus la această idee și această majoritate a fost constituită pentru că prezența împăratului era descurajantă pentru oponenți. El deținea cea mai mare putere politică a lumii din acel moment. Consiliul de la Nicea a fost primul Consiliu ecumenic. Cu toate că Arius a murit în dizgrație, totuși problema ridicată de el a continuat să preocupe în continuare și opiniile lui mai au aderenți pană în zilele noastre. Biserica instituțională Ortodoxă se deosebește de cea Romano-catolică, tocmai prin aceea că ea consideră că Fiul și Duhul Sfânt sunt emanații ale Tatălui, deci Tatăl are o anumită întâietate. Mă voi referi din nou la acest aspect, dar în acest punct trebuie ca el să fie cel puțin menționat.

Probleme au continuat să rămână cu termenul folosit (homoousios) care nu era un cuvânt folosit de Biblie. Timp de încă o jumătate de secol, adepții lui Arie și ai lui Eusebius din Nicomedia sau zbătut să scape de acest cuvânt. Acesta avea o conotație nu tocmai fericită, fiind legat și de concepția „Monarchiană.” Concepția aceasta a luat două forme. Prima s-a numit „Adopționism” și presupunea ideea că Isus Cristos a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu. Isus era un om care a devenit Dumnezeu, numai în sensul că puterea Lui se afla asupra lui Cristos. Teodotus, un cleric din Byzant, a venit la Roma unde a dezvoltat această ipoteză susținând că Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui Isus la botez și i-a dat putere să facă miracole. Aceasta, desigur nu însemna că Isus Cristos a fost Dumnezeu.

A doua formă a „Monarchianismului” s-a numit „modalism”. Acesta presupunea că numele Tată, Fiu sau Duhul Sfânt sunt doar nume care corespund la diferite aspecte sau moduri ale aceleiași ființe divine. O asemănare ar fi aceia a unui actor care joacă roluri diferite, în mod succesiv. Cuvântul latin pentru această mască teatrală era „persona”. Cu toate că Biserica Romană instituțională a reprimat aceste idei, totuși ele au continuat să rămână, fiind un exemplu de gândire și analiză liberă a unor foarte complexe noțiuni teologice. În mod paradoxal și în ciuda faptului că expresia (homoousios) era cea folosită de concepția „Monarchianistă,” pentru a desemna unitatea ființei lui Dumnezeu, totuși concepția a fost interzisă, dar conceptul ei central a fost preluat de Biserica instituțională oficială atunci când a formulat crezul de la Nicea.

Datorită opoziției episcopului Eusubiu din Nicomedia și multor altora față de termenul „homoousious”, chiar și împăratul Constantin a început să își dea seama că utilizarea lui în continuare este un obstacol în calea unității Bisericii Creștine. Din acest motiv, partida condusă de episcopul Eusebiu din Nicomedia a câștigat influență pe lângă împărat și aceasta s-a reflectat și în iertarea pe care acesta i-a acordat-o lui Arius. Pe de altă parte, unul din susținătorii soluției adoptată la Nicea și anume episcopul Athanasius al Alexandriei, continua să depună eforturi pentru acceptarea unanimă a crezului de la Nicea. De asemenea, el a fost acela care a susținut o idee preluată de la Irenaeus și anume acea că „Fiul omului a făcut din noi copii ai lui Dumnezeu și l-a deificat pe om, prin aceea că a devenit el însuși om”. Această „deificare” a omului a exercitat o mare atracție pentru credincioși și stă în inima învățăturilor Creștine Răsăritene. Athanasius îi cataloga pe toți aceia care nu erau de acord cu el „Ariani”.

În același timp „Arianii” au continuat să promoveze învățăturile lui Arie, iar unii au devenit chiar mai extremiști, susținând că Isus Cristos a fost „ne asemănător” cu Tatăl. Aceștia au fost numiți „Anomoeans”. Totuși majoritatea „Arianilor” au susținut ideea că Fiul este „asemănător” cu Tatăl și au obținut chiar sprijinul împăratului Constantin II, cu ajutorul căruia au reunit două Concilii reprezentând Vestul și Estul. Astfel, în 359 e.n. a fost dictată o formulă numită Crezul de la Ariminum. Acest crez a reprezentat formula după care s-au condus cei care se considerau „Arieni”. Așa cum este ușor de imaginat, “Arianismul” nu a dispărut pur și simplu din istoria Creștinismului, mai mult, a luat o ne bănuită amploare în rândul Goților și Vandalilor. A fost dus acolo prin intermediul unei misiuni creștine, organizate de episcopul Eusebius din Nicomedia și a devenit definitoriu pentru identitatea acelor popoare.

Constantin II a fost urmat la tronul imperiului de împăratul Ceasar Julian, numit de Creștini „apostatul” deoarece a renunțat la Religia Creștină. După moartea lui, Creștinismul se afla mai divizat ca oricând din punctul de vedere al unității doctrinare și din acest motiv, episcopul Cypriot Epiphanus a căutat o cale de mijloc care să unească din nou Biserica Creștină. El a făcut acest lucru utilizând o formulă care diferea cu doar o literă față de formula adoptată la Nicea. Acest termen și anume „homoiousios” însemna „similar în esență” și se referea la relația dintre Tatăl și Fiul. El a fost adoptat de unii “Arienii” pentru a evita continuarea conflictului de păreri din interiorul Creștinismului.[34] Dintre acești „semi-Arieni” făceau parte și părinții Capadocieni și anume Vasile din Caesarea numit și Vasile cel Mare, fratele său Grigore din Nyssa și prietenul lor de o viață Grigore din Nazianzus. Vasile cel Mare descria situația acestei controverse ca fiind „ca o luptă navală desfășurată în timp de noapte, pe timp de furtună, cu echipajele și soldații luptând între ei, de multe ori în lupte pentru putere pur egoiste, neatenți la ordinele primite de sus și luptând pentru supremație chiar și atunci când corabia lor se scufundă”[35]. Acești părinți Capadocieni au promovat un mod de a vorbi despre Dumnezeu, care realiza o balanță între Unitate și Trinitate.

Cuvântul „ousia” care însemna esență sau substanță, nu era foarte clar pentru mulți lideri Creștini Răsăriteni. Din acest motiv s-a folosit un alt cuvânt și anume „hypostazis” care, în mod inițial, a fost folosit cu o foarte mică distincție în înțeles față de „ousia”. S-a atribuit celor două cuvinte diferite două înțelesuri diferite. În felul acesta s-a stabilit că Trinitatea era formată din trei „hypostaseis” într-o singură „ousia”. Prin urmare, s-a considerat că Trinitatea este formată din trei Persoane diferite, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, care toți au aceeași esență sau substanță.

Se poate vedea în această decizie o mare asemănare cu concepția „Monarchiană”, care, de asemenea, considera că Tatăl și Fiul sunt de aceeași esență (homoousios) cu singura diferență că „Monarchiștii”, în forma „modalistă” considerau că aceste modalități se succed, pe când pentru părinții Capadocieni ele existau în același timp.

Dacă comparăm cuvântul „hypostasis” care înseamnă „ceea ce există dedesubt” cu cuvântul din limba latină „substantia”, vom înțelege că, în fond, toată această formulare nu lămurește cu nimic lucrurile. „Hypostasis” înseamnă, până la urmă, tot substanță și nu se deosebește de acest termen suficient de mult, pentru a însemna altceva. Oricum, diviziunea impusă între termeni este una cu totul artificială. Dacă luăm cuvântul persoană, așa cum este el înțeles în mai toate limbile moderne și îl comparăm cu cuvântul „persona” din limba Latină, o să descoperim o mare diferență de sens. Un echivalent în limba greacă pentru „persona” este „prosopon” și amândouă înseamnă în limba lor „mască de teatru”. Cu alte cuvinte, atât „persona” cat și „hypostasis” presupun mai degrabă poziția sau forma de manifestare în exterior al unui conținut „care există dedesubt”. Acest conținut unic poate îmbrăca mai multe forme de manifestare, în același timp, dar aceste forme nu sunt persoane în înțelesul modern al termenului.

Cuvântul persoană înseamnă, în limbajul curent, personalitatea individuală a unei ființe umane, eul său și, din nefericire, înțelegerea relației din interiorul lui Dumnezeu se face de către majoritatea credincioșilor creștini, nu după sensul original al cuvântului „persona”, așa cum a fost folosit inițial, ci după sensul actual. Dumnezeu nu este înțeles ca o individualitate unică, un „Eu” unic, care are mai multe dimensiuni, ci ca și trei Persoane divine, care par oarecum diferite una față de alta. Care sunt consecințele acestui fapt? Înțelegerea greșită a Persoanei lui Dumnezeu poate duce la idei care să justifice structura autoritară a Bisericilor instituționale. Diviziunea este consecința principală. Diviziunea în Bisericile instituționale pornește de la modul divizat și înțelegerea neclară cu care este privită Persoana lui Dumnezeu, pe de o parte și pe de altă parte, de la absolutizarea, dogmatizarea, acestor păreri parțiale.

La Concilul de la Constantinopol, în anul 381 e.n., convocat de împăratul Teodosius I, s-a consfințit definitiv formula de la Nicea. Cu această ocazie s-a formulat în mod definitiv crezul Creștin, care se recită pană în zilele noastre atât în Bisericile din Vest cât și cele din Est. Concluzia era clară: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu nu este creat și este egal cu Tatăl ceresc în Trinitate. Conciliul de la Constantinopol a exclus și părerea episcopului din Laodicea, Appolinaris, care susținea că în Isus Cristos a existat cu adevărat un trup și un suflet omenesc, dar nu și o minte umană, predispusă la păcat. După părerea lui, Logosul divin pur și simplu a luat trup de om. Pericolul unei asemenea concepții îl reprezenta subestimarea calității umane a lui Isus Cristos.

Toleranța religioasă care a fost stabilită de Constantin și Licinius s-a transformat, după 380 e.n., într-o intoleranță totală atât față de orice părere contrară celei oficiale în cadrul Bisericii instituționale, dar și față de toate celelalte religii. În felul acesta s-a dat ordin ca toate vechile preoții și temple ne creștine să fie eliminate de pe teritoriul imperiului și Biserica instituțională a devenit un organism, a cărei putere era asigurată de armata Romană. În urma unei lovituri de stat a ajuns împărat, în Apus, Eugenius, dar ordinea a fost restabilită prin intervenția lui Teodosiu, conducătorul imperiului Roman de Răsărit. Acesta a introdus și în Vest aceleași reguli de intoleranță religioasă ca și în Răsărit. După 393 e.n., Jocurile Olimpice nu au mai fost celebrate. Alte decrete ulterioare au interzis ne creștinii de a servi în armată, în administrația imperială sau la Curtea împărătească. Cu aceeași ocazie, unele dintre cele mai impresionante monumente antice au fost distruse și o dată cu ele s-au pierdut valori culturale de neprețuit.

Intoleranța Bisericii instituționale, din acea perioadă, în legătură cu opiniile liber exprimate ale credincioșilor precum și față de alte religii, a încercat să reducă la tăcere orice opinie sau manifestare care nu era acceptată oficial. Acesta a fost un adevărat totalitarism, cu nimic mai prejos de alte totalitar “isme” condamnate de istorie. În toată această perioadă, Biserica celor născuți din nou a existat, în principal, în interiorul Bisericii instituționale, dar a trebuit să sufere restricțiile impuse deoarece manifestările unei spiritualități libere erau atent cenzurate. Dorința de control și putere a clericilor nu permitea exprimarea unui atașament primordial al credincioșilor față de Dumnezeu și acest lucru însemna o cenzură asupra manifestărilor libere a darurilor Duhului Sfânt. Lucrul acesta se mai practică indirect și în zilele noastre de multe Biserici instituționale. Aceasta este cauza pentru care a apărut în S.U.A. mișcarea Penticostală, care, la origine era o reacție corectă împotriva încercării de a stopa manifestările spirituale libere. Numai că această mișcare, în loc să cuprindă toți credincioșii, din toate confesiunile creștine, s-a transformat, la rândul ei, într-o instituție bisericească cu multe din caracteristicile acestui tip de instituții. Pentru o lungă perioadă de timp, Biblia a fost citită în limba latină chiar și acolo unde Creștinii nu cunoșteau această limbă și preoții își extindeau puterea foarte departe în viața colectivităților sociale.

Controversele în interiorul Creștinismului au continuat și ele arată modul în care aspectele politice s-au amestecat cu cele teologice. Un aspect important, devenit obiect de dispută, a fost problema modului în care se poate identifica “ființa umană” Isus cu salvatorul cosmic al omenirii. Cum se poate distinge Cristosul uman de Cristosul divin? În fond, Isus Cristos pe pământ s-a alimentat, a suferit, a plâns ca orice om. Ce semnificație pot să aibă astfel de trăiri pentru o ființă infinită, care nu știe ce este suferința pentru că nu are de ce suferi? Răspunsul la această întrebare dă semnificație Creștinismului. Numai o ființă asemănătoare cu omul poate simți ceea ce simte omul, adică Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos.

O succesiune de teologi au încercat să conceapă felul în care se poate explica legătura aceasta dintre Cel din cer și Cel de pe pământ, începând cu Diodore, episcop în Tarsus apoi Theodore, studentul lui devenit episcop în Mopsuetia. Amândoi au fost înclinați să vorbească despre modul în care cele două naturi, umană și divină, s-au reunit în Cristos, într-un fel în care natura umană a lui Isus Cristos să rezulte cu claritate. Ei au vorbit despre Isus Cristos ca fiind întru totul uman și întru totul divin și au asemănat această dublă natură cu un vas umplut atât cu ulei cât și cu apă, în care cele două lichide se regăsesc împreună, dar nu se amestecă. Spre deosebire de ei, reprezentanții Creștinilor din Alexandria au folosit ca imagine, de asemenea, un vas dar umplut cu vin și cu apă, în care cele două lichide se amestecă într-un mod perfect.[36] Acestea erau puncte de vedere total opuse față de cel al lui Appolinaris, prezentat mai sus și ele au afirmat în mod hotărât realitatea naturii umane a lui Isus Cristos, alături de natura sa divină.

Theodore a precizat că Dumnezeu a devenit un om în particular, nu umanitatea în general. Cel mai important este faptul că el a precizat că locuirea lui Dumnezeu în Isus Cristos nu este o problemă de esență și că este vital de a se păstra distincția între omul Isus și Cuvântul etern, care participă la esența lui Dumnezeu. Lupta de păreri s-a agravat între ucenicul lui Theodore, un preot numit Nestorius, care a devenit episcop al Constantinopolului și Cyril, urmașul episcopului Athanasius al Alexandriei. Acesta din urmă, bazându-se pe o muncă teoretică, care a crezut în mod eronat că aparține lui Athanasius, cu toate că aparținea de fapt lui Apolinaris din Laodicea, vedea în Isus Cristos doar persoana divină și făcea confuzie între cei doi termeni „hypostasis” și „phisis”, acesta din urmă însemnând „natură”. Pe de altă parte, Theodore nu numai că făcea deosebire între „hypostasis” și „physis” dar deosebea, de asemenea, cele două naturi ale lui Isus Cristos. Acesta îl vedea pe Isus Cristos ca fiind o persoană (prosopon) cu două naturi (physis).[37] Nu a ajutat cu nimic la calmarea spiritelor atunci când Nestorius a atacat un titlu acordat Fecioarei Maria, care se bucura de multă popularitate, adică „Theotokos” sau născătoare de Dumnezeu. Nestorius a susținut că: „Cuvântul lui Dumnezeu este creatorul timpului, el nu este creat în timp”. Nestorius vedea în cultul exagerat care se adresa Fecioarei Maria o reînviere a vechilor tradiții păgâne. El ar fi acceptat ca Maria să fie numită „Theotokos”, numai cu condiția să fie numită și „Anthropotokos” adică născătoare de om”. Disputa a devenit suficient de serioasă încât să amenințe integritatea Imperiului Roman de Răsărit și l-a obligat pe Împăratul Theodosius II să intervină.

La Conciliu de la Ephesus, din anul 431 e.n., titlul de „Theotokus” a fost reconfirmat Fecioarei Maria și cariera lui Nestorius a fost pusă într-o proastă lumină. Suporterii lui Cyril nu au fost pe deplin mulțumiți de rezultatul Conciliului, deoarece ei se așteptau la o victorie mai răsunătoare. Din acest motiv acești suporteri, conduși de urmașul lui Cyril și anume episcopul Dioscorus, au determinat organizarea unui al doilea Conciliu la Ephesus, în anul 449, cu scopul de a umili pe opozanți și a scoate în afara legii orice discuție cu privire la cele două naturi ale lui Isus Cristos.[38] La acest conciliu, episcopul Romei a trimis și punctul de vedere al său, care a fost cuprins în așa numitul „Tomul lui Leo” dar acesta a fost trecut cu vederea. Acest document conține ideea că a existat doi agenți în Isus Cristos și este poziția care a dăinuit în cadrul Bisericii Romano-catolice. Faptul că nu a fost luat în considerare a înrăutățit mult relațiile între Creștinii din Roma și cei din Alexandria.

În continuare, evenimentele politice din interiorul Imperiului Roman au avut o influență covârșitoare asupra ceea ce a ajuns să fie crezut în Biserici. În anul 450 e.n. a murit împăratul Theodosius iar locul i-a fost luat de sora sa Pulcheria, care era o oponentă îndârjită a părerii că Isus Cristos a avut o singură natură. Ea s-a căsătorit cu Marcian și sub regimul lor a fost organizat Conciliu de la Calcedon, în anul 451 e.n. Cea mai importantă sarcină a acestui Conciliu a fost aceea de a găsi o cale de mijloc pentru a soluționa disputele legate de natura lui Isus Cristos. Baza soluției propuse a fost „Tome”, propus cu doi ani în urmă de trimisul Papei Leo și care a fost considerat dreapta credință. Misterul lui Cristos este prezentat într-un mod care păstrează un echilibru între partea divină și partea umană. „Același perfect în divinitate și perfect în umanitate, același cu adevărat Dumnezeu și cu adevărat om, cu un suflet rațional și cu un corp; consubstanțial cu Tatăl în ceea ce privește divinitatea Sa și de asemenea consubstanțial cu noi în ceea ce privește umanitatea Sa...” Aceasta rămâne definiția de bază pentru o diversitate de Biserici cum ar fi: Ortodoxă, Romano-catolică, Anglicană și o parte din Protestantism. La fel ca și Nicea, acest Conciliu de la Calcedon a trasat în continuare direcția de gândire pentru fundamentarea doctrinei creștine. Vom vedea cum trebuie înțeleasă această doctrină atunci când analizăm posibilitatea fiecărui credincios de a dobândi la rândul lui sau al ei „o dublă natură, care este în fond singura posibilitate pentru Creștini de a trăi cum a trăit Cristos și de a îl urma pe El, care este Calea care duce la viața veșnică.

Conciliu de la Calcedon a urmat în bună măsură părerile lui Nestorius, despre dubla natură din care rezultă că distincția dintre naturi nu este în nici un fel eliminată din cauza uniunii. Cu toate acestea, Nestorius personal a suferit exilarea și a fost ținut izolat într-un loc din Egipt, care este folosit astăzi ca și închisoare. Împăratul a ordonat ca scrierile lui Nestorius să fie arse și toți copiii botezați cu numele lui să fie rebotezați. A făcut acest lucru pentru a îi mulțumi pe adversarii lui Nestorius. Este paradoxal, nu este așa? Ideile lui Nestorius au fost preluate, dar el personal a fost persecutat de puterea Bisericii instituționale.

Revenind la Nestorius, trebuie precizat că scrierile lui nu au dispărut, ci s-au descoperit în anul 1889 în librăria Patriarhiei Siriene. Soluția oferită la Conciliul de la Calcedon nu a mulțumit pe toată lumea și cei care au considerat că Nestorius a fost tratat într-un mod nedrept, au fost etichetați Nestorieni de către Biserica instituțională. Cei care au susținut o dublă natură au fost numiți „Dyophiysites, iar cei care au susținut o singură natură au fost numiți „Miaphisite” Confruntările de idei au continuat între cele două poziții pentru mult timp, dar spațiul limitat acordat lor în această lucrare nu îmi permite să continui să le prezint.

Câteva considerente legate de relativitatea soluţiilor oferite de Biserica instituţională, care soluţii însă au fost ridicate la rang de adevăruri indiscutabile

 înapoi la cuprins!

În orice caz, ideea aceasta a unei egalități perfecte, între natura umană și natura divină este discutabilă, deoarece Biblia prin gura apostolului Pavel ne învață să nu mai trăim conduși de natura noastră umană, pe care el o numea „firea pământească” ci să trăim conduși de natura divină, pe care Creștinul o dobândește după nașterea din nou. (Galateni 5: 16) Natura umană și natura divină nu sunt în fapt atât de egale, atâta vreme cât între ele există o confruntare care trebuie să se soldeze cu un avantaj net de partea naturii divine. Prin natură umană, în acest caz, trebuie să se înțeleagă caracterul regenerat din punct de vedere  spiritual, al omului care a fost născut din Dumnezeu. Aceasta înseamnă de fapt a dobândi natura lui Dumnezeu. Omul nu poate în natura lui, cu care s-a născut biologic, să îl înțeleagă pe Dumnezeu, în natura Sa. Din acest motiv, omul are nevoie, pur și simplu, să își schimbe natura pentru a putea intra în acord cu Dumnezeu. Aceasta este exact ce susține apostolul Pavel și cu care sunt personal, întru totul de acord. În natura sa biologică, omul nu are cum să fie în concordanță cu cerințele lui Dumnezeu, pentru că natura umană este aceea de prădător, bazată, în principal, pe instinctul de supraviețuire. A avut prin nașterea Sa biologică o astfel de natură chiar și Isus Cristos? De ce a fost nevoie ca Isus să fie născut din Duhul Sfânt și ce a schimbat aceasta, din punctul de vedere al naturii sale umane? A avut Isus Cristos o natură umană îmbunătățită, prin nașterea Sa imaculată? Dacă da, înseamnă acest lucru că noi, care nu am fost născuți la fel, nu putem atinge performanțele Lui spirituale? Isus ne-a învățat că noi putem face lucruri chiar mai mari decât a făcut El, dacă vom crede. Cum a dobândit Isus Cristos renașterea Sa spirituală prin nașterea biologică imaculată sau prin nașterea din Duhul Sfânt? Prin tranșarea, o dată pentru totdeauna, a tuturor posibilelor dezbateri cu diverse teme teologice, Biserica instituțională a luat în posesia sa însăși competența de a clarifica aceste probleme și și-a apropriat dreptul fundamental de a da răspunsuri valabile în acest domeniu. Cu alte cuvinte, Biserica instituțională, fără just temei, a lansat ipoteza că ea este singurul depozitar și sursă a adevărului, prin urmare oricine dorește să se pronunțe asupra acestor teme trebuie să ia în considerare și să respecte hotărârile ei. Aceasta este o formă foarte eficientă de exercitare a autorității în materie spirituală și a început să fie contestată doar odată cu Reforma. Numai că Reforma nu s-a terminat și nu se poate termina, atâta vreme cât sunt atât de multe întrebări în interiorul Creștinismului, rămase fără răspuns. De această dată ea își propune să scoată la lumină, să reveleze răspunsul la întrebarea: care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Scopul este de a declanșa o mișcare profundă de auto-investigație. Fiecare Creștin trebuie să se întrebe pe sine dacă el sau ea sunt cu adevărat regenerați spiritual, adică dacă sunt născuți din Dumnezeu, în caz contrar fiecare trebuie să știe că nu poate vedea Împărăția Lui. Nu o poate nici vedea și nu poate nici să intre în această Împărăție după învățătura lui Isus Cristos. El a spus acest lucru de două ori, în două feluri diferite, pentru a întări acest fundament al învățăturii creștine. (Ioan 3: 3; 5) Natura umană își dobândește adevărata ei valoare spirituală numai după ce ea se unește cu natura divină, în urma renașterii spirituale.

Aș dori să fac observația că definițiile, conceptele și limbajul folosit pentru a defini natura lui Isus Cristos au venit în urma unor compromisuri care încercau să pună de acord părerile câteodată diametral opuse ale clericilor, care răspundeau de diferite arii de răspândire a Creștinismului. Aceste rezultate par a fi exprimate în formule echilibrate, deoarece ele încearcă să țină o balanță între părți. Pe de altă parte, ele nu conțin garanția adevărului, ci reprezintă doar un posibil limbaj despre felul în care se poate vorbi despre Dumnezeu. Întreaga credință creștină este semănată cu parabole și alegorii. Nimic nu este așa cum pare și adevărurile Creștinismului sunt camuflate foarte bine în spatele mitului. Spre exemplu, în ceea ce privește problema Trinității, asemănarea dintre Dumnezeu și un Tată pământesc este o metaforă și nu trebuie să atragă pe credincios pe calea extrem de periculoasă a antropomorfismului. După părerea mea, Dumnezeu este o inteligență și o realitate pe care noi oamenii încă nu o putem măsura și nu are nici un fel de limite spațiale sau temporale. Din cauza aceasta, când vorbim despre Tată și Fiu, care se găsesc împreună în Trinitate, în nici un caz nu trebuiesc priviți ca două realități antropomorfe, în care un Tată, asemănător cu unul uman, naște un Fiu, de asemenea asemănător din punct de vedere al formei sale cu omul. Este mai degrabă vorba despre nivele diferite ale realității, la care participă un Dumnezeu unic. Tatăl este o realitate infinită, care cuprinde, în același timp, trecutul prezentul și viitorul. Tatăl trăiește în viitor, la fel ca și în trecut și din acest motiv se poate spune că El se află deasupra timpului. Dumnezeu nu se află în timp, ci timpul se află în El. Dumnezeu se află deja în Împărăția Cerurilor, care pentru noi va veni, dar pentru El deja este. Împărăția Cerurilor, care va veni pentru noi, ea deja există în viitor și Dumnezeu se află și El, în același timp, atât în trecut, în prezent cât și în viitor. Această Împărăție poate intra în noi, dacă suntem gata să o primim. Isus Cristos a venit din viitor, unde fiecare din cei mântuiți se află deja și îi cunoaște pe toți cei care sunt ai Lui, încă de la întemeierea lumii și, în același timp, aceștia se află cu el, în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu trăiește în viitor, deoarece El este deasupra timpului, aceasta înseamnă că noi, dacă avem un viitor, suntem deja cu El în Ceruri. Isus Cristos este un călător în timp, într-un anumit fel. Pentru El viitorul este ca și trecutul dar trecutul determină viitorul în ceea ce ne privește. Ca să ajungem în acel viitor, în care deja suntem, trebuie să parcurgem o anumită Cale, adică calea mântuirii care ne asigură acel viitor.

Pe de altă parte, Tatăl se află situat la un alt nivel al existenței decât Fiul, dar este vorba de aceeași realitate și între aceste nivele nu există raportul de inferior sau superior. Materia nu este inferioară spiritului și Fiul nu este inferior Tatălui. Ideea că materia este inferioară spiritului, este lansată de ideologia creștină a Bisericilor instituționale, care vedea în corpul material al omului sursa oricărui păcat. Materia însă nu se rezumă la corpul uman și nu trebuie privită într-o viziune antropomorfică. Pe de altă parte, spiritul este o noțiune ne definită, deci a lansa adevăruri ultime pe baza unor concepte ne definite, confuze, este o lipsă de respect pentru rațiune. Aceasta este, în fond, baza conceptuală a Bisericilor instituționale, una care se întemeiază pe un concept ne definit și ne cunoscut, adică cel de spirit și pe antropomorfizarea noțiunii de materie, care este socotită a fi „inferioară,” acestui spirit ne determinat.  Prin urmare, Tatăl care Este tot ceea ce există, a luat haina materialității și s-a întipărit pe Sine într-o formă materială, numită Fiul, dar acesta este de fapt tot Tatăl. Fiul este Tatăl, adică Dumnezeu Tatăl, Cel infinit, într-o întrupare definită. Persoana Fiului are un conținut infinit, dar ca  formă preexistentă este o formă determinată, întrucât orice formă are propriile determinări. Există un moment în care Tatăl a luat decizia de a se îmbrăca în materialitate, dovedind prin aceasta că materia nu trebuie privită ca o realitate „inferioară,” altor realități. Acest Fiu, care este Tatăl în formă materială, adică întipărit într-o anumită formă, probabil foarte asemănătoare cu trupul omenesc, a creat și creează tot ceea ce reprezintă materialitatea. De ce se poate spune că Fiul este, ca și formă, asemănător cu trupul omenesc? Se poate afirma aceasta deoarece omul a fost creat după asemănarea Tatălui, adică cu o dimensiune spirituală nelimitată și după chipul Fiului adică având un trup asemănător cu al Lui. Înainte de a crea universurile, care presupun materialitate și deci forme, Tatăl s-a îmbrăcat pe Sine într-o formă de aceeași consistență cu universurile pe care le-a creat. Tatăl și Fiul sunt exact aceeași Persoană, identică cu Sine, adică una, un singur Dumnezeu, dar într-o ipostază diferită. Duhul Sfânt este puterea care se degajă din Dumnezeu adică din Tatăl care este identic cu Fiul în esență, deci în conținut, fiind deosebiți doar ca formă, ca ipostază. După părerea mea, cuvântul formă înlocuiește mult mai bine cuvântul persoană, dar este și el imperfect, deoarece Dumnezeu Tatăl nu are nici o formă pe când Fiul are. În orice caz Dumnezeu este unul singur cu și fără formă, infinit și finit în același timp. Avem un drum de străbătut până să înțelegem complet și detaliat cum se poate face această joncțiune între infinit și finit și avem cu siguranță nevoie de Dumnezeu, care să ne acorde timpul și explicațiile necesare.

Desigur că Biblia folosește, pentru a își transmite mesajul, un limbaj omenesc, ușor de înțeles și care altul decât acest limbaj, asemănător cu lucrurile de pe pământ, putea fi adresat oamenilor de acum câteva mii de ani. Limbajul modern poate fi mai adecvat pentru cunoașterea lui Dumnezeu, dar nu ar fi avut nici un sens pentru oamenii cărora Biblia s-a adresat cu mult timp în urmă. Pentru omul modern, Biblia are o problemă de limbaj și, din acest motiv, sunt mulți care consideră că Biblia, mai ales în cărțile cele mai vechi, de exemplu în Geneza, nu li se mai adresează. Bisericile instituționale se cramponează cu disperare de trecut, sunt conservatoare și, exact la fel ca și în epoca feudală, încearcă să facă tot posibilul de a împiedica progresul cunoașterii umane. Dacă ar deține puterea în societate, aceste instituții bisericești ar recomanda pentru a fi citită numai Biblia, dar interpretată conform opticii lor obligatorii, și în același timp ar cenzura și ar pune la index nenumărate cărți, așa cum a făcut când a deținut puterea și dominația asupra societății. Cunoașterea umană și dezvoltarea societății s-a făcut împotriva și nu cu ajutorul ideologic al Bisericilor instituționale. Pe de altă parte, aceste instituții au văzut un dușman și în Biblie, deoarece N.T. și în mod deosebit cuvintele lui Isus Cristos sunt fără îndoială descrierea Căii care duce la nemurire, prin Dumnezeu. Nu au putut bineînțeles să pună și Biblia la index, dar au impus niște interpretări obligatorii ale ei, care, de multe ori nu îi apropie pe oameni de Dumnezeu, ci îi îndepărtează.   

Dumnezeu nu este Tată și Fiu, așa cum înțelegem pe pământ aceste noțiuni. Un Tată pământesc și un Fiu pământesc nu sunt una în sensul în care Dumnezeu este una. Un tată și un fiu pe pământ sunt două persoane diferite în sens uman, au două personalități diferite și de multe ori aspirații diferite. În contrast cu această stare de lucruri, Tatăl Ceresc și Fiul au aceeași personalitate, aceleași sentimente aceleași aspirații. Cel mai remarcabil lucru este că suntem și noi chemați să facem parte din această extraordinară unitate, adică din Dumnezeu. Suntem invitați să participăm la esența lui Dumnezeu și ca dovadă este faptul că Fiul, adică Tatăl Ceresc, s-a întrupat într-un om, în omul Isus și prin aceasta Dumnezeu Tatăl nu numai că s-a îmbrăcat în materialitate, dar a luat o materialitate, în formă umană. Nu este vorba, deci, deloc de a îl transforma pe om în sclavul perfect, supusul model care să execute toate poruncile lui Dumnezeu. Este vorba de o participare la același Spirit. Folosesc și eu noțiunea de spirit, care nu este definită, decât prin opusul său, adică ca o realitate  imaterială, dar ce înseamnă acest lucru, adică ce înseamnă realitate imaterială, în acest context, adică în sensul de spirit, nu se știe, deci nu este definit. Eu folosesc această noțiune în sens figurativ, adică prin spirit înțeleg conștiință, gândire, minte, rațiune, intelect sau persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale, al însușirilor morale de caracter, sau, în final, mod, fel, de manifestare, de gândire. Este vorba deci de participarea la Spiritului Tatălui, în Fiul. Prin Duhul Sfânt suntem una cu Dumnezeu în Spirit și de aceea cine nu are Duhul lui Cristos nu este al lui. Nu este vorba de un tribunal, de o curte Supremă în care vor fi judecați toți oamenii pentru faptele lor la finalul timpului, ci este vorba de o deschidere spirituală care să ne permită să fim una cu Dumnezeu, adică să intrăm în eternitatea Spiritului Său. Până la urmă va fi și o judecată, dar singura infracțiune care se va lua în seamă va fi necredința, adică lipsa de spiritualitate, care îi va împiedica pe mulți să locuiască cu Dumnezeu în Împărăția Sa. Spiritualitatea îl înalță pe om și îl ajută să se detașeze de sine însuși, adică folosind cuvintele lui Isus Cristos, să se lepede de sine. Creștinismul ne oferă șansa să ne ridicăm prin spiritualitate la nivelul de cunoaștere și de înțelegere a lui Dumnezeu.

Din nefericire, interogațiile pe care oamenii le-au avut dea lungul timpului au fost numite erezii și cei care au ridicat probleme legitime au fost pedepsiți de către instituțiile religioase creștine. Acela care nu își pune nici un fel de întrebări legate de Persoana lui Dumnezeu, înseamnă că nu este preocupat serios de El și cei care urmează „masele,” frumos organizate și bine dotate material, nu au cum să aibă garanția că merg pe drumul cel bun doar prin aceasta. Largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. (Matei 7: 13) Numărul mare de persoane, în acest caz, nu exprimă în mod necesar garanția valorică. Dacă îi urmăm pe cei mulți, trebuie să știm că mulți sunt chemați, dar că dintre aceștia puțini sunt cei Aleși. Mai bine este să îi urmăm pe cei puțini, adică Biserica celor născuți din nou. Apartenența la o mare organizație nu înseamnă nimic și ne apartenența, de asemenea nu înseamnă nimic ci totul este faptul de a aparține Persoanei lui Isus Cristos.    

Credincioșii, născuți din Dumnezeu au înțeles că au dreptul să își pună întrebări și acest lucru nu îl supără pe El. Dumnezeu nu îi pedepsește pentru asta și interesul lor nu este socotit un păcat. Fiecare primește răspunsurile la nivelul intelectual de înțelegere la care a ajuns. Nimănui nu i se pot comunica lucruri pentru care nu are nici o referință cu care se creeze un context. Ce afirm eu este că Dumnezeu are răspunsuri potrivite pentru nivelul la care se pun întrebările. Luând în considerare luptele care au impus doctrinele oficiale, nu este deloc sigur că adevărul a prevalat totdeauna, sau că la ora actuală opiniile care sunt vehiculate și consfințite în mod oficial, sunt cele mai aproape de realitate. Este posibil ca unele idei care au fost eliminate, mai degrabă din considerente de ambiție și interese politice, să fie mai aproape de adevăr decât cele admise în mod oficial, sau este și mai probabil să existe alte moduri de formulare, care să fie mult mai adecvate decât cele vehiculate în momentul de față de către Bisericile instituționale.

Ceea ce am încercat să arăt în acest capitol este modul în care s-a format doctrina creștină. Ea s-a format în principal prin reprimarea libertății de găndire a minorității de către majoritate. Ceea ce a prevalat până la urmă a fost nu valoarea argumentelor, dar interesele celor care dețineau puterea lumească sau eclesiastică și o idee greșită de unitate bazată nu pe adevăr și libertate ci pe dorința de consolidare a puterii politice cu ajutorul celei religioase. Multe concepții au fost impuse cu forța armelor, deoarece împărații se declarau dispuși să pună la îndemâna instituțiilor religioase capacitățile lor militare.

Datorită felului în care s-au coagulat, învățăturile despre Dumnezeu au rămas probleme teologice ne soluționate. Termenii utilizați pentru definirea doctrinelor creștine sunt impreciși și plini de o multitudine de confuzii. Aceasta ne arată că și în materie religioasă, ca și în domeniul științei, instituțiile clericale au încercat să își aroge monopolul adevărului, dar în ambele cazuri rezultatul a fost același. Spre deosebire de știință, care are o existență proprie și este independentă față de cunoașterea de tip teologic, religia rămâne în continuare un domeniu unde acționează represiunea asupra ideilor.

Am să dau un exemplu de problemă teologică rămasă ne rezolvată. Isus Cristos de pe pământ nu a fost identic cu Cristos din ceruri și aceasta deoarece Cristos din ceruri, Cel existent înainte de întemeierea lumii, nu avea încă și o natură umană, ci doar o natură divină. Fiul lui Dumnezeu, preexistent, nu se întrupase încă în omul Isus. Pe de altă parte, Isus Cristos istoric, care a trăit pe pământ, nu poate fi considerat identic cu Cristos din ceruri pentru simplu motiv că El avea o dublă natură, divină și umană și era considerat o singură Persoană și nu două Persoane. Deci avem de a face cu două Persoane diferite, una pur divină, parte a Trinității și cea de a doua divină și umană, cu o dublă natură. După înviere, cel care s-a înălțat la cer a fost Isus Cristos cel răstignit cu dublă natură. Acest Isus numai este identic cu Cristosul care a existat încă înainte de întemeierea lumilor, deci Cristos se întoarce la cer altfel decât a plecat. Întrebarea fundamentală este, dacă natura umană a lui Isus Cristos face și ea parte din Trinitate, o dată cu înălțarea lui Isus la Dumnezeu? Dacă da și personal mi se pare singurul răspuns rațional, aceasta înseamnă că natura umană este parte componentă din Trinitate. Pe de altă parte, Creștinismul susține existența unui Dumnezeu neschimbător, care nu poate suferi astfel de modificări. Există cineva să susțină că Isus Cristos s-a dezbrăcat de natura lui umană înainte de a se înălța la cer? Eu nu cunosc o astfel de versiune. O astfel de opinie ar însemna că omul nu are nici o șansă să ajungă în cer. Această dificultate este generată de poziția adoptată în cadrul diferitelor Concilii de către Biserica instituțională. Problema relației dintre Persoana istorică a lui Isus Cristos și Dumnezeu Tatăl nu este nici pe departe rezolvată, dar discuția este practic încheiată prin soluțiile definitive date de către instituțiile bisericești.

În limbajul curent, prin persoană se înțelege personalitatea individuală a unei ființe. Folosind cu această semnificație noțiunea respectivă, se poate afirma că Dumnezeu este o singură Persoană, însă cu dimensiuni multiple. Dumnezeu are o singură identitate egală cu Sine. El nu este format din trei Persoane diferite în sensul de trei personalități diferite pentru că dacă acceptăm cazul contrar negăm unicitatea lui Dumnezeu. Limbajul uman nu este în întregime adaptat descrierii unor realități infinite și tocmai de aceea pretențiile unor instituții religioase de a deține adevărul absolut, par ridicole. Acestea au tot dreptul să emită opinii, dar nu au nici o legitimitate atunci când pedepsesc pe alții pentru opiniile lor.

Adevărul este o realitate în mișcare, care se dezvoltă odată cu gradul de înțelegere și cunoaștere. Cunoașterea adevărului despre Dumnezeu nu este fixă și stabilită de oameni o dată pentru totdeauna. Adevărul despre Dumnezeu este determinat în mod etern de veșnicia Lui, dar cunoașterea acestui adevăr este legată de limitarea umană și de aceea acesta progresează. Apostolul Pavel ne spune, că aflați pe pământ, cunoaștem doar în parte. De unde atunci pretenția unor instituții bisericești de a controla și autoriza părerile oamenilor despre adevărurile care se referă la Dumnezeu? Acest lucru este caracteristic pentru dominația autoritară a Bisericilor instituționale.

Cunoașterea adevărului progresează odată cu acumularea de cunoștințe umane. Biblia spune că în vremurile din urmă cunoștința va crește. Ceea ce este important din punctul de vedere al lucrării de față, este ca cititorul să poată realiza imprecizia, incertitudinea și aproximarea cu care instituțiile religioase și-au formulat doctrinele cele mai importante și în baza cărora au pretenția că dețin adevărul despre Dumnezeu. Personal, văd aceste încercări de a stabili relația din interiorul lui Dumnezeu mai mult ca pe niște tentative pur umane de a afla adevărul, decât adevăruri inspirate direct de Dumnezeu. Mi se pare că asemănarea dintre încercările oamenilor de a îl defini pe Dumnezeu și încercările științei de a afla adevărul despre cosmos sunt perfect similare, deoarece ambele au la bază teorii formulate cu ajutorul categoriilor filozofice.

Consider toate aceste tentative legitime și necesare, dar natura lor este în așa fel, încât nu permite intoleranța și nici reprimarea părerilor care nu corespund unor curente dominante. Așa zisa „sfințenie” a învățăturilor unor instituții bisericești se bazează pe tentativele unor filozofi și gânditori creștini de a îl înțelege pe Dumnezeu, tentative mai mult sau mai puțin reușite. Cred că încercările de a îl cunoaște și de a îl defini pe Dumnezeu trebuie să continue, iar termenii folosiți să fie adaptați la terminologia modernă, lucru care ar permite o mai bună înțelegere a acestor lucruri importante.

În materie de cunoaștere a lui Dumnezeu, toți oamenii care au legătură cu El au același drept să se pronunțe și nu există nici un privilegiu exclusiv al unor cercuri religioase de a stabilii care este adevărul. Părerile exprimate în interiorul unor concilii nu sunt cu nimic superioare celor pe care oamenii, care se simt chemați la acest lucru și care nu participă la nici un conciliu religios, le pot formula. Așa cum, pe parcursul istoriei, unii oameni și-au asumat prin forță averi nemăsurate, teritorii și chiar state, alții folosindu-se de aceleași metode și-au asumat monopolul asupra adevărului despre Dumnezeu. Și unii și alții au făcut același lucru și anume au abuzat de puterea lor. Toți suntem copii lui Dumnezeu și suntem învățați de Dumnezeu și trebuie să acordăm respect rațiunii umane. Lucrurile despre Dumnezeu nu sunt un mister, de vreme ce asupra lor s-au pronunțat învățații timpului, dar au fost învăluite în mister de instituțiile religioase creștine în așa fel, încât credincioșii să fie ținuți în ne cunoștință de cauză. În felul acesta ei nu pot discuta valoarea spirituală a gesturilor și actelor personalului clerical.

O altă întrebare ar trebui să fie următoarea: este Biserica lui Dumnezeu o comunitate de sfinți, o comunitate de păcătoși, sau o colectivitate formată împreună din sfinți și păcătoși? Răspunsul scurt este: Biserica Spirituală Unică este o comunitate formată din indivizi născuți din nou și care, în acest proces sunt sfințiți de Dumnezeu. Nu este suficient botezul, care este nașterea din apă, este necesară și nașterea din Duh pentru a dobândi aceeași natură cu Isus Cristos, adică natura divină. Prin urmare, păcătoșii nu sunt chemați de Dumnezeu pentru a rămâne păcătoși, ci pentru a deveni sfinți. Chemarea lui are un scop și scopul este pregătirea pentru Împărăția lui Dumnezeu. Suntem chemați de Dumnezeu să fim sfinți și fără prihană. Voi dezvolta pe parcursul lucrării acest subiect.

În al doilea rând, o altă întrebare este: cum ar fi putut supraviețui Creștinismul dacă nu ar fi fost organizat în formele în care a fost, în fapt, structurat? Atâta vreme cât a fost în catacombe, Creștinismul a supraviețuit și s-a dezvoltat datorită griji purtate de Dumnezeu. Dacă s-ar fi lăsat călăuzit de același Spirit, ca și în perioada persecuțiilor, Creștinismul s-ar fi dezvoltat într-un mod mai sănătos și conversiunile care s-ar fi făcut ar fi reflectat existența unor convingeri mult mai profunde. Probabil că în ansamblul său, doctrina creștină nu ar fi fost atât de unitară și multe dintre părerile diferite ar fi înflorit. Acest lucru ar fi putut duce la dezbateri mult mai serioase, care ne-ar fi apropiat de o înțelegere mai corectă a problemelor și în același timp la mai multă toleranță și la mai puține persecuții. Luptele între facțiunile creștine ar fi fost excluse, deoarece fiecare credincios ar fi avut dreptul să creadă conform convingerilor proprii și nu să adopte păreri impuse de o instituția bisericească sau alta. Cred că lumea ar fi fost mai bună dacă Creștinismul s-ar fi condus după principiul respectării libertății personale de a alege, în materie de credință, principiu pe care îl respectă în primul rând Dumnezeu. Creștinismul se putea răspândi, în mod liber, doar prin puterea valorii sale.

Să nu uităm de faptul că Islamul este foarte apropiat de unele convingeri creștine și există chiar în cadrul Creștinismului păreri unitariene, care reușesc să supraviețuiască și care sunt doar la mică distanță de concepția Islamică. Cu toate acestea, nu se pune problema de intoleranță  între unitarieni și trinitarieni. Atunci, de ce sunt unii care privesc Islamul ca fiind incompatibil cu Creștinismul? Conflictele religioase din lumea de astăzi se explică, la fel ca și cele din trecut, tot prin diviziunile legate de modul de înțelegere a părerilor despre Cristologie. Din păcate, părerile impuse cu forța duc la conflicte interminabile.

 

 Capitolul 7

 

          Natura umană şi natură divină. Legătura personală cu Dumnezeu. Naşterea din nou sau renaşterea spirituală

          Referinţe Biblice cu privire la natura divină şi natura umană

 înapoi la cuprins!

Prima problemă pe care a-și dori să o discut în acest capitol este referința pe care Biblia o dă despre cele două naturi, natura umană și natura divină. În epistola apostolului Pavel către Galateni, acesta îi sfătuiește pe credincioșii din Galatia să umble cârmuiți de Duhul și să nu se lase călăuziți de poftele firii pământești (Galateni 5: 16) Apostolul pune în opoziție cele două entități și anume, pe de o parte este firea pământească care poftește lucruri care nu sunt pe placul Duhului și pe de altă parte este Duhul care poftește împotriva firii pământești. Apostolul Pavel ne pune în fața a două realități care se opun una celeilalte deci, în fața unui conflict între natura umană și Dumnezeu, în ipostaza Duhului Sfânt.

Acesta este motivul pentru care Isus Cristos i-a comunicat lui Nicodim că nici un om care nu este născut din Duh, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu. Dar cine a fost Nicodim? Acesta a fost un fruntaș al Iudeilor, care făcea parte din categoria Fariseilor. A venit noaptea la Isus, probabil pentru că îi era frică de reacțiile colegilor săi. Important este că s-a dus să îl caute pe Isus. După cum rezultă din textul evangheliei după Ioan, el era animat de o convingere. El credea că nimeni nu ar fi putut să facă lucrările pe care le făcea Isus, dacă nu ar fi fost Dumnezeu cu el (Ioan 3: 2) Asemenea minuni, asemănătoare cu cele făcute de Isus, le regăsim și în Vechiul Testament, de exemplu în cazul prorocului Ilie. Ceea ce făcea Isus Cristos depășea cu mult orice limite umane. Era de ajuns să spună o vorbă și un bolnav aflat la depărtare se vindeca. Niciodată nu a eșuat în încercarea lui de a vindeca pe cineva. A înviat și morții.

Nicodim era impresionat și de aceea a venit la Isus, cu dorința să afle mai multe despre El. Isus nu și-a asumat nici un credit pentru minunile făcute și nici măcar nu i-a confirmat lui Nicodim că este venit de la Dumnezeu. În schimb, i-a transmis una dintre cele mai importante învățături pe care le conține Noul Testament și anume învățătura despre nașterea din nou. I-a spus lui Nicodim că „dacă un om nu se naște din nou nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3: 3) Prima reacție a lui Nicodim a fost să înțeleagă acest lucru literal și a crezut că Isus vorbea despre nașterea în trup. Isus l-a corectat și i-a vorbit de o altă naștere, adică o naștere spirituală.

„Adevărat, adevărat îți spun că, dacă, nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” [(Ioan 3: 5); ref. 121 în Biblia Ortodoxă]

„Ce este născut din carne este carne și ce este născut din Duh este Duh” [(Ioan 3: 6); ref. 122 în Biblia Ortodoxă]

Pentru Nicodim, această învățătura a fost un șoc total, el a continuat să întrebe cum se poate face așa ceva, chiar și după ce Isus i-a dat exemplul cu vântul, care este invizibil și despre care nu știm de unde vine și unde se duce (Ioan 3: 7-9) Din nefericire pentru el, Nicodim nu a avut posibilitatea de a citi epistolele apostolului Pavel dar pentru noi, care am făcut-o, lucrurile sunt mult mai clare. Pavel explică foarte detaliat în ce constă această naștere din nou. Pur și simplu, credinciosul nu mai ascultă glasul firii pământești, moștenită prin nașterea naturală, ci ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt, adică de îndemnurile lui Dumnezeu.

Se ridică câteva probleme. Prima este de a ști dacă Pavel considera că nu se află nimic bun în natura umană. Se poate echivala noțiunea de natură umană cu cea de fire pământească? Firea pământească este constituită din totalitatea instinctelor umane, cum ar fi instinctul de conservare, instinctul de supraviețuire și instinctul de procreere. Prin educație, aceste instincte suferă o transformare importantă, ele nu se mai manifestă în stare pură. Este adevărat că în anumite situații speciale, cum ar fi, de exemplu războaiele, instinctele ies la iveală, aproape nealterate și oamenii se ucid unii pe alții. În condiții normale, instinctele individuale, modelate prin educație, dobândesc o semnificație socială și în felul acesta oamenii adoptă conduite acceptabile pentru semenii lor. Cu toate acestea, instinctele nu dispar, ci mai degrabă se rafinează. Lupta pentru existență rămâne, chiar dacă îmbracă forme mai civilizate. Omul nu este făcut numai din instincte dar și din conștiință, aspirații, idealuri, simț al dreptății, responsabilitate, etc. Acestea sunt atribute ale rațiunii și aceasta are propriile ei reguli. Ce ne spune apostolul Pavel este, în primul rând, faptul că un credincios creștin își modelează conștiința sub incidența învățăturilor lui Isus Cristos. Aceste învățături însă nu sunt pur teoretice, ci devin un adevărat mecanism psihologic, atunci când Duhul lui Dumnezeu locuiește în om. Această prezență a lui Dumnezeu în ființa umană este ceva deosebit și reprezintă o importantă deschidere, către lumea spiritualității, pe care o aduce Creștinismul. Tatăl și Fiul sunt una și împreună vin să locuiască în om.

Care sunt faptele firii pământești? Apostolul Pavel le enumeră: „preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5: 19-21) Aceia care fac astfel de lucruri, nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu (Galateni 5: 21)

Ce efect produce prezența Duhului Sfânt în om? Sunt două feluri de efecte și anume darurile și roadele Duhului Sfânt. Darurile sunt prezentate de apostolul Pavel în prima sa epistolă către Corinteni.

„De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh; altuia credința prin același Duh; altuia darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi; și altuia tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește” [(1 Corinteni 12: 8-11); ref. 123 în Biblia Ortodoxă]

Ființa umană respectivă este traversată de cea mai mare putere conștientă, existentă în toate universurile posibile. În același timp, omul respectiv se transformă și înțelege diferit rostul propriei sale existențe și a celor din jurul său. Este orientat pentru a fi de folos celorlalți, pentru că aceste daruri sunt date spre folosul celorlalți. (1 Corinteni 12: 7) S-ar putea trage concluzia, din exprimarea apostolului Pavel, că numai anumite persoane primesc darul credinței iar altele primesc alte daruri dar aceasta ar fi o interpretare greșită. Toți membrii Bisericii celor născuți din Dumnezeu primesc darul credinței de la El. Această interpretare se bazează pe cuvintele lui Isus Cristos, care a spus că nimeni nu poate veni din capul lui la Dumnezeu și că cei care cred, sunt atrași de Tatăl ceresc. Această atracție a Tatălui este darul credinței, deoarece prin această atracție Dumnezeu își face simțită prezența, deci existența. Acțiunea permanentă a Duhului Sfânt în viața omului produce transformări profunde, roade așa cum le numește Biblia.

„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” [(Galateni 5: 22); ref. 124 în Biblia Ortodoxă]

Stabilirea de reguli obligatorii este o trăsătură a instituțiilor religioase, dar stările enumerate mai sus, devenite trăsături de caracter ale credincioșilor născuți din nou, nu pot fi nici comandate și nici interzise prin reguli. Tocmai de aceea esența Creștinismului nu stă în organizare administrativă și ierarhică, ci în trăiri spirituale. Desigur că nici dragostea creștină nu poate fi impusă la comandă și, cu toate acestea, este pur și simplu prezentată câteodată ca fiind o obligație. În multe ocazii am auzit pe funcționarii credinței spunând că omul „trebuie” să iubească pe Dumnezeu cu toată ființa sa și pe aproapele său ca pe sine însuși. Învățătura este minunată, dar felul cum este prezentată, stârnește perplexitate. Nimeni nu poate iubi pentru că așa trebuie, pentru că așa cere credința creștină. Este adevărat că dragostea creștină nu este doar un sentiment, milă sau simțire în legătură cu ceea ce experimentează ceilalți, este și un principiu, dar redusă doar la latura principială se pierde esențialul. În orice caz, dragostea de natură divină, agape, vine tot de la Dumnezeu și este turnată în inima credincioșilor creștini prin Duhul Sfânt. (Romani 5: 5) Prin urmare, această dragoste nu se rezumă numai la un percept, care trebuie respectat, este o putere, cel mai puternic factor care pune în mișcare universul sau universurile.

Ce se întâmplă cu credinciosul care a fost născut din nou? Acesta sau aceasta devine o făptură nouă.

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile sau făcut noi.” [(2 Corinteni 5: 17; Galateni 6:15); ref. 125 în Biblia Ortodoxă]

Adevărata creație a omului se face prin nașterea din nou. Nu este o creație „din țărâna pământului”, adică din materie, ci este o creație spirituală. Acela care este născut din nou ia cu adevărat chipul lui Dumnezeu. Nașterea din nou este frontiera de trecere din lumea noastră în Împărăția lui Dumnezeu. Această graniță nu se poate trece doar prin botezul în apă și nici măcar prin botezul formal sau ritualic cu Duhul Sfânt. Ungerea care simbolizează botezul cu Duhul Sfânt trebuie să devină o realitate vie, adică să se treacă de la simbolul realității la realitatea propriu zisă. Nașterea din nou este condiția apartenenței la Biserica adevărată a lui Isus Cristos, care este Biserica celor născuți din nou. Acolo, indivizii și-au modelat natura lor umană, pentru a o face compatibilă naturii divine despre care voi vorbi în continuare.

Ce este natura divină? Să lăsăm pe apostolul Ioan să ne dea răspunsul.

„Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu: pentru că Dumnezeu este dragoste.” [(1 Ioan 4: 7-8); ref. 126 în Biblia Ortodoxă]

Natura lui Dumnezeu este dragostea. Natura Lui nu este autoritatea, nu este constrângerea, nu este represiunea, este agape. Să vedem ce ne spune apostolul Ioan în continuare.

„Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Prea iubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și dragostea lui a ajuns desăvârșită în noi. Cunoaștem că rămânem în El și că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.” [(1 Ioan 4: 10-13); ref. 127 în Biblia Ortodoxă]

„Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el.” [(1 Ioan 4: 16); ref. 128 în Biblia Ortodoxă]

Definiția cea mai scurtă a lui Dumnezeu, dată de apostolul Ioan este: „Dumnezeu este dragoste.” Este important să înțelegem că Dumnezeu este o Existență infinită, cu multe dimensiuni și nu doar un principiu aliat cu un sentiment, însă esența caracterului său este dragostea. Am să continui demonstrația prin a arăta că toate celelalte trăsături de caracter ale lui Dumnezeu sunt derivate din dragoste. Este adevărat că El separă lucrurile și departajează binele de rău, că nu iubește păcatul și nici nu acceptă ca oamenii să sufere nevinovați. Nu doar că sub controlul lui Dumnezeu s-a creat viața inteligentă, dar mai mult, El îi și protejează pe cei pe care îi iubește. Protecția Sa se manifestă prin exercițiul dreptății Sale. Ce este păcatul, dacă nu un atac împotriva dragostei creștine? Dumnezeu detestă păcatul și nedreptatea, tocmai pentru că acestea reprezintă pericole îndreptate împotriva celor pe care Dumnezeu îi iubește. Dragostea lui Dumnezeu este cea care găsește un sens în a dărui necondiționat, a ajuta, a se sacrifica pe sine.

În epistola după Romani în capitolele 7 și 8, apostolul Pavel dezvoltă foarte amănunțit această confruntare internă între cele două naturi ale credinciosului creștin, una născută și cealaltă dobândită. Și în aceste texte el numește natura umană „fire pământească.” Apostolul vede în el însuși această luptă internă între dorința de a face binele și slăbiciunea firii sale care îl împiedică să facă acest bine.

 „Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primită de mintea mea și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” [(Romani 7: 22-23); ref. 129 în Biblia Ortodoxă]

Rezolvarea apare la începutul capitolului 8.

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământești ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 1); ref. 130 în Biblia Ortodoxă]

Apostolul Pavel ne informează de asemenea că:

„Deci, cei ce sunt pământești, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” [(Romani 8: 8-9); ref. 131 în Biblia Ortodoxă]

În continuarea epistolei către Romani, apostolul Pavel lămurește și mai mult lucrurile.

„Așa dar, fraților noi nu mai datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiți după îndemnurile ei veți muri; dar dacă, prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi. Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” [(Romani 8: 12-14); ref. 132 în Biblia Ortodoxă]

Am prezentat toate aceste texte Biblice, pentru a putea observa împreună cu cititorul diferența între Creștinismul popular, transformat în religie instituțională și mecanismul real al mântuirii omului. Credinciosul renăscut spiritual este o persoană născută din nou, de data aceasta din Duhul Sfânt. Este un individ în care se manifestă darurile și roadele spirituale. Este umplut de dragostea lui Dumnezeu tot prin prezența Duhului Sfânt și în tot ceea ce face, nu se mai lasă condus de impulsurile firii sale pământești, ci de îndemnurile, de conducerea Duhului lui Dumnezeu, care, bineînțeles este și Duhul lui Cristos.

Despre raportul dintre natura divină şi natura umană

 înapoi la cuprins!

Un lucru este limpede, în aceste circumstanțe natura umană se lasă condusă de natura divină, pe care fiecare Creștin o dobândește o dată cu nașterea din nou. Natura umană nu dispare, dar este sub controlul naturii divine. Înțelesul noțiunii de control, în acest caz, trebuie bine clarificat. Cum se stabilește raportul dintre natura divină și cea umană? Nu este vorba de o subordonare a celei din urmă față de cea dintâi. Este vorba de o întrepătrundere, inter-conexiune deosebit de complexă, în care natura umană se aliază cu cea divină, adică este înobilată de aceasta. Natura umană își dezvoltă propriul potențial, devine conștientă de posibilitățile și valoarea sa, progresează, evoluează, se purifică și se rafinează, se cunoaște pe sine în profunzime și într-un context universal și se auto-evaluează prin semnificațiile unor sensuri morale, care sunt parte din textura, care exprimă substratul oricărei existențe. Natura umană se reconstruiește pe sine, prin alegerile pe care le face, determinîndu-și propria libertate, cu conștiința că participă la ceva mai bun, la ceva superior. Dumnezeu ne arată că se poate mai bine, că există mai frumos decât limitele noastre naturale, înăscute. Natura umană, sub lumina lui Dumnezeu, este subiectul unei revelații asupra frumosului și a binelui, care o fascinează și care o absoarbe în natura divină, acolo unde își găsește liniștea pe care o poate oferi numai perfecțiunea.      

 Pe de altă parte, acest control se manifestă prin aceea că omul are o altă atitudine față de realitățile care îl înconjoară, alte sentimente și alte trăiri, generate de dragostea de natură divină, care a fost turnată în inima sa. Pur și simplu, credinciosul respectiv are un duh nou și o inimă nouă, deci o altă natură.

„Vă voi stropi cu apă curată, și veți fi curățiți; vă voi curăți de toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri. Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un Duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să păziți și să împliniți legile Mele.” [(Ezechiel 36: 25-27); ref. 133 în Biblia Ortodoxă]

Acesta este un text din V.T. în care se prefigurează ceea ce Isus Cristos a spus în legătură cu nașterea din apă și din Duh. Omul vorbește și gândește din prisosul inimii.

„Pui de năpărci, cum ați putea voi să spuneți lucruri bune, când voi sunteți răi? Căci din prisosul inimii vorbește gura. Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui.” [(Matei 12: 34-35); ref. 134 în Biblia Ortodoxă]

 Când cineva este fericit și inima îi este plină de bucurie îi vin în minte gânduri diferite față de situația în care este trist sau deprimat. Starea psihică influențează și chiar determină conținutul preocupărilor raționale. Orice concluzie începe cu o atitudine. „Ochii” cu care privim lumea înseamnă atitudinea pe care fiecare o are față de aceasta.

„Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Ia seama dar, ca lumina care este în tine, să nu fie întuneric. Așa că , dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.” [(Luca 11: 34-36); ref. 135 în Biblia Ortodoxă]

  O dată cu inima se schimbă și mintea, omul care îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele său este animat de un spirit nou, de o nouă mentalitate. Augustin este cunoscut și pentru o sintagmă rămasă în istoria Creștinismului: „Iubește și fă tot ceea ce vrei.” Aceasta este adevărata libertate creștină. Cel care iubește sincer, cu o dragoste spirituală, nu poate greși în ceea ce face sau nu va fi acuzat de greșelile săvârșite, fără voie, pentru că intențiile sale au fost cele mai bune. Poate greși din nepricepere și de acea Dumnezeu ne învață să iubim după exemplu Său, adică să facem acest lucru renunțând complet la egoism. (Filipeni 2: 6-7)

Prin această naștere din nou, individul uman este născut în trup după părinții săi, dar în spirit după Dumnezeu. Se naște o făptură nouă, așa cum susține și apostolul Pavel, alta decât Creștinii „lumești” cu care suntem obișnuiți.

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos și ne-a încredințat slujba împăcării.” [(2 Corinteni 5: 17-18); ref. 136 în Biblia Ortodoxă]

In Ioan 3:3 Isus I-a spus lui Nicodim urmãtoarele cuvinte:"Adevãrat, adevãrat îti spun cã, dacã un om nu este născut din nou, nu poate vedea Impãrãtia lui Dumnezeu." Aceste cuvinte l-a pus în încurcãturã chiar si pe Nicodim. Acesta a luat cuvintele lui Isus în întelesul fizic al nasterii normale . Dar Domnul Isus nu s-a referit nici pe departe la acest fel de nastere. Fiul lui Dumnezeu ne dã definitia nasterii din nou. Expresia aceasta în unele traduceri este scrisã ca fiind o naștere ‚de sus.’ Nasterea din nou este un proces spiritual care nu își are originea aici pe pământ, ci în Cer. In Galateni 6:15 , Pavel scrie;"Cãci în Hristos nici tãierea împrejur, nici netãierea împrejur nu sînt nimic, ci a fi o fãpturã nouã." O făptură nouă este același lucru cu o creatie nouã. Nimic, în această viață, nu este mai important decît nașterea din nou, ci a fi o creație nouă. Asta se întelege cã am fost creați, si creatia aceasta în care trãm a fost alteratã de pãcat, este supusã pedepsei lui Dumnezeu. De aceea Creatorul nostru ne dã o nouã sansã, sã deveninm o creatie nouã, dupã voia Lui. După cum Pavel scrie lui Tit :" El ne-a mîntuit, nu pentru faptele fãcute de noi în neprihãnire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nasterii din nou si prin înoirea fãcutã de Duhul Sfînt."(Tit 3:5). Dumnezeu ne-a mîntuit nu prin faptele noastre. Omul vechi, în mod alegoric nãscut din Adam nu poate face nimic pentru mîntuirea lui. Este nevoie de interventia lui Dumnezeu. In îndurarea Sa, Creatorul nostru are o actiune supranaturalã asupra noastrã. Duhul Sfint are o actiune de curătire si înoire a fiintei umane. Această transformare se numeste nasterea din nou.

„Biblia merge mai departe si ne descoperã care este diferenta dintre un om nãscut din nou si un om rãmas neschimbat, diferenta dintre omul nãscut în Adam si omul nãscut din Duhul lui Dumnezeu, dintre omul creatie veche si omul fãpturã nou.”[39] Iacov ne scrie : “El de bună voia Lui, ne-a nãscut prin Cuvîntul adevărului, ca sã fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.“ ( Iacov 1:18). Deci Cuvîntul lui Dumnezeu nu este doar un ansamblu de cuvinte bine alese. Acesta are o actiune supranaturală asupra celor ce îl cred. Cuvîntul adevãrului biblic este o verigã importantã în procesul spiritual al nasterii din nou. Apostolul Iacov foloseste expresia “o pîrgă a făpturilor Lui.” Sã vedem în continuare cum putem sã identificã omul nãscut din nou, care pe pãmînt încã trăiește printre oamenii vechi, adamici, nemântuiți. Apostolul Petru ne scrie: fiincã ați fost nãscuti din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu și care rãmîne în veac.( 1 Petru 1:23). Efectul transformării unice ale nasterii din nou trebuie sã se manifeste în ființa nou creatã. Apostolul Ioan ne descrie care este efectul transformãrii nasterii de sus cînd scrie:  Oricine este nãscut din Dumnezeu, nu pãcãtuieste, pentrucã sãmînta Lui rãmîne în el; și nu poate păcãtui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Deci nu trebuie ignoratã puterea nemaipomenită a nașterii din nou, prin care omul reușește să stea în afara păcatului și să trăiascã o viată sfântă lîngă Dumnezeu, chiar dacã trăiește în mijlocul ispitelor. Un om născut din nou trăiește o viață fără compromisuri, o viată sfântã si curată.[40]

Toți acești credincioși născuți din Dumnezeu formează împreună Biserica celor născuți din nou, mireasa lui Cristos, clădirea duhovnicească a lui Dumnezeu, ogorul lui Dumnezeu. (1 Corinteni 3: 9) Învățătura lui Isus este o inversare exact cu 180 de grade a ceea ce se întâmplă de fapt pe pământ. Creștinismul este o privire a vieții în oglindă. Când privim direct la scrisul unei mașini de salvare, acesta este pe dos dar privit în oglinda retrovizoare de către șofer el devine citeț. Lumea noastră este oglinda în care putem privi lizibil regulile Împărăției lui Dumnezeu. Aceste reguli sunt exact opusul celor după care funcționează lumea în care trăim. Lupta pentru existență se transformă în dăruire de sine, cel mai bine reprezentată de moartea pe cruce a lui Isus Cristos, dorința de putere este reflectată în oglindă, în renunțarea la gloria cerească și nașterea în umilință, într-un staul de animale, al lui Isus. Dorința de a poseda bunuri materiale este contrazisă de bătrânica care își dă ultimul bănuț pentru Templu; tendința de a face rău celor din jur este oglindită de cerința adresată Creștinilor de a realiza numai lucruri bune și, în fine, ura este privită în oglindă prin dragostea pentru toți, inclusiv pentru dușmani. Inversând regulile, Isus propune schimbarea totală, radicală, revoluționară a condițiilor existenței umane. Cuvântul cheia este dragostea, înțeleasă într-un sens spiritual. Isus nu propune realizarea acestei schimbări prin forțe umane proprii, ci numai în dependență de Dumnezeu. Trebuie totuși precizat că Isus era conștient că nu toată lumea va adera la un astfel de mod de a gândi. Mulți sunt chemați și puțini sunt aleși.

Doctrina oficială creștină ne spune că Isus Cristos a avut o dublă natură, divină și umană și lucrul acesta mi se pare acceptabil, dar cu unele clarificări. În primul rând, Biblia ne cere să îl urmăm pe Isus ca model. Lucrul acesta nu ar fi posibil, dacă noi și El nu am putea avea în comun aceeași natură umană și divină, în conexiunea lor. Dacă ar fi ceva esențial, care să ne deosebească de Isus, lucrul acesta ar face imposibil faptul ca ființele umane să se comporte la fel ca și El. Prin urmare, dacă El a avut o dublă natură și noi cei chemați la mântuire, trebuie să avem o dublă natură, umană și divină și de altfel o și avem, odată cu nașterea din nou. Dacă Isus nu ar fi fost ispitit de firea lui pământească, nu ar avea nici un merit, că a trăit fără păcat. El însă a fost ispitit, dar a rezistat încercărilor. A fost ispitit din afară, de Satana și din înăuntru de natura lui umană. Ca să fim consecvenți cu scrierile apostolului Pavel, în om natura umană trebuie să se lase condusă de cea divină și așa trebuia să fie și cu Isus. El a fost acela care a fost cârmuit de Duhul Sfânt și a ascultat, în mod perfect, de călăuzirea Lui. Rămâne doar ca fiecare să învețe să facă deosebirea între „poftele firii pământești” și dorințele Duhului.     

Prin urmare, cele două naturi, umană și divină, se aflau într-un anumit raport și în persoana lui Isus. Precizarea este importantă în legătură cu permanenta nevoie de clarificare a dogmelor de credință, de imutabilitatea cărora instituțiile bisericești se agață cu disperare. Natura divină în om este dragostea creștină, împreună cu puterea lui Dumnezeu. Nașterea din nou, sau renașterea spirituală, începe odată cu prima atingere, pe care Dumnezeu o exercită asupra conștiinței umane. Duhul Sfânt este cel care ne convinge de păcat. În această renaștere spirituală este inclus și botezul cu apă. Nașterea din Duh nu este un eveniment, ci este un proces, o transformare de durată, care se termină atunci când individul respectiv devine o făptură nouă și în el, sau în ea, se manifestă darurile și roadele Duhului Sfânt. Este vorba de un proces a cărui extindere în timp poate fi diferită de la individ la individ. Unele culte creștine promovează botezul cu Duhul Sfânt, dar fac o confuzie între acesta și denumirea folosită de Cristos, adică nașterea din nou. Aceasta nu trebuie confundată cu Pogorârea Duhului Sfânt, care s-a întâmplat în ziua Cincizecimii, adică la Rusalii. Pogorârea Duhului Sfânt a fost un eveniment special și s-a produs pentru Evrei, în ziua Cincizecimii și pentru neamuri, cu ocazia convertirii sutașului Corneliu.

„În ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat câte una pe fiecare din ei. Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” [(Faptele Apostolilor 2: 1-4); ref. 137 în Biblia Ortodoxă]

  Atunci când prezența Duhului Sfânt se manifestă în ființa umană, în mod necesar se exercită și atributele excepționale, darurile duhovnicești ale lui Dumnezeu. Când vorbește despre darurile spirituale, Pavel nu stabilește o scară ierarhică, în care să se promoveze pe sine în vârful piramidei, în calitate de apostol. Așa cum tot el a precizat, destul de clar, fiecare din calitățile respective sunt necesare, în egală măsură, într-un moment sau altul al funcționării adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Și apostolii și prorocii și învățătorii și toți ceilalți sunt mădulare unii altora. Dacă Dumnezeu a stabilit aceste mădulare, înseamnă că toate sunt necesare, altfel El nu le-ar fi stabilit.

Trebuie doar să precizăm la care Biserică s-a referit apostolul Pavel. Este vorba despre Biserica Spirituală Unică, despre trupul spiritual al lui Isus Cristos. „Este un singur trup...” așa cum menționează apostolul Pavel în epistola către Efeseni, în capitolul 4, în textul care a fost citat în această lucrare. Dacă este un singur trup și mădularele despre care vorbea Pavel, sunt componentele lui, este vorba desigur despre Biserica celor născuți din Spirit, adică adevărata Biserică a lui Dumnezeu pentru că numai aceasta reprezintă o unitate. Acesta este un organism unic, spiritual, diferit de corporațiile bisericești.

Prin urmare, toți membrii acestei Biserici manifestă daruri spirituale și în componența ei nu se numără oameni fără daruri. Biserica celor înscriși în Ceruri este formată numai din lucrători spirituali, care este altceva decât funcționarii instituțiilor bisericești. Biserica Spirituală Unică are în componența ei apostoli adică credincioși care răspândesc Creștinismul în toate zonele geografice ale pământului. Sunt prorocii, oameni prin gura cărora Dumnezeu își transmite direct mesajele. Învățătorii sunt aceia prin care Dumnezeu explică oamenilor învățăturile Sale. Sunt de asemenea cuprinși cei ce au darul minunilor și prin intermediul cărora Dumnezeu face lucruri extraordinare. Prin intermediul celor care au un dar de vindecare, Dumnezeu însănătoșește pe cei bolnavi, dar face lucrul acesta în baza credinței individuale, a celui aflat în suferință. În calitatea lor de membri ai Bisericii celor născuți din nou, cei care au o capacitate dobândită de a ajuta pe semenii lor, de a organiza diverse activități și proiecte, sau de a vorbi în limbi, contribuie și ei la îndeplinirea misiunii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu pe acest pământ.

De ce este importantă toată această discuție despre daruri? Deoarece aceasta pune în evidență faptul că nu există un monopol al unui cult asupra acestui domeniu și că, în mod evident, o persoană nu trebuie să devină în mod obligatoriu membră al acelui cult, sau al altuia, pentru a avea acele daruri. Darurile sunt o prezență vie și necesară pentru toți Creștinii născuți din Dumnezeu, indiferent de confesiunea creștină de care aparțin și sunt, în același timp, un indiciu despre cursul procesului nașterii din nou, care îi afectează pe credincioși. Ortodocșii, Romano-Catolicii, Reformații, Protestanții și toți ceilalți sunt chemați să manifeste puterea Duhului Sfânt, darurile și roadele care o însoțesc. Nu are nici un fel de importanță de ce confesiune creștină aparține un anumit credincios, sau credincioasă, sau dacă nu aparține de nici una dintre ele, dacă în el, sau în ea, se produce transformarea profundă a renașterii spirituale, în mod inevitabil, acesta sau aceasta, va avea și semnele care însoțesc această schimbare.

Nimeni nu trebuie să se aștepte de la Bisericile corporatiste să încurajeze acest proces și nici măcar să vorbească despre aceasta dar, în același timp, fiecare Creștin, al cărui nume a fost înscris în cartea vieții, de la întemeierea lumii, trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu acest drum. Umplerea cu Duhul Sfânt, sau Botezul cu Duhul Sfânt, este un eveniment care poate avea loc oricând, pe parcursul procesului nașterii din nou. În orice caz, Dumnezeu este acela care alege momentul și aceasta se întâmplă atunci când persoana în cauză este considerată de El, că este pregătită pentru aceasta. Forțarea acestui eveniment, prin stăruința în rugăciune, nu poate grăbi ca el să se producă, dacă cel în cauză nu este pregătit după standardele lui Dumnezeu. Stăruința în rugăciune este folositoare, în măsura în care ajută la înțelegerea de către cel sau cea în cauză, a importanței evenimentului care urmează să se producă și de asemenea, dacă contribuie la pregătirea celui ce urmează să primească umplerea cu Duhul Sfânt, pentru acest eveniment.

Luând ca premisă, întru totul justificată, faptul că nașterea spirituală este un proces de durată, care nu se face de la o zi la alta, ce se întâmplă cu aceia care se apropie de Dumnezeu din credință, dar încă nu au parcurs acest proces de naștere spirituală? Ce se întâmplă cu acei credincioși sinceri, care doresc să fie născuți din nou dar încă nu au ajuns în stagiul acesta? Fac aceștia parte din Biserica Spirituală Unică sau nu? Dacă nu, care este locul lor? Răspunsul care se poate formula în limitele pe care le permite Biblia, este că o persoană dobândește vocația de a fi membru al Bisericii celor născuți în Ceruri, în momentul în care numele lui sau al ei este înscris în cartea vieții, adică de la întemeierea lumii. Persoana respectivă are obligația să parcurgă toate etapele cerute de învățătura lui Isus Cristos, adică botezul în apă, nașterea din nou și umplerea cu Duhul Sfânt, în caz contrar va fi șters din cartea vieții. Cu siguranță, că cel în cauză va trece prin toate aceste etape, deoarece Dumnezeu nu ar fi făcut înregistrarea în cartea vieții, dacă nu ar fi știut că persoana respectivă se va conforma.

Despre momentul când se dobândeşte calitatea de membru a Bisericii celor născuţi din Dumnnezeu

 înapoi la cuprins!

La prima vedere s-ar părea, că această lucrare conține o contradicție fundamentală. Care este aceasta? Dacă am afirmat că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată numai din cei care sunt născuți din nou și că aceștia sunt toți înscriși în cartea vieții, adică sunt înscriși în Ceruri, ce se întâmplă cu acești credincioși până la momentul când au fost născuți din nou, sunt sau nu aceștia, în acest interval de timp, membrii în Adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, ce conferă calitatea de membru al Bisericii celor înscriși în Ceruri, sau care este momentul în care intervine această calitate, este momentul înscrierii în “registrul” divin sau nașterea, “de facto” din Dumnezeu? Este vorba doar despre o contradicție aparentă. Încă înainte de nașterea fizică, aceste persoane sunt înscrise în Ceruri, dar cu toate acestea, de la nașterea biologică și până la nașterea spirituală există un interval de timp. Ce se întâmplă în această perioadă, sunt aceste persoane în acest interval de timp membre ale Bisericii celor născuți din Dumnezeu sau nu? În realitate, toate persoanele care au fost înscrise în Ceruri au fost chemate să devină membrii ai adevăratei Biserici a lui Dumnezeu și sunt “de facto,” astfel de participanți, dar fiecare își păstrează dreptul de a alege liber, propriul traiect. Fiecare credincios, în parte, devine membru, “de iure”, al Bisericii celor născuți din Dumnezeu, numai după ce s-a încheiat procesul nașterii din nou.

Pe acest parcurs, între cele două momente, persoana are un statut provizoriu și acest aspect reflectă foarte echilibrat cele două elemente care intervin pentru a hotărî destinul veșnic al indivizilor și anume alegerea de către Dumnezeu, pe baza deciziei individuale a aceluia care a sperat dinainte în Cristos și libertatea celui în cauză, de a își alege, adică modifica propria opțiune inițială, pe parcursul vieții sale pe pământ. În cazuri excepționale, de exemplu, când persoana de referință, încetează din viață între cele două momente, numai Dumnezeu este în măsură să judece dacă acest individ se afla pe drumul cel bun sau nu. Nimeni, din cei care se află pe acest drum, nu încetează din viață fără știrea lui Dumnezeu și nimeni nu va ajunge în alt loc decât acela pe care Dumnezeu îl dorește pentru el sau ea. Avem exemplu tâlharului de pe cruce, care a fost răstignit alături de Isus și care nu a avut mult timp la dispoziție pentru a parcurge un proces profund, de schimbare a caracterului.

“Căci celui ce are, i se va da și va avea de prisos; iar de la cel n-are, se va lua chiar și ce are.” [(Matei 13: 12); ref. 138 în Biblia Ortodoxă]

Pe de altă parte, Dumnezeu este acela care mântuiește și suntem salvați, nu prin meritele noastre, ci prin meritele lui Isus Cristos. Nimeni și nimic nu îl poate împiedica pe Dumnezeu să mântuiască pe oricine dorește, așa cum a făcut cu tâlharul de pe cruce, fără ca acesta să fie măcar botezat în apă. În același timp, tâlharul acela de pe cruce, era  înscris în cartea vieții de la începutul lumii, așa cum, cel mai probabil, au fost înscriși și Matei, Marcu, Luca, Ioan sau Pavel. Tâlharul, însă, se afla în procesul regenerări spirituale, atunci când Isus l-a anunțat că va fi cu El în ceruri, dar era scris, fără îndoială, în cartea vieții, pentru că numai cei scriși în această carte vor fi cu Dumnezeu în cetatea eternă. “Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună; ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului. (Apocalipsa lui Ioan 21: 27) Regula este botezul în apă nu lipsa acestuia și excepția întărește regula.

Dumnezeu vede în noi dorința și înțelege foarte bine că datorită condiției umane, multe din dorințele noastre nu se pot împlini, de exemplu, din lipsă de timp. Este posibil ca cineva să meargă într-un loc, în care urmează să fie botezat în apă, dar pe drum să sufere un accident de mașină și să moară. Dumnezeu înțelege toate circumstanțele vieții noastre și fără El nu se întâmplă nimic esențial cu noi. Prin urmare, așa cum am spus, dorința neîmplinită echivalează cu înfăptuirea, atunci când anumite circumstanțe nefavorabile împiedică împlinirea ei. Tot Dumnezeu este acela care controlează aceste circumstanțe ale vieții fiecărui individ. Cu toate acestea, stăpânitorul acestei lumii este Satana, care poate profita de greșelile noastre și poate provoca accidente în viețile noastre. La fel ca și în povestea lui Iov, Dumnezeu urmărește atent destinele tuturor acelora care sunt ai Lui.

“Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” [(Ioan 12: 31); ref. 139 în Biblia Ortodoxă]

“Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia, El n-are nimic în Mine;” [(Ioan 14: 30); ref. 140 în Biblia Ortodoxă]

“... în ce privește judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” [(Ioan 16: 11); ref. 141 în Biblia Ortodoxă]

“... ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de supt puterea Satanei la Dumnezeu; și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți.” [(Faptele Apostolilor 26: 18); ref. 142 în Biblia Ortodoxă]

“Și dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.” [(2 Corinteni 4: 3-4); ref. 143 în Biblia Ortodoxă]

“Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fii neascultării.” [(Efeseni 2: 1-2); ref. 144 în Biblia Ortodoxă]

“Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” [(Efeseni 6: 12); ref. 145 în Biblia Ortodoxă]

Nu are sens să punem la îndoială evanghelia după Ioan pentru că dacă o facem, putem ajunge la concluzia că Isus Cristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu și că nu face parte din Trinitate. Deci, renașterea spirituală este o condiție a mântuirii, pe care Isus Cristos este chemat să o judece în cazul fiecărei persoane în parte. Pe de altă parte, El este acela care realizează acest proces în om.

Care este legătura între umplerea sau botezul cu Duhul Sfânt și nașterea din nou? Sunt acestea, două elemente identice ale credinței creștine? Botezul cu Duhul Sfânt este un eveniment, pe când nașterea din nou este un proces. Care este diferența? Nașterea din nou este o schimbare, care nu are cum să se producă dintr-o dată. 1) Primul element al regenerării spirituale este chemarea lui Dumnezeu la mântuire, care se adresează celui în cauză sau familiei acestuia. 2) La aceasta se răspunde o dată cu botezul în apă. 3) Urmează activarea procesul de schimbare a caracterului și transformarea respectivei persoane într-o făptură nouă, care manifestă toate darurile și roadele Duhului Sfânt. 4) În orice moment, pe parcursul procesului amintit la punctul anterior, se poate petrece evenimentul umplerii cu Duhul Sfânt. Întrucât dobândirea darurilor Duhului Sfânt se face, în primul rând, în folosul altora, deci pentru activități de slujire, este nevoie de o anumită maturitate de înțelegere a învățăturilor Creștinismului din partea celor care le primesc.  Există posibilitatea schimbării priorității între botezul cu apă și cel cu Duhul Sfânt, atunci când Dumnezeu stabilește aceasta. (Faptele Apostolilor 10: 47)

Modalităţi prin care Dumnezeu vorbeşte direct fiecărui credincios

 înapoi la cuprins!

Legătura personală cu Isus Cristos se stabilește din inițiativa acestuia. Cristos îl caută pe cel cu care dorește să intre într-un contact personal și i se adresează într-un anumit fel. Modalitățile pot fi foarte diferite. Visele, pe care Cristos le trimite omului, sunt una dintre aceste modalități.

„Domnul s-a pogorât în stâlpul de nor și a stătut la ușa cortului. A chemat pe Aron și pe Maria și ei s-au apropiat amândoi. Și a zis: <<Ascultați bine ce vă spun! Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis>>.” [(Numeri 12: 5-6); ref. 146 în Biblia Ortodoxă]

„Iar nașterea lui Isus Cristos a fost așa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; și înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit și nu voia s-o facă de rușine înaintea lumii; de aceea și-a pus de gând s-o lase pe ascuns. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului și i-a zis: <<Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un Fiu și-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale>>.” [(Matei 1: 18-21); ref. 147 în Biblia Ortodoxă]

„După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif și-i zice: Scoală-te, i-a Pruncul și pe mama Lui, fugi în Egipt și rămâi acolo până îți voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare.” [(Matei 2: 13); ref. 148  în Biblia Ortodoxă]

Visele sunt o modalitate practică, extrasenzorială, prin care Dumnezeu comunică cu omul. Atunci când o persoană este, temporar, ruptă de realitățile lumii în care trăim, adică atunci când doarme și este adâncită într-o altă lume, Dumnezeu o găsește și îi comunică mesajele Lui. Este un mijloc ideal de comunicare, deoarece în acele momente întreaga atenție a celui în cauză este concentrată la ceea ce visează.

„Eu, Nebucadnețar, trăiam liniștit în casa mea și fericit în palatul meu. Am visat un vis, care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu și vedeniile duhului meu mă umpleau de groază.” [(Daniel 4: 4-5); ref. 149 în Biblia Ortodoxă]

Starea de vis generează o plajă de activitate mintală foarte aparte, subconștientă, care permite persoanei să fie receptivă la informațiile pe care le comunică Dumnezeu și mai mult, care creează un contrast între lumea viselor, ciudată și confuză și claritatea imaginilor transmise de Dumnezeu. Este ușor de făcut deosebirea între ceea ce ne spune El și ceea ce visăm, ca un rezultat al îngrijorărilor sau preocupărilor noastre personale. Mesajele pe care le transmite Dumnezeu sunt ca niște “videoclipuri,” scurte dar extrem de semnificative. Nu este vorba numai de imagini, dar și de stări de spirit, care ne sunt transmise odată cu ele. Cea mai bună dovadă a viselor care vin de la Dumnezeu, și care, de regulă apare atunci când ele transmit un mesaj important, este atingerea pe care o exercită puterea lui Dumnezeu asupra spiritului uman. Este vorba de o stare asemănătoare cu o vibrație spirituală puternică, dar greu de descris. Este o dovadă de putere, care atinge anumite coarde interne. Acestea sunt vedenii de noapte dar există și vedenii de zi. Este vorba, de data aceasta, de mici “filmulețe” pe care Dumnezeu le inserează în conștiința celui în cauză și prin care acesta primește mesaje pentru sine sau pentru alții.

O altă modalitate, legată de cea din urmă, este comunicarea personală pe care Isus  o face unei persoane, în timpul zilei și în care folosește un glas care transmite mesajul, sau inplementează un gând în mintea celui în cauză. Glasul este însoțit și de un alt semn de putere, care să facă acea voce inconfundabilă. Aici nu este vorba de oameni care aud “voci,” de origine necunoscută și care câteodată poate duce la un diagnostic medical, ci este vorba de a recepționa puterea lui Dumnezeu, care se manifestă într-un mod complex și este imposibil de confundat.

„Dar Saul sufla încă amenințarea și uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot, și i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinței, atât bărbați cât și femei, să-i aducă legați la Ierusalim. Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, de odată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ și a auzit un glas, care-i zicea: <<Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?>> <<Cine ești Tu Doamne?>> a răspuns el. Și Domnul a zis: <<Eu sunt Isus, pe care-L prigonești. Ți-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un țepuși>>.” [(Faptele Apostolilor 9: 1-5); ref. 150 în Biblia Ortodoxă]

Mi se pare foarte interesantă și convertirea lui Augustin din Hipo, recunoscut de către Biserica instituțională Romano-catolică ca sfânt și care este, fără îndoială, unul dintre marii gânditorii ai Creștinismului. Potrivit relatării din cartea a opta din confesiuni, Augustin a luat hotărârea de a se creștina sub influența unei întâmplări providențiale. Într-o zi a auzit o voce ca de copil poruncindu-i “tolle, lege” (ia și citește). A deschis la întâmplare epistolele apostolului Pavel și ochii i-au căzut pe un pasaj din epistola către Romani, unde se face referire la contrastul dintre viața în desfrâu cu viața în Cristos. Aceste cuvinte i s-au părut lui Augustin că erau parcă scrise pentru el și în felul acesta a luat pe loc hotărărea de a se creștina.

 Apostolul Pavel, ne arată și alte modalități prin care Dumnezeu comunică direct cu oamenii.

„În adevăr, cine vorbește în altă limbă, nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înțelege și, cu duhul, el spune taine. Cine proorocește, dimpotrivă, vorbește oamenilor, spre zidire, sfătuire și mângâiere.” [(1 Corinteni 14: 2-3); ref. 151 în Biblia Ortodoxă]

„Dar dacă toți proorocesc și intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredințat de toți, este judecat de toți. Tainele inimii lui sunt descoperite, așa că va cădea cu fața la pământ, se va închina lui Dumnezeu și va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.” [(1 Corinteni 14: 24); ref. 152 în Biblia Ortodoxă]

Vorbitul în limbi și tălmăcirea acestora, prorocia și darul de a vorbi despre înțelepciune sau despre cunoștință, vindecările, alte minuni, toate acestea sunt modalități prin care Dumnezeu vorbește cu oamenii. (1 Corinteni 12: 8-10)

O altă modalitate la fel de importantă ca toate celelalte, este experiența trăită, personală, a fiecărui credincios cu Dumnezeu. Din viața de fiecare zi putem vedea și discerne felul în care Dumnezeu se implică în viața noastră. Experiența de fiecare zi a fiecărui credincios, poate fi descrisă într-o narațiune la fel de importantă ca și cele cuprinse în Biblie. Cum spunea, într-un mod foarte elocvent, un teolog Protestant, Karl Barth, poveștile vieților noastre sunt tot atât de importante și tot atât de semnificative din punctul de vedere al credinței creștine, ca și multe din povestirile Bibliei. Mulți credincioși au traversat experiențe excepționale pe care atunci când le povestesc iese la iveală măreția dragostei lui Dumnezeu pentru oameni.

O adevărată legătură personală presupune o dublă conexiune, deci nu doar Dumnezeu vorbește dar și omul comunică cu Dumnezeu. Rugăciunile lui Isus Cristos au fost totdeauna ascultate pentru că și El l-a ascultat totdeauna pe Dumnezeu. Felul în care ne sunt ascultate rugăciunile este cea mai bună dovadă a modului în care comunicăm cu Dumnezeu. În măsura în care noi îl ascultăm pe El, în aceeași măsură și El ne ascultă pe noi și aceasta este cea mai bună formă de manifestare a relației noastre personale cu El. Dumnezeu dă răspuns rugăciunilor noastre și acest răspuns este dovada că este într-o legătură personală cu noi, că îi pasă de fiecare în parte, că ne ascultă în mod individual și că ia în seamă problemele și neliniștile noastre. De la înălțimea la care se află și din interiorul ființelor noastre, Dumnezeu are grijă de noi și această atenție generează o relație delicată, de prietenie și dragoste, care durează pe întreaga viață a celui credincios și cu speranța că se va prelungi în eternitate. Dumnezeu ne-a cunoscut de la întemeierea lumii și ne oferă posibilitatea de a trăi veșnic pentru ca și noi să îl putem cunoaște pe El.

Mântuirea prin dragoste

 înapoi la cuprins!

Este destul de clar, că teza pe care o avansez în acest capitol, este faptul că dragostea de natură divină, nu este doar o calitate printre celelalte. Dragostea spirituală este motorul psihologic prin care lucrează credința creștină. Fără ea, credința pur și simplu nu funcționează. Prin această schimbare de atitudine se schimbă totul, caracterul, gândurile, modul de a ne raporta la semenii noștri. Acolo unde nu există dragoste de natură divină, nu este nici Isus Cristos în viețile oamenilor și cine nu iubește, nu este născut din Dumnezeu. Cine este născut din nou, este născut din Dumnezeu și dacă El este dragoste, înseamnă că cel renăscut spiritual este născut din dragoste. Cine nu își iubește semenii, așa cum i-a iubit și Isus Cristos, nu este ucenicul Lui. Bătălia pentru doctrine o poartă oameni, care, de multe ori, nu știu despre ce vorbesc. În neștiința lor, ei cred că au ajuns să știe ceva despre Dumnezeu, dar dacă nu au cunoscut dragostea Lui, încă nu l-au cunoscut pe El. Exercițiul mintal și cunoașterea rațională sunt importante, dar ar fi o nechibzuință dacă am crede că știm lucruri esențiale despre Dumnezeu, dar dacă, în același timp, nu am ști că fără dragoste, credința este moartă.

Isus Cristos se descoperă celor aleși și nu lumii. (Ioan 14: 22-23) Din acest motiv, Biserica celor născuți din Spirit este o realitate divină și nu o organizație instituțională, întrucât ea este o realitate care nu caută să se impună lumii în nici un fel, ci doar să îi adune pe cei aleși, adică pe aceia care sunt scriși în cartea vieții, de la întemeierea lumii. De ce pe cei aleși? Pe temeiul faptului că, încă înainte să existe pe pământ, aceștia au avut în ei dragostea pentru Cristos și dorința de a-l alege pe El și principiile Sale. Biserica Spirituală Unică nu poate fi o instituție, deoarece nu este din această lume, nici pentru această lume pământească. Ea există încă de la întemeierea lumii, pentru eternitate, în Cristos, care a ales-o și există pentru El, care îi este Mire spiritual. Aș fi interesat să știu când s-a decis Isus Cristos să își facă o Biserică formată din frați și surori, care să fie ca și El; adică în ce moment, înainte de existența pământului, a luat această hotărâre? Probabil nu voi primi acest răspuns decât mai târziu, direct de la El. Sunt atât de multe lucruri despre Dumnezeu pe care nu le știm, dar dacă vom cunoaște dragostea Lui, vom ajunge cândva să știm totul și chiar să ajungem să nu mai avem ce să știm, dar dragostea va continua să existe. (1 Corinteni 13: 8)

Atunci când înțelegem că toate lucrurile au sfârșit, inclusiv cunoașterea lui Dumnezeu, și că numai dragostea de natură divină nu are sfârșit, înțelegem de ce Dumnezeu, care nu are sfârșit, este dragoste și de ce aceasta este valoarea supremă a Creștinismului. Dumnezeu care cunoaște tot cea ce se poate cunoaște, despre absolut orice poate fi cunoscut, adică despre tot cea ce există sau ar putea exista, a depășit faza de cunoaștere și a rămas numai dragoste spirituală. Dumnezeu se află deasupra cunoașterii universurilor și întregului lor conținut, dar nu deasupra dragostei. De acea, Dumnezeu este dragoste și din acest motiv pune atât accent pe dragoste. Dumnezeu știe totul despre noi, ce am fost, ce suntem și ce vom fi și dacă ne-a trecut în cartea vieții, a făcut aceasta în deplină cunoștință de cauză. Dumnezeu, care a epuizat orice cunoaștere și în ceea ce ne privește, a rămas doar cu dragostea spirituală pentru noi. Pentru Dumnezeu, cunoștința a trecut și a rămas doar dragostea eternă, cu care ne iubește. El ne iubește, în condițiile în care ne cunoaște perfect trecutul, prezentul și viitorul, din toate perspectivele. Aceasta este încurajator, Dumnezeu știe exact cine suntem, pe El nu îl putem păcăli și pe această bază, ne iubește.

Cunoașterea nu este o realitate infinită, după câteva milioane de ani sau mai repede vom ști tot ce se poate ști despre univers sau universuri și cu toate că este atât de importantă, aceasta este totuși secundară față de dragostea spirituală. “Cunoștința va avea sfârșit.” (1 Corinteni 13: 8)  Din acest motiv, învățătura lui Isus Cristos se reduce la două porunci. Creștinismul este religia iubirii, mai trebuie însă să înțelegem corect ce înseamnă această iubire. Ce este, ce presupune, ce determină, ce motivează, ce transformă, ce se întâmplă exact în interiorul ființei umane, trebuie ca fiecare să descopere pentru sine. Nu există rețete pentru ceea ce simte, ceea ce gândește sau ce este gata să facă o mamă sau un tată pentru copii săi, ceea ce simte un prieten etc. Nimeni nu poate învăța o mamă, sau un tată, ce trebuie să simtă pentru copilul său. Această stare psihologică devine un principiu, care este aplicabil în relațiile cu toată lumea. Știu că pare o utopie, o absurditate sau o nebunie, dar este nebunia crucii lui Isus Cristos și înțelepciunea lui Dumnezeu.

„Iudeii, într-adevăr, cer minuni și Grecii caută înțelepciune; dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care, pentru Iudei este o pricină de poticnire și pentru neamuri o nebunie; dar pentru cei chemați, fie Iudei, fie Greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii; și slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii.” [(1 Corinteni 1: 22-25); ref. 153 în Biblia Ortodoxă]

Nu devenim cu adevărat Creștini decât atunci când înțelegem această “nebunie” a lui Dumnezeu, care este o știință, cu nimic mai prejos decât orice altă știință. Această cunoaștere a “nebuniei” crucii lui Isus Cristos, care a murit în chinuri pentru niște oameni care nu îl cunoșteau, mai mult, care l-au condamnat la moarte, este suprema știință a lui Dumnezeu. Este mai presus de orice doctrină și de orice tradiție, este învățătura fundamentală a Bisericii celor născuți din Dumnezeu, pe care membrii ei o pot transmite, în primul rând prin exemplu personal de slujire și nu doar prin declamații demagogice.

Apostolul Pavel ne vorbește, în Romani, în capitolul 6, despre o moarte și o înviere care trebuie înțelese bine, dacă este să înțelegem corect Creștinismul. El ne spune că prin botezul în apă, în mod simbolic, cei care se botează, mor împreună cu Cristos, ca o dată ieșiți din apa botezului să învie împreună cu El. Ni se vorbește despre o renaștere spirituală care nu trebuie limitată la botezul în apă, ci trebuie extinsă la procesul complex al nașterii din Duhul Sfânt. Prin botezul în apă se reproduce, în mod simbolic, moartea față de păcat a credinciosului. Prin scufundarea sa în apă, acesta este prefigurat ca și cum ar fi înmormântat împreună cu Cristos, prin aceea că trupul păcatului, pe care fiecare om îl are de la nașterea sa biologică, a fost răstignit împreună cu El. În urma acestui ritual simbolic, credinciosul este pregătit să devină o ființă nouă, regenerată spiritual, dar lucrul acesta nu se produce automat, prin ieșirea din apă. Urmează nașterea din Duhul Sfânt, care urmează după moartea simbolică a trupului biologic, care trup simbolizează, la rândul lui, păcatul.

„Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel, ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom și trăi împreună cu El, întrucât știm că Cristosul înviat din morți, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viața pe care o trăiește, trăiește pentru Dumnezeu. Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru.” [(Romani 6: 6-11); ref. 154 în Biblia Ortodoxă]

Numai că această moarte nu folosește la nimic, dacă nu este urmată de înviere. Nașterea din nou înseamnă slujirea lui Dumnezeu într-un duh nou.

„Dar acum, am fost izbăviți de Lege și suntem morți față de Legea aceasta, care ne ținea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” [(Romani 7: 6); ref. 155 în Biblia Ortodoxă]

Nu ar fi suficient, oricât de mult aș sublinia, că ținerea de obiceiuri, respectarea de regulamente obligatorii, predeterminate de alții, urmărirea a diferite rețete pentru mântuire, nu are nimic de-a face cu Creștinismul autentic. A fi Creștin înseamnă a trăi propria viață, condus de îndemnurile Duhului Sfânt. (Romani 8: 1)

Nu suntem conduși de nici o Biserică instituțională, de nici un preot sau pastor, de nici o colectivitate umană, suntem conduși, fiecare în parte, direct de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dumnezeu ne toarnă în inimă dragostea Lui și ne arată, în fiecare caz în parte, cum trebuie să manifestăm această dragoste. Fără dragoste spirituală nu suntem nimic și Creștinismul nostru devine doar o mare demagogie. Bisericile instituționale, câteodată încearcă să ne determine să practicăm Creștinismul, pentru a se putea împăuna cu trofee, cu rezultate în fața lui Dumnezeu, dar funcționarii religioși nu practică ceea ce predică și lucrul acesta este vizibil. Aceasta creează confuzie și mulți urmează exemplul practic al celor care îi îndrumă. De aceea, nu trebuie să ne lăsăm ghidați, în primul rând de funcționarii bisericești, ci direct de către Dumnezeu, oamenii care sunt cu adevărat ai Lui, pot să fie pentru noi frați sau prieteni. Ghidajul pe care, eventual, îl exercită asupra noastră alți oameni, este valabil numai atunci când recunoaștem fără posibilitate de eroare vocea lui Dumnezeu în aceste sfaturi. Această relație trebuie să se rezume la o consiliere și în nici un caz la o conducere autoritară. Cu toate acestea, fiecare Creștin trebuie să tindă a sta “pe picioarele sale,” adică a fi condus cu prioritate și într-o măsură determinantă direct și personal de Dumnezeu. Exemplul practic al fiecărui Creștin este persoana lui Isus Cristos; trebuie să ne ridicăm la înălțimea plinătății staturii Sale. Singura relație între Creștinii născuți din Dumnezeu este una bazată pe dragostea spirituală, și care se poate materializa în consiliere reciprocă, în ajutorare reciprocă și în prietenie sinceră. Orice alt tip de relație, bazată pe autoritate, nu are nimic a face cu adevărata Biserică a lui Dumnezeu. 

Fiecare Creștin, renăscut spiritual este un preot și este în strânsă legătură cu Marele Preot, adică cu Isus Cristos și această relație specială, spirituală, constituie Biserica Spirituală Unică. Legăturile dintre preoți, care sunt toți Creștinii născuți din Dumnezeu, sunt posibile numai în Cristos, prin intermediul Lui, care mijlocește aceste relații, care este fundamentul acestor conexiuni. Isus Cristos ține împreună Biserica celor înscriși în Ceruri, prin Duhul Său. Cum ar putea o persoană care nu este condusă de Duhul Sfânt să facă parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Nu poate, deoarece nu este în legătură cu Capul Bisericii și fără această relație nu există apartenență la adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Biserica Spirituală Unică este o colectivitate legată și unită prin Duhul Sfânt și prin nimic altceva, nu prin doctrine, nu prin tradiții, nu prin rigori instituționale și acesta este încă un motiv pentru care este atât de necesară nașterea din nou. Desigur, primul motiv este atingerea înălțimilor spirituale la care ne cheamă Dumnezeu.

  Este folositor să prezint și alte texte ale N. T. care explică relația dintre dragostea spirituală, agape și nașterea din nou.

„Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns ‘Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.’ ‘Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii.” [(Matei 22: 36-40); ref. 156 în Biblia Ortodoxă]

„Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.” [(Romani 12: 2); ref. 157 în Biblia Ortodoxă]

„Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău și lipiți-vă tare de bine. Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste fiecare să dea întâietate altuia” [(Romani 12: 9-10); ref. 158 în Biblia Ortodoxă]

„Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine iubește pe alții, a împlinit Legea. De fapt: <<Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu poftești, >> și orice poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta:<<Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. >> Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” [(Romani 13: 8-10); ref. 159 în Biblia Ortodoxă]

„Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași simțăminte, unii față de alții, după pilda lui Cristos Isus; pentru ca toți împreună, cu o inimă și o gură, să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Așa dar, primiți-vă unii pe alții, cum v-a primit și pe voi Cristos, spre slava lui Dumnezeu.” [(Romani 15: 5-7); ref. 160 în Biblia Ortodoxă]

Creștinii sunt fiii și fiicele lui Dumnezeu, fiecare în parte și lucrul acesta nu prea are nimic a face cu a fi sau a nu fi membru al unei Biserici corporatiste. Organizațiile religioase creștine nu sunt Tatăl nostru, ar trebui să fie prietenul nostru, dar de multe ori nu sunt. Ele nici nu îl reprezintă pe Tatăl nostru pentru că nimic nu îl poate reprezenta pe un tată în fața copiilor săi. Relația dintre un tată și copii săi se face în mod personal și nu prin reprezentanți. Când se face prin intermediul autorităților și centrelor de asistență socială, ceva nu este în regulă cu acea relație de familie. Dragostea se manifestă direct și nu prin reprezentanți și Dumnezeu ne iubește și își manifestă dragostea Lui în relația cu fiecare credincios în parte și nu a investit nici o instituție bisericească cu atribuțiunea, ca aceasta să ne iubească în locul Lui. Biserica celor născuți din Dumnezeu este formată din toți aceia care îl iubesc pe Dumnezeu și simt personal dragostea Lui spirituală asupra lor.

„Dar dacă iubește cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” [(1 Corinteni 8:3); ref. 161 în Biblia Ortodoxă]

Dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, El pur și simplu nu ne cunoaște.

„Nu orișicine-Mi zice: <<Doamne, Doamne!>> va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți îmi vor zice în ziua aceea: <<Doamne, Doamne!>> N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: <<Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege>>.” [(Matei 7:21-23); ref. 162 în Biblia Ortodoxă]

 Despre care Lege este vorba, că doar apostolul Pavel ne spune clar că nu prin Lege suntem mântuiți? Este vorba despre Legea iubirii spirituale, aceasta este legea lui Dumnezeu și aceasta este natura lui Dumnezeu. Tot Creștinismul ar fi doar o minciună dacă Legea lui Dumnezeu nu ar fi Legea iubirii spirituale. Ar fi vorba doar de schimbarea unei autorități, a lumii în care trăim, cu o altă autoritate, cea a lui Dumnezeu, despre care, în afară de faptul că este dragoste, nu știm nimic altceva. Cel puțin știm că Dumnezeu este dragoste, dacă nici acest lucru nu l-am ști, atunci înseamnă că nu știm absolut nimic. Dacă intrăm pe terenul autorității, bazată doar pe “dreptate” nu pe dragoste, atunci cu totul alte elemente intră în discuție. Ar trebui să ne supunem unei Legi, la constituirea căreia nu am participat. Am fi obligați să ne supunem unei autorități care face absolut tot ceea ce voiește, fără să întrebe pe nimeni. Dumnezeu ne-a creat, îi dă aceasta dreptul să ne și distrugă? Este discutabil.

A fost Satana un ticălos, sau a fost primul democrat, care a cerut libertate pentru ființele create? Dacă Dumnezeu nu este dragoste, ci doar autoritate și putere, aș înclina către un răspuns în care Satana arată mai mult ca un erou decât ca un criminal. Din păcate, Bisericile instituționale prezintă o imagine autoritară a lui Dumnezeu, care face multe deservicii cauzei lui Dumnezeu și mari servicii lui Satana. Este exact ceea ce Satana a susținut întotdeauna și anume că Dumnezeu este o persoană autoritară, pe care oamenii ar fi mai bine să nu îl i-a în seamă. În convingerea mea personală, Dumnezeu este cu adevărat dragoste și nu doar autoritate bazată pe putere. Dacă ar fi doar ultima, El ar fi un alt obstacol, pe care omenirea l-ar avea de înfruntat, în lupta pentru libertate. Poate că ar fi învinsă în lupta cu această supraputere, dar moartea nu i-a speriat niciodată pe oameni atunci când au dorit să devină liberi.

Calitatea de Creator, dar fără dragoste, nu i-ar da niciodată lui Dumnezeu dreptul de a cere de la oameni o ascultare deplină, atâta vreme cât aceștia au propria lor conștiință și sunt ființe libere. De fapt, Dumnezeu nu le cere oamenilor să asculte, necondiționat de voința Sa, ci de Legea iubirii. Singura garanție pe care o avem, că vom fi fericiți în Înpărăția Cerurilor,  este aceea că voința lui Dumnezeu este exprimată în Legea iubirii. Oamenii nu sunt doar roboți, creați pentru a îndeplini o anumită funcție, iar în cazul ne îndeplinirii acesteia, să fie pur și simplu măturați din univers. Acceptarea unei asemenea viziuni asupra Creștinismului dovedește nu numai reducționism și schematism, dar și o neînțelegere a dimensiunii spirituale a omului. Multe din Bisericile instituționale dezvoltă o astfel de teză simplistă, bazată pe frică, dar care nu face dreptate naturii și caracterului lui Dumnezeu.

Prin această lucrare afirm că natura, esența lui Dumnezeu, este dragostea și că toate celelalte caracteristici ale sale decurg din aceasta. Dreptatea este o trăsătură care decurge din nevoia de a proteja ființele iubite, creativitatea este generată de dragostea care se manifestă, autoritatea este doar aceea care este bazată pe recunoștința datorată celui care ne-a salvat de la moarte și o formă prin care Dumnezeu dorește să ne reamintească, să ținem cont și de El și nu să ne impună voința Lui. Acela care se apropie de Dumnezeu, trebuie să ajungă să îl iubească pentru a fi plăcut Lui și pentru a ajunge să fie cunoscut de El. Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie mai întâi să creadă că El este și că răsplătește pe cel ce îl caută, dar apoi să ajungă să îl iubească pe Dumnezeu, în caz contrar credința nu valorează nimic, adică este moartă în ea însăși. Nici o altă motivație nu este cea corectă. Servilismul bazat pe interesul personal, pe dorința de a primi ajutor în ceea ce ne propunem, pe sprijinul de care avem nevoie pentru a ne ridica deasupra altora, pe nevoia de a avea succes în viață, adică o căsătorie spirituală din interes, nu din dragoste, cu Isus Cristos, nu este acceptabilă în fața lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul nu a acceptat un botez bazat pe calcule și interese personale.

„Dar când a văzut pe mulți din farisei și din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: ‘Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? [(Matei 3: 7); ref. 163 în Biblia Ortodoxă]

  Câți sunt astăzi aceia care se apropie de Dumnezeu, cu singura dorință să le meargă lor și familiilor lor bine și să nu sufere vreun neajuns din cauza unei posibile mânii a lui Dumnezeu? Nu știu câți sunt, dar trebuie subliniat că cei care nu îl iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele lor ca pe ei înșiși, nu dețin adevărata motivație pentru a fi Creștin.

„Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește; și cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui. Iuda, nu Iscarioteanul, I-a zis: <<Doamne cum se face că te vei arată nouă și nu lumii?>> Drept răspuns, Isus i-a zis: <<Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubește, nu păzește cuvintele Mele. Și cuvântul pe care-l auziți, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimes>>.” [(Ioan 14: 21-24); ref. 164 în Biblia Ortodoxă]

Apostolul Pavel ne spune că faptele nu sunt mijlocul de a obține mântuirea ci credința.

„Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci <<cel neprihănit prin credință va trăi.>> Însă Legea nu se întemeiază pe credință; ci ea zice: <<Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele>>.” [(Galateni 3: 12-13); ref. 165 în Biblia Ortodoxă]

Tot apostolul Pavel declară, că cine nu are dragoste nu este nimic din punct de vedere spiritual. (1 Corinteni 13: 2) Dragostea însă nu trebuie confundată cu faptele. Ea se manifestă prin fapte sau câteodată prin reținerea de a le săvârși, dar este mult mai mult decât atât. Dragostea este o stare de spirit, ea este motivația acțiunilor sau inacțiunilor, pentru aceia care sunt regenerați spiritual total, sau în cursul acestui proces. A îndeplini faptele generate de iubirea creștină nu înseamnă a încerca să dobândești mântuirea prin fapte, ci înseamnă a fi în relație cu Dumnezeu. Ce dragoste față de aproapele este aceea, care nu se manifestă în nici un fel? Cum poți să iubești pe cineva și să nu intervii cu nimic, pentru a îi fi alături, atunci când are nevoie? “Dragostea instituționalizată” este de cele mai multe ori pură demagogie. Iubirea creștină, trâmbițată de la amvoane, este, de multe ori goală de orice conținut, de orice element practic, doar vorbe necesare pentru a menține în funcțiune sistemul instituțional. Pe de altă parte, deoarece Biserica celor născuți din Spirit, în marea ei majoritate, se află încă în mijlocul instituțiilor bisericești, se fac și multe lucruri cu valoare morală și spirituală deosebită, cum ar fi donații pentru săraci, ajutorarea celor aflați în zone geografice defavorizate, etc. Cu toate acestea, chiar și sacrificiile materiale care nu sunt făcute din dragoste ci doar ca obligație morală, nu au, conform principiilor Creștinismului, efectul spiritual scontat. “Chiar dacă ne-am împărți toată averea pentru hrana săracilor și n-am avea dragoste, nu ne folosește la nimic.” (1 Corinteni 13: 3) Se poate întâmpla așa ceva? Ar putea cineva să își doneze toată averea la săraci și totuși să nu îi iubească, sau aceasta este o ipoteză absurdă? Nu este o ipoteză absurdă; ce nu ar da omul să își prelungească viața, atunci când se află pe patul de moarte? Poate că la unii zgârcenia este mai mare decât dorința de a trăi, dar nu la toată lumea. Sunt mulți care ar da orice pentru ca să trăiască veșnic, orice mai puțin dragoste spirituală. De ce? Pentru că atunci când iubești, dai ceva esențial din tine, este un angajament suprem, este o “lepădare de sine.” Această renunțare de sine sau “uitare de sine,” ridicată la rangul de principiu, nu este în acord cu natura noastră umană ne renăscută spiritual.    

 Apostolul Ioan îi învață pe Creștini să nu iubească doar din gură, ci cu fapta și cu adevărul. (1 Ioan 3: 18) Dragostea presupune fapte nu doar vorbe și în lipsa celor dintâi, credința este moartă, deoarece cel în cauză are o credință care este moartă, adică goală de orice conținut.

„Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși. Dar va zice cineva:<<Tu ai credința și eu am faptele. >> <<Arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele. >> Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii cred... și se înfioară! Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?” [(Iacov 2: 17-20); ref. 166 în Biblia Ortodoxă]

Și totuși apostolul Pavel pare a spune, că faptele nu sunt determinante pentru mântuire.

„Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura:<<Oricine crede în el, nu va fi dat de rușine>>.” [(Romani 10: 9-11); ref. 167 în Biblia Ortodoxă]

Este vorba de o simplificare, pe care o practică Pavel în acest text. Simplificarea se datorează necesității de a sublinia cât mai mult importanța credinței, în Creștinism. Pavel, în scrierile sale, obișnuiește să folosească această metodă de subliniere, care constă în aceea că el se referă în mod accentuat și exclusiv la un anumit aspect, pentru a îi scoate în evidență importanța, dar prin această tehnică alte elemente rămân în umbră și par ne importante sau nu apar deloc,în acel context. Este ca și cum ar încerca să ne spună că aspectul la care face referire, este cel mai important, în contextul respectiv. Cu siguranță că aspectul respectiv nu este singurul important și între elementele credinței creștine trebuie să existe o balanță, dar Pavel simte nevoia să accentueze, în acel moment, un anumit aspect. Cauza a constituit-o nevoia de a îi convinge pe oponenții săi, care susțineau tăierea împrejur a credincioșilor creștini, că o astfel de cerință nu este utilă pentru a fi îndeplinită de către Creștini. Scrierile Apostolului Pavel nu trebuiesc preluate literal, ci trebuiesc înțelese în spiritul lor și în contextul întregii învățături a Creștinismului. Unele Biserici instituționale pun un mare accent pe literalitatea anumitor scrieri ale apostolului Pavel, pentru a construi doctrinele unui Creștinism popular, care le servește foarte bine interesele.

 Desigur că nu este suficientă constatarea, prin credință, că Dumnezeu există, ci contează ce atitudine luăm față de acest adevăr. Dracii, în ciuda faptului că știau că există Dumnezeu, l-au văzut chiar cu ochii lor, l-au respins totuși și l-au ales pe Satana. Acceptarea existenței lui Dumnezeu, a jertfei Fiului pe cruce și chiar declararea acestora în mod public nu echivalează cu mântuirea. Acestea sunt condiții necesare dar nu suficiente. Mai lipsește dragostea, prin care lucrează această credință. Să nu ne amăgim crezând că este de ajuns să știm că există Dumnezeu și nu mai trebuie nimic altceva pentru mântuire, decât să punem cât mai multă lume la curent cu această credință a noastră. Cine nu îl iubește pe Dumnezeu și nu își iubește aproapele, nu este cunoscut de El. Ca să îl parafrazez pe apostolul Iacov, credința fără dragoste este moartă. Poți să ai credință cât să muți și munții din loc și tot nimic este. (1 Corinteni 13: 2) Trebuie să înțelegem bine lucrurile, nu ajunge credința și exprimarea ei pentru mântuire, este nevoie de o relație personală, bazată pe dragoste între Dumnezeu și om. Aceasta este o relație reciprocă, care stă la temelia Bisericii Spirituale Unice.

„Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: <<Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți>>.” [(Galateni 5: 14); ref. 168 în Biblia Ortodoxă]

Cine spune că apostolul Pavel exclude importanța faptelor pentru mântuire, se înșeală în această privință. Apostolul ne spune doar că nu putem dobândi mântuirea ca un rezultat al faptelor noastre, care l-ar obliga pe Dumnezeu să ne ofere salvarea ca pe o recompensă a faptelor bune, pe care le-am făcut. Apostolul Pavel are dreptate, deoarece nu este important numai cea ce facem, ci este tot atât de important ceea ce suntem. Nu se pune problema de a atinge scopuri personale, prin mijlocirea faptelor noastre, ci este vorba de a deveni făpturi noi, regenerate spiritual. Nu se poate cumpăra mântuirea prin faptele bune pe care le facem pentru că mântuirea nu este de vânzare. Nu este o recompensă pentru cei care fac fapte bune, deoarece ea este un dar gratuit, pe care Dumnezeu îl face acelora care au fost dispuși să îl accepte de la întemeierea lumii. Dacă ceea ce facem nu decurge, în mod necesar, din ceea ce suntem, faptele nu pot constitui oglinda minții și inimii noastre. Pe de altă parte, apostolul recunoaște nevoia faptelor, care decurg în mod firesc, din noua natură spirituală a omului.

„Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” [(Efeseni 2: 9-10); ref. 169 în Biblia Ortodoxă]

„... Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care își trage numele orice familie, în ceruri și pe pământ și-l rog ca potrivit cu bogăția slavei Sale să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru, așa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca, având rădăcina și temelia pusă în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” [(Efeseni 3: 14-19); ref. 170 în Biblia Ortodoxă]

Așa cum spuneam, dragostea spirituală este motorul, mecanismul, fundamentul mântuirii, pentru că Dumnezeu este dragoste. Singurul lucru pe care îl putem cunoaște complet, cât încă trăim pe acest pământ, este această dragoste, deoarece o avem desfășurată în Cristos, care a fost crucificat pentru salvarea noastră și de asemenea ca să putem trăi cum a trăit Isus, trebuie să avem și noi aceeași motivație și viziune pe care a avut-o El. După expresia Bibliei, trebuie să avem același gând pe care l-a avut și Cristos.

Sunt și alte texte în N.T. care vorbesc despre importanța dragostei spirituale dar eu voi cita numai pe cele de mai jos.

„Urmați dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii prea iubiți. Trăiți în dragoste, după cum și Cristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi <<ca un prinos și ca o jertfă de bun miros>> lui Dumnezeu.” [(Efeseni 5: 1-2); ref. 171 în Biblia Ortodoxă]

„Ținta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun și dintr-o credință ne prefăcută.” [(1 Timotei 1: 5); ref. 172 în Biblia Ortodoxă]

 

   Capitolul 8

 Bisericile corporatiste sunt  Bisericile instituţionale,  sau Bisericile confesionale, organizaţiile religioase creştine, corporaţiile bisericeşti, sau instituţiile bisericeşti.

Bisericile corporatiste

Ce sunt Bisericile corporatiste?

 înapoi la cuprins!

Prin Biserică corporatistă, Biserică instituțională, sau Biserică confesională, prin corporație bisericească, sau instituție bisericească se înțelege orice structură organizată, care își revendică doctrina din învățăturile lui Isus Cristos, care exercită o autoritatea spirituală asupra conștiințelor și care își formulează propriile învățături și interpretări ale credinței, la care membrii ei trebuie să adere și să le respecte ca norme obligatorii. Am folosit, pe parcursul prezentei lucrări și noțiunile de corporație religioasă creștină și organizație religioasă creștină cu un conținut identic cu cel specificat mai sus. Aceste organizații sunt extinse la nivel internațional, național sau local, în ultimul caz, pe o arie restrânsă. Organizațiile religioase reprezintă un cadru închis, delimitat, de manifestare a credinței creștine și tocmai această închidere și delimitare duce la separație și conflictualitate. Credința creștină se adresează în mod liber întregii umanități, dar plasarea ei între granițele unor instituții bisericești și ale doctrinelor lor precis delimitate, îi restricționează propagarea. Îngrădirea doctrinară nu are ca efect real siguranța sau protecția credinței, așa cum s-a încercat a se justifica, ci doar diviziunea și intoleranța.

Ce legătură are corporatismul cu religia și mai ales cu bisericile? În primul rând, trebuie precizat de unde provine termenul de corporatism. În conformitate cu „Britannica Concise Encyclopedia” corporatismul, numit și corporativism reprezintă teoria și practica de a organiza societatea în „corporații,” subordonate statului. În concordanță cu teoria corporatistă, muncitorii și patronii sunt organizați în corporații industriale și profesionale, care servesc ca organe de reprezentare politică și care controlează într-o mare măsură persoanele și activitățile din jurisdicția lor. În 1881, Papa Leo al XIII lea a desemnat un grup de teologi și sociologi care să studieze corporatismul și să producă o definiție a acestuia. În 1884, în Freiburg, comisia a declarat despre corporatism că este „un sistem de organizare socială care are la bază gruparea oamenilor în concordanță cu interesele lor naturale și funcțiile lor sociale și în calitate de adevărate organe ale statului ele conduc și coordonează munca și capitalul în probleme de interes comun.” Corporatismul se bazează, din punct de vedere teoretic, pe interpretarea unei comunități umane ca și un organism, sau corp biologic. Termenul corporatism se bazează pe rădăcina din limba latină a cuvântului „corp,” care înseamnă același lucru, în limba română.

Corporatismul creștin are bazele în N.T., în 1 Corinteni 12: 12-31, unde apostolul Paul se referă la Biserică ca și la un corp uman. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este un corp spiritual, dar mai există de asemenea ne numărate Biserici instituționale formate după același principiu corporatist, care însă reflectă mai de grabă, înțelesul politic, economic și social al acestui termen. Bisericile corporatiste sunt organizații, sau corporații, care au un caracter social, dar în același timp și economic, deoarece ele își propun și realizarea de diverse obiective, care presupun mijloace financiare. Ele colectează fonduri, de la populație, în acest scop și se organizează conform scopurilor pe care și le propun. Ele au și un caracter politico-religios, deoarece își fac auzite vocile și în viața politică a societății și câteodată au un amestec, mai mic sau mai mare cu politicile statelor. Ce este în ne concordanță cu spiritualitatea Creștinismului, în toate acestea? Eu nu doresc să emit judecăți de valoare asupra corporațiilor religioase creștine dar mă simt dator să atrag atenția asupra faptului că ele nu trebuiesc confundate cu adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care este o realitate spirituală și nu o organizare corporatistă, de tip religios. Corporațiile, în multe ocazii, s-au dovedit a fi mecanismul de exercitarea a autorității și chiar a dictaturii și să nu uităm că ele au fost folosite de Benito Mussolini și au avut o puternică influență între 1922 și 1943, în viața politică italiană. Există și ideea unui corporatism liberal, promovată de exemplu de John Stuart Mill, un gânditor liberal englez, dar în general conceptul de corporatism presupune, în toate cazurile, punerea în accord, prin negocieri, a unor interese altfel divergente. Contrar caracterizării de mai sus, unitatea „trupului,” a „corpului spiritual,” al lui Cristos presupune o cu totul altfel de unitate, care nu este bazată pe interese și profit comun, ci pe dragostea de natură divină.

Orice ierarhizare între Creștini, în baza căreia se exercită o autoritate spirituală impusă, nu este în concordanță cu principiile Creștinismului. O autoritate liber acceptată, bazată pe cunoaștere și experiență, este altceva decât instituționalizarea autorității. Aceasta din urmă nu ține cont de competențele individuale, ci atribuie o competență instituțională permanentă angajaților unei anumite organizații. Cu alte cuvinte, nu contează cât de competent sau onest este un funcționar religios, el este investit cu autoritate spirituală, de instituția bisericească în care funcționează. Instituția îi stabilește gradul de competență și acesta nu rezultă în primul rând din contactul cu persoanele cărora li se adresează. În orice caz, principala trăsătură a autorității instituționale nu constă în competența personală a unui funcționar religios, ci în prescrierea unei doctrine oficiale, care este impusă membrilor organizației de către conducătorii săi. Este vorba atât despre funcționarii bisericești cât și despre membrii care nu au nici un fel de responsabilități.

 De exemplu, un funcționar religios, de un rang mediu, nu are dreptul de a își exercita misiunea spirituală conform credinței lui individuale, ci trebuie să urmeze drumul trasat de instituție. Chiar dacă acesta sau aceasta este un vizionar sau poate aduce înțelegeri noi și profunde învățăturii creștine, el sau ea sunt ținuți de doctrina prestabilită a instituției bisericești de care aparțin în îndeplinirea misiunii lor. Urmând această regulă instituțională în materie de credință, se încalcă principiul libertății de conștiință în probleme spirituale și al deplinei egalității între indivizi în fața lui Dumnezeu. Manipularea conștiințelor intră la categoria impunere. Ceea ce afirm este că, în probleme de conștiință spirituală singura autoritate este Dumnezeu, care se exprimă direct, în conștiințele acelora care sunt ai Săi. Nici o interpretare a Biblei nu trebuie privită ca obligatorie, ca fiind cea mai corectă sau adevărată, ci doar ca un rezultat al refracției învățăturilor și perceptelor ei în conștiințele oamenilor. Autoritatea spirituală a învățăturilor doctrinare ale instituțiilor bisericești este relativă și ar trebui să fie supusă, în totalitate, conștiinței individuale a celui care crede.

Problema spiritualității este o chestiune care privește  fiecare persoană, în parte, mântuirea sufletelor se adresează indivizilor, în mod particular și nu organizațiilor religioase. Acestea din urmă nu au suflet și deci nu pot fi mântuite. Orice colectivitate creștină ar trebui să se organizeze în așa fel, încât să pună pe primul loc mântuirea fiecărui individ în parte și construirea conștiinței sale spirituale și nu aspectele de masă, colective. Din punct de vedere spiritual, Creștinii nu trebuiesc priviți în bloc, ca și mase, ca și conglomerate umane, ne determinate și ne personalizate, eventual ca și mase de manevră. Ei trebuiesc priviți în mod individual, fiecare cu particularitățile și problemele sale, fiecare cu aspirația sa către nemurire și fiecare cu nevoia de dragoste spirituală și legătură personală cu Isus Cristos. Fiecare Creștin este un unicat și de aceea nu i se poate aplica o formulă obigatorie inventată de o instituție bisericească.

Ceea ce funcționarii bisericești pot face pentru oameni este, de fapt, un singur lucru și anume să îi sfătuiască pe aceștia să se apropie personal de Dumnezeu și să intre în contact direct cu El. Aceștia, în schimb, organizează ritualuri impresionante care să îi fascineze pe credincioși și să îi pună în fața unor realități misterioase, de care nu se pot apropia singuri, ci doar cu ajutorul respectivilor funcționari. Într-un fel sau altul, instituțiile bisericești fac tot posibilul pentru a îi face pe oameni să fie dependenți de ele și nu direct de Dumnezeu. Motivația este clară, ea este nevoia de a efectua demonstrația despre necesitatea vitală a acestor instituții, “fără de care” nu se poate ajunge la Dumnezeu, întrucât funcționarii lor dețin tainele acestui acces.

Argumentația instituțională bisericească este în sensul că numai preoții sau pastorii acreditați de Bisericile corporatiste știu cum trebuie să se comporte un credincios adevărat, sau cum trebuie să se apropie cineva de Dumnezeu. Din acest motiv, acești funcționari par a fi atât de necesari. Este o eroare, deoarece toți cei care sunt ai lui Dumnezeu sunt cunoscuți de El încă de la întemeierea lumii. Această eroare, această concepție falsă și subtil strecurată în mințile oamenilor, mai mult prin sugestii și ritualuri decât exprimată în mod expres, deturnează pe credincioși de la adevărata sursă și de la adevărata relație pe care fiecare trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Nimeni nu este intermediar, în nici un fel, între om și Dumnezeu Tatăl, în afară de Isus Cristos, dar Cristos este una cu Tatăl. Duhul Sfânt, de asemenea, mijlocește pentru noi atunci când se roagă pentru noi, dar și Duhul Sfănt este Duhul Tatălui și al lui Cristos și una cu ei. (Romani 8: 26)

 Instituțiile, sau corporațiile reflectă o complexitate de direcții încrucișate, ele nu au conștiință, ci doar interese. Ele sunt o mașinărie socială. Nu pot fi pedepsite cu adevărat, pentru că nu cunosc suferința. Responsabilitatea are cu totul alte conotații decât acelea legate de persoanele fizice, adică indivizi. Oamenii se ascund foarte bine în spatele instituțiilor și în numele lor pot săvârși abuzuri. Ei pot prezenta aceste abuzuri ca fiind o necesitate, dictată de interesele instituțiilor respective și chiar de interesele cauzei lui Dumnezeu. Să luăm un exemplu. Cruciadele au fost expediții militare, purtate de către feudalii apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat și direcționate în principal către Palestina și Ierusalim. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, chiar de la început, de o ideologie creștină. Proclamate a fi „războaie sfinte,” ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor „locuri sfinte,” în principal Ierusalimul și împrejurimile sale de sub dominația musulmană. Datorită caracterului lor religios, conducerea acestor cruciade a revenit papalității. Prima cruciadă a fost inițiată în 1095 de către Papa Urban al II lea, pentru a recâștiga controlul asupra orașului sfânt Ierusalim și a Țării Sfinte creștine care, în acel moment, erau ocupate de musulmani.  Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orașele de pe Rin, Köln și Mainz, anunțând prin aceasta caracterul sângeros și de jaf pe care aceste expediții urmau să îl îmbrace. Papa Urban al II lea a fost primul care a propus, în mod public, ideea unei cruciade pentru recucerirea Țării Sfinte, folosindu-se de expresia devenită antologică: „Deus vult” (Dumnezeu o dorește!)[41]

De ce a început cruciada cavalerilor cu masacrarea evreilor? De ce au fost ei masacrați în timpul ciumei negre, al cărui prim asalt a avut loc în anii (1347-1351 și unde a murit, după estimarea istoricului medieval Froissart, o treime din populația globului? De ce au fost ei vizați de către Inchiziție? Nu are rost să ne mirăm că Hitler a procedat în același fel, deoarece el a fost numai continuatorul unei politici europene tradiționale. Masele au urmat cu fidelitate și convingere politica Bisericii instituționale, fiind convinși că aceasta este voia lui Dumnezeu. Mulțimea de Creștini „lumești,” urmează și astăzi, fără să analizeze prea mult, cu aceași fidelitate, politicile instituțiilor bisericești și o vor face și în viitor, după cum ne spune cartea Apocalipsa lui Ioan.

Instituțiile bisericești pot să încarce istoria cu umbre, în cazul în care suferă un faliment moral. Aceste instituții, indiferent cât de multă generozitate desfășoară, în scopurile pe care și le propun, nu vor trece dincolo de bariera escatologică, dar indivizii care au înțeles cu adevărat ce înseamnă responsabilitatea legată de unitatea spiritului uman, în multiplicitatea lui, o vor face.

Dumnezeu va judeca, și cei salvați sau îndepărtați vor fi indivizii care vor percepe sensurile adânci ale bucuriei sau lipsei de speranță. Judecata va începe de la casa lui Dumnezeu, dar acolo unde se manifestă efectele atingerii unei spiritualități dătătoare de viață asupra unei sensibilități umane reconstruite, nu mai are sens nici un fel de judecată (Ioan 5: 24) Credința și necredința sunt unitățile de măsură universale ale unui Dumnezeu, care ține balanța și care înțelege valențele libertății ca nimeni altul. Asumarea conștientă și motivată este poteca de acces la adevărata Cale și frica este numai începutul înțelepciunii și nu sfârșitul ei, este doar neliniștea inerentă unei conștiințe care se trezește, dar legătura desăvârșirii este dragostea. (1 Ioan 4: 18)

Doresc doar să clarific raportul dintre Biserica celor născuți din Dumnezeu și Bisericile instituționale, pentru că acest raport este esențial pentru a înțelege, care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Corporațiile bisericești sunt o realitate istorică și trebuie tratate ca atare, adică cu obiectivitate și în contextul dat. Ele au avut un rol complex de-a lungul timpului și un aport substanțial la răspândirea Creștinismului, chiar dacă Creștinismul popular s-a îndepărtat câteodată foarte mult de intențiile Mântuitorului Isus Cristos.

Nu intenționez să afirm că instituțiile religioase creștine au avut exclusiv un rol negativ în istorie. Dacă aș afirma acest lucru, aceasta ar implica faptul că Biserica Spirituală Unică, care s-a exprimat pe sine în interiorul acestor instituții, de-a lungul a aproximativ 17 secole, nu a avut nici un impact pozitiv asupra societății. Chiar dacă a fost împiedicată în a își arăta adevărata lumină, totuși Biserica celor înscriși în Ceruri, manifestându-se, chiar în limitele impuse de Bisericile confesionale, a exercitat o influență pozitivă, menținând speranța oamenilor în viitor și oferindu-le, atunci când a fost voia lui Dumnezeu, vindecarea sufletelor și a trupurilor.

Imaginea despre Dumnezeu pe care o creează Bisericile instituţionale

 înapoi la cuprins!

Cel mai mare pericol al autoritarismului instituțiilor bisericești este acela de a genera ideea că inspiratorul acestuia este chiar Dumnezeu și deci, că El însuși este o realitate autoritară, asemănătoare cu reprezentarea oferită de acele instituții. Este o deformare crasă, care îi îndepărtează pe oameni de credința creștină și care contrazice Biblia. Dumnezeu este dragoste și El nu este un stăpân autoritar, chiar dacă milos. Autoritatea lui Dumnezeu este autoritatea dragostei și a dreptății. Aceste două elemente sunt cele două talgere, pe care se află harul lui Dumnezeu.

Dreptatea, însă, este tot expresia dragostei. Dumnezeu face dreptate pentru că îi iubește pe cei nedreptățiți și le pasă de ei. Dacă Dumnezeu ar tolera păcatul, care nu este  altceva decât nedreptate, sau fărădelege, două cuvinte echivalente, atâta vreme cât legea lui Dumnezeu este dreaptă, atunci El nu ar mai fi dragoste, ci ar fi nepăsare sau indiferență. Mânia lui Dumnezeu este reacția lui justificată pentru tot ceea ce batjocorește acest principiu al dragostei. Faptul că luptă împotriva distrugerii și a suferinței nu îl face pe Dumnezeu autoritar, ci doar implicat.

Dumnezeu este un Cavaler al dreptății, dar nu este un sadic răzbunător care să se bucure de suferințele celor pedepsiți, așa cum încearcă unii responsabili religioși să îl portretizeze, în scopul de a instila frica în mințile tenebroase ale unor credincioși. Dacă Dumnezeu i-ar pedepsi pe cei care nu cred în El la pedeapsa unor chinuri veșnice, ce dragoste pentru dușmani ar mai avea El și ce bază ar avea să ne ceară să ne iubim vrăjmașii? Poveștile despre iad, atât de mult exagerate, ale Bisericilor instituționale, se află într-un complet dezacord cu principiul iubirii dușmanilor, iar acest principiu este „floarea de colț,” adică minunea morală și spirituală a  Creștinismului. Dumnezeu este o realitate căreia îi pasă de oameni, pentru că dacă ar fi dezinteresat, nu ar lupta împotriva păcatului, adică împotriva acelor atitudini care generează suferință și distrugere. Trăim într-un univers căruia îi pasă de noi și nu într-unul rece și indiferent și aceasta este una dintre veștile bune care sunt aduse de evanghelie.

 Există, totuși, un decalaj așa de mare între Isus, cel care locuiește înăuntru ființelor credincioșilor născuți din Dumnezeu și imaginea Lui, așa cum este construită în organizațiile religioase creștine, încât este greu de reprimat un sentiment de dezamăgire. Adevărul este că atmosfera într-o organizație bisericească instituțională este dată de majoritate nu de minoritate. Tot adevărat este că acolo unde există luptă pentru putere și influență, deci dezbinări, acolo atmosfera nu poate fi spirituală. Dumnezeu încă lucrează în instituțiile bisericești și îi salvează pe toți aceia care fac parte din Biserica celor Aleși și care sunt scriși în cartea vieții, de la întemeierea lumii (Apocalipsa lui Ioan 20: 15) Credincioșii, născuți din nou, au un rol important de jucat în locurile în care se află, pentru că ei sunt sarea pământului. (Matei 5: 13)

 Prin instituționalizare, Biserica Creștină a pierdut multe din caracteristicile sale divine și a început să reflecte ne corespunzător imaginea lui Dumnezeu. Unele rădăcini incipiente ale degradării spirituale, ulterior dezvoltate de instituția Bisericii, au început să se formeze încă din timpul apostolului Pavel, care, încă în vremea sa spunea că taina fărădelegii a început deja să lucreze (2 Tesaloniceni 2: 7) Biserica a devenit mai întâi o instituție și apoi un număr de instituții, în care factorul uman l-a voalat, deformat și denaturat treptat pe cel divin. Amestecul dintre spiritualitate, factorul organizatoric și instituțional, dintre intențiile pure ale lui Isus Cristos și interesele de putere, economice sau politice ale  organizațiilor umane, au dus la un conglomerat, pe care astăzi îl numim, impropriu „biserică.” Acesta este o entitate complexă, economică, socială și, într-o anumită măsură politică, adică în sensul că practică propria ei politică, entitate, care înconjoară lumina lui Dumnezeu și tinde să o obtureze. Cred că Dumnezeu a ales ca Biserica Sa să rămână neoficială, pentru câteva sute de ani, pentru ca, în perioada ei de creștere, alte interese decât cele spirituale să nu poată prevala.

Despre organizarea Bisericilor instituţionale

 înapoi la cuprins!

Organizarea umană nu își găsește, de fapt, nici un loc în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, nici consilii, nici comitete, nici eparhii, nici parohii, nici împărțirea între preoți și laici, nimic din toate acestea. Toate aceste funcții aparțin instituțiilor bisericești, care s-au organizat așa cum au crezut de cuviință, dar care creează o mare confuzie atunci când se prezintă pe ele însele ca fiind Biserica lui Dumnezeu și când nu informează clar pe credincioși despre adevărata identitate a Bisericii lui Dumnezeu, aceasta în cazul că o cunosc. Instituțiile religioase creștine nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ele sunt pur și simplu carapacea socio-umană a acesteia. Din acest considerent, ele ar trebui să se prezinte astfel: „Instituția Ortodoxă a Bisericii Spirituale Unice,” „Instituția Romano-catolică a Bisericii Spirituale Unice,” „Instituția Baptistă a Bisericii Spirituale Unice,” „Instituția Penticostală a Bisericii Spirituale Unice,” ș.a.m.d. Toate aceste instituții sunt organizate pe principii corporatiste, în sensul că pe lângă slujirea lui Dumnezeu ele au în vedere și propriile interese, generate de propriile structuri organizatorice. Aceste organizații religioase creștine au o viață a lor proprie, interesul de a își păstra pozițiile, adică propriul „instinct” de conservare, propriul „instinct” de „procreere,” adică dorința de a se mări, de a se înmulți, ca și număr de memebrii. Aceste corporații religioase creștine au o „fire” a lor pământească, care le conduc și care „poftește” împotriva Duhului lui Dumnezeu și nu se lasă conduse de El, deoarece sistemul lor de funcționare este unul uman, care reflectă firea pământească. Chiar dacă unii conducători sunt persoane născute din nou, având o spiritualitate înaltă, totuși sistemul de regulă este mai puternic decât individul și lupta pentru putere predomină acolo unde se fac prezente și interese pur omenești.

Aceste instituții bisericești s-ar putea prezenta și ca Biserici instituționale, în contrast cu Biserica celor născuți din Dumnezeu, care este o Biserică Spirituală și nu corporatistă. Biserica celor născuți din nou are o multitudine de instituții atașate ei, care desfășoară activități de cult, educaționale, caritabile, administrative etc. Unele dintre aceste acțiuni sunt valoroase, din punct de vedere social și merită toată aprecierea. Prin intermediul instituțiilor atașate ei, Biserica celor născuți din Spirit face lucruri remarcabile, dar aceste instituții nu pot fi în unitate una cu cealaltă, pentru că, pe lângă acțiunile pozitive pe care le desfășoară, instituțiile bisericești își urmăresc propriile lor țeluri și interese instituționale, așa cum fac toate celelalte organizații, indiferent de tipul lor.

Instituțiile bisericești, luate ca organizații, nu iubesc, nu au nici un fel de sentimente creștine, ele sunt niște mașinării sociale, care își propun scopuri proprii, în afara celui declarat, adică servirea lui Dumnezeu, scopuri pe care fac tot posibilul să le atingă. Instituțiile nu aspiră la viață veșnică, pentru că reprezentanții lor știu că, odată cu sfârșitul prevăzut de Apocalipsa lui Ioan, își vor încheia, și ele, existența.  Bisericile instituționale sunt, într-un fel, și ele persoane, adică în primul rând și în cele mai multe cazuri persoane juridice, dar și medii de prosperitate pentru anumiți indivizi, care sunt în poziții cheie și care sunt respectați și trăiesc în confort și mare apreciere în urma vehiculării învățăturilor lui Isus Cristos.

Nu este nimic rău dacă cei care îi învață pe oameni mântuirea, trăiesc de pe urma acestui fapt și, pe drept cuvânt, sunt apreciați pentru aceasta, este chiar o situație corectă din toate punctele de vedere. (1 Timotei 5: 17-18) Devine un lucru rău atunci când, de dragul menținerii statutului propriu, o persoană face compromisuri morale, coboară standardul său spiritual și devine indiferent față de nevoia de a căuta, în mod continuu, adevărul. Pe de altă parte, să nu scăpăm din vedere nici o clipă că adevăratul Învățător al salvării este Cristos personal, care, prin Duhul Sfânt ne învață toate lucrurile în mod direct. (Ioan 14: 26) Dacă nu ne învață Isus mântuirea, în mod personal, degeaba ar încearca funcționarii bisericești să ne învețe calea salvării, ei nu pot face ceea ce numai Cristos poate face, adică nu pot să ne convingă de păcat și nici să gândim și să „simțim” cum gândește și „simte” El pentru oameni. În final a „simți” înseamă tot a gândi, dar a „gândi cu inimă.” Cunoștințe teoretice putem obține din cărți, dar spiritul Creștinismului îl avem numai atunci când Cristos locuiește în noi. 

Bisericile instituţionale şi judecăţile lor

 înapoi la cuprins!

Bisericile instituționale, ne putând să fie, atunci când își îndeplinesc rolul, decât centre de pregătire, asistență și consiliere pentru Biserica celor născuți din Dumnezeu, excluderea unei persoane din rândurile lor nu înseamnă nimic și nu are nici un fel de consecință pentru viitorul veșnic al acelei persoane. Aceasta nu este o excludere din Biserică, ci dintr-o organizație religioasă creștină și ea este o pedeapsă și nu o modalitate de susținere morală. Pedepsirea pentru păcate nu este doar o absurditate, dar și o doctrină anticreștină dacă aplicarea se face de oameni și nu de către Dumnezeu, deoarece El știe ce este iertarea dar foarte mulți oameni nu știu. Iertarea este coloana vertebrală a întregii morale creștine. Fără ea, oamenii nu ar fi putut fi curățați de păcatele lor prin sângele lui Cristos.

Chiar și Pavel recomandă de a nu fi judecat nimic înainte de vreme. (1 Corinteni 4: 5) Cu toate acestea, cenzura religioasă funcționează fără eroare și încearcă să elimine, ceea ce se consideră a fi, potențiale pericole. Viața fiecăruia este „cântărită,” „pusă la microscop” și, de multe ori, oamenii sunt loviți fără milă și fără înțelegere. Regula este „sfântă” și litera este impusă prin constrângere și se uită cu desăvârșire că ceea ce aduce nou Creștinismul, este iertarea. Fără aceasta, Creștinismul nu funcționează. Dacă Dumnezeu nu l-ar ierta pe om, acesta nu ar putea fi salvat. Dacă oamenii nu ar trebui să se ierte unii pe alții de 70 de ori 7, Isus Cristos nu ar fi cerut acest lucru. (Matei 18: 21-22) Cu toate acestea, câteodată, la prima abatere, unele instituții bisericești „curăță” păcatul și îi blamează public pe unii credincioși, pe care apoi îi îndepărtează din mijlocul lor. Apostolul Pavel a spus: „Scoateți afară pe răul acesta din mijlocul vostru” și fără prea mult discernământ așa fac aproape toate adunările creștine Neoprotestante. Numai că acesta este un alt exemplu de interpretare literală a textelor Bibliei, care contravine spiritului Creștinismului.

Păcatul și răul, care ar trebui scos afară, constă tocmai în aceea că aceste instituții încalcă cerința exprimată de Isus, de a nu judeca. Oamenii au probleme și acestea ar trebui înțelese și ei ajutați să le depășească. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este un tribunal, unde se judecă păcătoșii, dar Bisericile instituționale au devenit astfel de judecătorii, tribunale și curți de apel, toate într-o singură sală de judecată și în același timp.

În istoria Creștinismului găsim nenumărate exemple de pedepsire a credincioșilor pentru păcat și de îndepărtare a „ereticilor”, uneori de condamnare a acestora la moarte. Contravențiile sau infracțiunile sunt fapte care aparțin de resortul autorității de stat, dar păcatele sunt atitudini sau acțiuni, câteodată inacțiuni, care pot fi judecate numai, și repet, numai de Dumnezeu. Păcatul este o încălcare a legii lui Dumnezeu, care este legea iubirii și singurul Judecător al acestei legi este El.

„Nu vă vorbiți de rău unii pe alții, fraților! Cine vorbește de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său,vorbește de rău Legea sau judecă Legea. Și dacă judeci Legea, nu ești împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul și judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască și să piardă. Dar tu cine ești de judeci pe aproapele tău?” [(Iacob 4: 11-12); ref. 173 în Biblia Ortodoxă]

Despre care Lege vorbește apostolul Iacob, doar nu mai suntem sub Lege, așa ne spune apostolul Pavel, nu este așa? Apostolul Iacob vorbește despre Legea N.T. și Pavel nu contrazice nicăieri această Lege, mai mult, o întărește de câte ori are ocazia. Care este această Lege? Este porunca nouă, adică Legea nouă pe care a dat-o Isus.

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” [(Ioan 13: 34-35); ref. 174 în Biblia Ortodoxă]

Aceasta este Legea Noului Testament, care nu avea cum să fie cuprinsă în V.T., pentru că Isus Cristos încă nu venise pe pământ. La această Lege s-a referit Isus, atunci când a spus că le va răspunde celor care lucrează fărădelege, că niciodată nu i-a cunoscut.

„Atunci le voi spune curat: <<Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege>>.” [(Matei 7: 23);   ref. 175 în Biblia Ortodoxă]

Instituțiile bisericești nu sunt tribunale și dacă un funcționar bisericesc sau o altă persoană, membră a unei astfel de instituții, calcă legile dintr-o societate, trebuie dat pe mâna autorităților, pentru a răspunde în fața legii ca oricare alt cetățean. Dacă între ei, membrii instituțiilor religioase creștine au probleme legale, trebuiesc rezolvate de autorități sau, și mai bine, între cei interesați.

Din nefericire, multe instituții bisericești și mai ales cele Neoprotestante, se țin de judecăți. Se pare că este tentantă postura de judecător de ocazie, sau, mai degrabă, exercițiul puterii și al autorității îi atrage pe mulți. Aceasta este o altă caracteristică a unei instituții bisericești și anume exercitarea ne justificată a autorității administrative, de coerciție, ori de câte ori există o ocazie pentru așa ceva. Greșeala unui membru al unei instituții este un prilej ideal pentru exercițiul autorității. Funcționarii bisericești, de regulă, se feresc să piardă o astfel de ocazie, printr-o încercare discretă de a îl ajuta pe cel implicat, să se redreseze. (Galateni 6: 1) Ei vor organiza imediat un spectacol pentru această ocazie, adică o adunare generală, unde să se discute cazul și cel vizat să fie pedepsit, pus sub cenzură sau exclus din organizație, pentru ca să fie dat exemplu în fața întregii adunări, pentru ca să vadă toată lumea ce pățesc cei ce greșesc. Pare ridicol, dar cei ce aparțin de astfel de Biserici instituționale, înțeleg despre ce este vorba. Biserica instituțională Ortodoxă nu procedează în acest fel cu membrii ei, care nu dețin funcții în instituție și nici Biserica instituțională Romano-catolică nu mai acționează în felul acesta, cu toate că, în trecut, îi pedepsea pe păcătoși în piața publică, uneori cu bătăi și suferințe fizice serioase.

Când Isus Cristos a dat putere Bisericii de a lega și a dezlega păcatele, El a înțeles prin aceasta, să acorde această responsabilitate adevăratei sale Biserici, adică Bisericii celor născuți din nou și nu vreunei instituții bisericești.

„Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” După aceste vorbe a suflat peste ei și le-a zis: „Luați Duh Sfânt! Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți ține vor fi ținute.” [(Ioan 20: 21-23); ref. 176 în Biblia Ortodoxă]

Din textul citat rezultă, în mod clar, că mai întâi Isus le-a dat Duhul Sfânt și apoi i-a trimis să ierte păcatele. Nimeni nu poate participa la procesul de iertare a păcatelor, dacă nu este născut din nou și nu are umplerea cu Duhul Sfânt. Rugăciunea pentru vindecarea bolnavilor și iertarea păcatelor a fost recomandată de apostolul Iacov. „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5: 14-16) Trebuie să observăm însă că Iacov nu a recomandat iertarea directă a păcatelor, ci rugăciunea adresată lui Dumnezeu, pentru ca El să vindece și să ierte păcatele. 

A lega păcatele nu înseamnă a judeca și condamna oamenii definitiv, pentru că aceasta se opune perceptului lui Isus de a nu judeca. A lega păcatele înseamnă a se pronunța, în principiu, asupra a ceea ce înseamnă păcat și ce nu, în ochii lui Dumnezeu. Prin declararea, în principiu, a ceea ce Dumnezeu înțelege că este un păcat, atunci când El comunică lucrul acesta membrilor Bisericii celor născuți din Dumnezeu, acțiunile sau inacțiunile respective pot fi considerate păcate. În felul acesta sunt legate ca și păcate anumite atitudini.  De exemplu, apostolul Pavel a legat numeroase astfel de păcate, cum ar fi: preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările, iubirea de sine, iubirea de bani, lăudoroșenia, mândria, hula, neascultarea de părinți, ne recunoștința, lipsa de evlavie, lipsa dragostei firești, încăpățânarea, bârfa, ne stăpânirea de sine,  sălbăticia, lipsa  iubirii binelui, tradarea, obrăznicia, îngâmfarea, iubirea de plăceri împreună cu lipsa iubirii de Dumnezeu, etc. (Galateni 5: 19-21; 2 Timotei 3: 1-4) Cei care sunt născuți din Dumnezeu și sunt conduși de Duhul lui Dumnezeu nu fac astfel de lucruri. (Galateni 5: 22-26)    

 În ochii lui Dumnezeu, însă, păcatele au altă dimensiune decât în ochii oamenilor și de aceea, transmiterea prin adevărata Sa Biserică, a ceea ce înseamnă păcat, este importantă. Este vreo instituție bisericească în starea spirituală în care ele se prezintă astăzi, folosindu-se de mecanismele instituționale, în măsură să absolve oamenii de păcatele lor?  Din multitudinea de instituții bisericești care se contrazic între ele, care este cea care este cu adevărat îndreptățită să îi ierte pe oameni de păcate? După părerea mea, niciuna. Dacă nu au competența morală de a dezlega păcatele, de ce atunci se hazardează să judece păcatele oamenilor și să îi condamne? Autoritatea dată de Isus Cristos nu era numai de a lega dar și de a dezlega păcatele.

Prin acțiunile membrilor Bisericii celor Aleși, prin care Cristos se manifestă direct în viața oamenilor, El pregătește oamenii pentru a fi conștienți de păcatele lor și în cazul că ei le regretă, Dumnezeu este gata să îi ierte. Duhul Sfânt este Acela care ne convinge de păcat, prin influența pe care o exercită asupra conștiințelor noastre și Isus Cristos, care a murit pentru aceste păcate, ne absolvă de ele. Nici o instituție bisericească nu poate îndeplini această procedură, în mod formal, doar în  virtutea unor tradiții și doar pe baza faptului că ea este îndeplinită de anumiți funcționari, într-un cadru instituțional bisericesc. Cu alte cuvinte, nu este de ajuns ca cineva să fie preot autorizat de o anumită Biserică corporatistă sau alta, pentru ca să contribuie la iertarea păcatelor de către Dumnezeu. Este necesar ca persoana, care participă la rugăciunile pentru iertarea păcatelor, să aibă o relație personală cu Dumnezeu și să fie un “canal”, prin care se manifestă puterea lui Dumnezeu. (Iacov 5: 14-16)

Să ne imaginăm o situație în care un hoț s-a deghizat în preot și fiind urmărit de poliție, se ascunde într-o cabină special amenajată, unde stau de obicei preoții când se face mărturisirea de păcate. Un credincios care nu știe despre ce este vorba, intră în acel loc și după ce își mărturisește păcatele, îi cere preotului să îl absolve de ele. Preotul fals, care și-a intrat în rol, face acest lucru. Se pune întrebarea: a fost absolvit cel care a cerut iertarea de păcate sau nu? „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui ne prihănit.” Câtă putere are oare rugăciunile celor care se roagă din obligație profesională? Îi las pe cititori să își răspundă singuri la această întrebare. În orice caz, pentru că nu putem să fim absolut siguri de răspuns, dovada este că părerile vor fi împărțite, cel mai bine este să îi cerem iertare direct lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, care a murit în locul nostru, tocmai pentru ca oamenii să poată fi iertați și sângele pe care l-a vărsat pe cruce ne va curăța de păcatele noastre. Cristos este Marele Preot și dacă avem acces la El, de ce să mergem la un preot de rang mai mic, care ne poate dezamăgi?

Cum puteau ierta păcatele preoții care au fost condamnați pentru pedofilie, dar înainte de a fi descoperiți, au lucrat ca funcționari bisericești, zeci de ani? Erau ei neprihăniți, în așa fel încât rugăciunile lor să aibă putere? Câți preoți mai sunt, aparținând de diverse Biserici instituționale, care nu sunt vinovați de pedofilie, dar nu sunt neprihăniți și totuși practică ceremonialul iertării de păcate? Răspunsul este tocmai unul din principiile susținute de lucrarea de față. Este mai de folos să mergem direct la Isus Cristos, care a trăit fără păcate și a murit pentru păcatele noastre, dovedindu-și astfel dragostea spirituală pentru noi în mod indiscutabil, decât să punem mântuirea noastră în mâna unor oameni, din care unii își îndeplinesc rolul de funcționari bisericești ca pe orice altă meserie, câteodată fără vocație. Membrii Bisericii celor născuți din Dumnezeu, prin care se revarsă puterea Duhului Sfânt, pot contribui la iertarea de păcate a oamenilor, amintindu-le acestora cum înțelege Dumnezeu păcatul și pot face acest lucru pentru că în ei locuiește Dumnezeu. Pe de altă parte, deoarece numai Dumnezeu cunoaște inimile oamenilor și gândurile lor ascunse, numai El poate să știe cât sunt de sincere regretele celor care cer iertare pentru păcatele lor. (Luca 16: 15)

De altfel, Reforma a avut ca obiect și contestarea practicilor abuzive, printre care cea a indulgențelor. Biserica instituțională Romano-catolică susține că și atunci când păcatul este iertat, prin Sacramentul Romano-catolic, persoana vinovată trebuie să fie totuși pedepsită, fie pe pământ, sau după moarte, un timp ne specificat, în purgatoriu. Și totuși pedeapsa aceasta poate fi înlăturată prin plata unei indulgențe, ca un privilegiu acordat de Biserica Romano-catolică. (Catechism of The Catholic Church; 1471-73 <1994>) Indulgența poate fi totală, pentru întreaga pedeapsă, sau parțială, pentru o parte a pedepsei. Un membru al Bisericii instituționale Romano-catolice poate, de asemenea, să obțină o indulgență pentru o altă persoană, indiferent dacă aceasta din urmă este încă în viață sau nu.

Biserica instituțională Romano-catolică avea o avere atât de extraordinară, încât, în 1965, ea deținea 25% din întreaga proprietate imobiliară din S.U.A. După unele estimări, întreaga avere imobiliară a Bisericii instituționale Romano-catolice în S.U.A. ar fi de cca. 100 de miliarde de dolari. Warren Buffet, care este considerat cel mai bogat om al S.U.A. după unele estimări, are o avere de aproximativ 43 de miliarde de dolari, dar Biserica instituțională Romană-catolică are peste o mie de ani de activitate, pe când Buffet este doar în vârstă de 75 de ani. Warren Buffet a anunțat că va dona 37 de miliarde de dolari unor fundații de caritate, care sunt conduse de Bill Gates sau de membrii ai propriei sale familii. Nu știu cât donează Biserica instituțională Romano-catolică din S.U.A. dar știu că în lume, aceasta este implicată și în acțiuni de caritate. Cu toate acestea, a considera iertarea păcatelor ca pe o sursă de câștig prin vânzarea indulgențelor, nu a fost intenția lui Isus Cristos, care, cu multă generozitate, a oferit această putere urmașilor Săi. Rămâne însă să fie stabilit, cine sunt cu adevărat urmașii Săi. Acesta este și unul dintre motivele pentru care trebuie definită exact adevărata Biserică a lui Dumnezeu, pentru că numai în ea se regăsesc urmașii lui Isus Cristos. 

Coerciția, adică pedepsirea Creștinilor pentru păcate sau alte abateri de la regulile Bisericilor instituționale este un alt element de bază al instituționalizării. Anatemizarea, declararea ca eretic, excluderea din adunările creștine sunt simbolul puterii și autorității acestor instituții. Isus a cerut ca oamenii să nu se judece unii pe alții. Apostolul Pavel, ca orice ucenic care se respectă, a nuanțat mult această cerință. Mulți interpretează interdicția de a judeca, dată de Isus, ca pe o posibilitate practică de a judeca însă în anumite condiții, stabilite de Apostolul Pavel. După părerea mea, a nu judeca este o interdicție absolută, atunci când este vorba de delicte de conștiință. În fapt, orice judecată între Creștini este interzisă și chiar Pavel a recomandat să nu fie judecat nimic, înainte de vreme.

„De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va venii Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare își va căpăta lauda de la Dumnezeu.” [(1 Corinteni 4: 5); ref. 177 în Biblia Ortodoxă]

Tot Pavel ne spune:

„Nu știți că sfinții vor judeca lumea? Și dacă lumea va fi judecată de voi, sunteți voi nevrednici să judecați lucrurile de foarte mică însemnătate? Nu știți că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieții acesteia? [(1 Corinteni 6: 2-3); ref. 178 în Biblia Ortodoxă]

Care îngeri vor fi judecați de noi? Satana și îngerii lui au fost deja judecați la crucea Golgotei, după cum ne-a spus Isus. (Ioan 16: 11) Putea să fie judecat Satana la cruce și îngerii lui să nu fie judecați? Acest lucru mi se pare puțin probabil. Pe de altă parte, îngerii care au rămas cu Dumnezeu nu vor fi judecați de nimeni, nici chiar de Dumnezeu, pentru că ei au rămas într-o bună relație personală cu El. A fost cuprins Pavel de un elan retoric, când a dictat aceste texte și a scăpat din vedere ceea ce a spus Isus despre îngerii căzuți, care au și fost judecați, la cruce? Acest lucru este cât se poate de probabil.

De asemenea, Pavel a mai dictat și următorul mesaj:

„Ci v-am scris să n-aveți nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că își zice „frate,” totuși este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau bețiv, sau răpăreț; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncați. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecați pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Dați afară dar din mijlocul vostru pe răul acela.” [(1 Corinteni 5: 11-13); ref. 179 în Biblia Ortodoxă]

Este de datoria noastră să judecăm sau nu trebuie să judecăm nimic, înainte de vreme, adică până va veni Domnul? Textul din 1 Corinteni 4, cu verset 5, intră în coliziune cu textele din 1 Corinteni 6, versetele, 2 și 3 și cu textul din 1 Corinteni 5, versetele 11 la 13. Căți preoți sau pastori, din mâna cărora luăm împărtășania (cina) sunt hrăpăreți, adică lacomi, sau bețivi? Dar în orice caz, în această situație, N.T. ne lasă puțin perplecși; este interzis să ne judecăm aproapele sau este aceasta una din obligațiile noastre de Creștini? Pentru a afla răspunsul la această întrebare trebuie să ne întoarcem la învățătura lui Isus. El ne-a învățat să nu judecăm, punct. Toate abaterile și toate devierile în învățătura Creștinismului se datorează faptului că Bisericle corporatiste s-au depărtat de la învățătura fondatorului acestuia, adică Cristos și s-au pierdut într-o diversitatea de direcții în care învățătura Mântuitorului a fost dezvoltată. Două sunt direcțiile principale și anume una este dată de Iacov și cealaltă de Pavel. Petru a mers pe o direcție, oarecum între cele două, menționate. În ceea ce îl privește pe Ioan, în evanghelia sa și în epistolele sale, acesta a fost, după părerea mea, cel mai aproape de înțelegerea învățăturii lui Isus, așa cum El a intenționat-o.

Pavel are o foarte bună înțelegere a învățăturii Mântuitorului, dar pe alocuri se vede la el o subliniere a rolului său personal în cadrul mișcării creștine și mai ales o formă de autoritarism, care provenea din convingerea că o persoană, care a fost aleasă de Dumnezeu, cum a fost și el, nu poate greși. Pe de altă parte, el a fost acela care a încercat să adapteze primele adunări creștine la realitățile lumii, în care acestea existau și acest lucru nu era tocmai ușor. Mulți contestau autoritatea lui Pavel, motivat sau nu și el s-a simțit obligat să își apere pozițiile, câte odată, poate, cu prea mult elan sau zel. De asemenea, Pavel are un stil specific, prin care explică anumite teze prin sublinierea anumitor aspecte în dauna altora, deci nu face demonstrații perfect echilibrate. În același timp, toate scrierile lui trebuie studiate atent în legătură cu contextul în care au fost scrise și nu înțelese într-un mod simplist sau literal. Cu toate acestea, scrierile apostolului Pavel trebuiesc privite fără rezerve, atunci când acestea fac referire la natura divină din om și acesta este un aspect esențial al Creștinismului. La acest capitol, Dumnezeu i-a dat lui Pavel o foarte bună înțelegere, cu care sunt complet de acord și o susțin.

Mulți se vor întreba, pe ce bază critic eu scrierile apostolului Pavel, cine sunt eu să îmi permit acest lucru? Acest tip de întrebare este simptomatic pentru logica Bisericilor instituționale, care au încercat și încearcă să îngroape orice analiză obiectivă a scrierilor N.T., de teama ca un astfel de demers, să nu se soldeze cu o pierdere a posesiei pe care ele și-au asumat-o asupra unei anumite interpretări a textelor Bibliei. Cu toate acestea, există un precedent și anume atunci când Pavel l-a corectat pe Petru. Apostol nu înseamnă Dumnezeu, ci trimisul lui Dumnezeu și El oferă, prin toți trimișii Lui, o lumină sporită asupra învățăturii lui Cristos, în acord cu neliniștile celor care trăiesc în lumea de astăzi.

Toți membrii Bisericii celor născuți din Spirit sunt egali între ei și toți apostolii, învățătorii sau prorocii, sunt egali între ei și aduc un mesaj valabil, în primul rând pentru vremurile și persoanele cărora se adresează. Creștinismul nu este un fenomen mort, închis în dogme, doctrine sau epistole, el se mișcă, evoluează și înțelegerea lui trebuie de asemenea să țină pasul cu aceste evoluții. Apostolul Pavel nu poate fi egalat, în ceea ce privește activitatea și contribuția sa la răspândirea Creștinismului, dar în ceea ce privește învățătura pe care a dat-o adunărilor creștine, din vremea sa, aceasta trebuie înțeleasă și în contextul istoric respectiv. Așa cum spunea profetul Daniel, în vrmurile din urmă cunoștința va crește. De ce îl credem pe Pavel, dar nu îl credem pe Daniel? Eu îi cred pe amîndoi și mai cred, în baza luminii pe care am primit-o de la Dumnezeu, că este momentul unei reevaluări serioase a învățăturii creștine și de aceea îi invit pe cititorii acestei lucrări, să analizeze și să filtreze atent argumentația prezentată de ea. Cât despre mine personal, nu mă interesează decât înaintarea planului de mântuire a lui Dumnezeu și pentru aceasta sunt dispus să fac față celor mai aspre critici, dacă ele sunt bine motivate. În orice caz, nu m-aș fi apucat de o asemenea muncă niciodată, dacă nu m-ar fi chemat Dumnezeu la ea și pentru că vine de la El, consider, în ceea ce mă privește, că nu putea fi refuzată. Dacă mai continui în modul acesta, am să fac exact ceea ce făcea și apostolul Pavel, adică o să fac un exces de personalizare a mesajului lui Dumnezeu și pentru aceasta am să fiu criticat pe drept. Dacă acest mesaj va trezi, așa cum mă aștept, o vie dezbatere, sper ca ceea ce va rezulta, să fie o punere în discuție temeinică a argumentelor prezentate.      

 A judeca convingerile spirituale ale unei persoane și a aplica pedepse pentru că acestea nu corespund cu ale noastre, este împotriva Bibliei. Credincioșii Ortodocși care îi judecă pe cei Penticostali, sau credincioșii Penticostali care îi condamnă pe cei Romano-Catolici sau pe cei Ortodocși pentru convingerile lor, dovedesc, prin aceasta, că nu au înțeles spiritul Creștinismului. Am luat un exemplu dintre multele posibile. Trebuie să înțelegem bine, nici unii nici ceilalți nu au mai multă dreptate în probleme de doctrină. Afirm acest lucru, deoarece nu există un punct de referință obiectiv, static și unanim acceptat, în funcție de care să fie judecate lucrurile și toate părerile diferite au la bază credința, nu rigoarea științifică. Biblia este un punct solid de referință, dar ea nu conține doar o singură interpretare a credinței, ci în ea se găsesc elemente pentru mai mult posibile interpretări. Dovada este chiar existența acestor interpretări. A transforma părerile legate de credința religioasă, adică opiniile proprii, în reguli obigatorii, pentru toată lumea, este pur și simplu un abuz, dar este o normă foarte răspândită pentru corporațiile bisericești.

A judeca păcatele oamenilor este o absurditate, întrucât nu ne-a numit nimeni judecători și a lega sau dezlega păcatele, nu înseamnă a judeca oamenii pentru ele și a îi condamna. „Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” (Matei 7: 1) „De asemenea, Isus a spus: „Celorce le veți ierta păcatele vor fi iertate și celorce le veți ținea vor fi ținute.” (Ioan 20: 22-23)  Aceste cuvinte pronunțate de Isus Cristos nu pot reprezenta o contrazicere. A lega păcatele săvârșite de oameni, nu poate să însemne a judeca pe păcătoși pentru ele, căci Isus Cristos a interzis astfel de judecăți. Ce înseamnă a lega păcatele? Înainte de a lega păcatele, nu trebuiesc acestea judecate și nu implică legarea păcatelor în mod necesar și judecata pe care Isus a interzis-o? Cum se îmbină cele două principii? Se pot lega păcatele „orbește,” adică fără să fie judecate faptele și persoanele respective? Înainte de a pronunța o hotărăre de legare a păcatelor, nu trebuie ca persoana care săvărșește acest act, să se informeze detaliat asupra circumstanțelor în care s-au săvărșit ele și asupra persoanelor care le-au săvărșit? Nu trebuie, de asemenea, să asculte și cuvintele de apărare, negarea sau mărturisirea celui în cauză? Nu este aceasta o judecată? După părerea mea, a lega păcatele, adică a lua o hotărăre de refuz a iertării, pentru un anumit păcătos, în condițiile în care, așa cum a spus Isus, această hotărăre are efecte veșnice, adică rămâne valabilă și în fața lui Dumnezeu, este un act dramatic, care condamnă o anumită persoană la moarte veșnică. Întrucât soarta veșnică a oamenilor o poate hotărî numai Cristos, nimeni altcineva nu poate face o astfel de condamnare decât El personal.

Pentru abateri grave și vizibile de la morală, instituțiile bisericești îi exclud pe credincioșii care au săvârșit respectivele fapte, din rândurile lor. Dar oamenii respectivi, în asemenea momente, au nevoie mai mult decât oricine de suportul celor din jurul lor. Judecata ar trebui să o facă Dumnezeu, în toate cazurile, ceilalți semeni ai lor pot doar să îi compătimească și să îi ajute să se redreseze (Galateni 6: 1) Să nu uităm că Dumnezeu beneficiază de o preștiință, în baza căreia este în măsură să cunoască dacă cei care stau în picioare în momentul de față, vor sta până la sfârșit sau dacă cei care astăzi sunt căzuți se vor ridica și vor ajunge la destinație.

Bisericile instituţionale şi atitudinea lor morală în istorie

 înapoi la cuprins!

Atunci când au fost arși oameni de vii, în numele lui Isus Cristos, de către Inchiziție, de exemplu Giordano Bruno, decizia a fost luată de instituția bisericească și nu de Biserica celor născuți din Dumnezeu. Persecuția Evreilor sau vânătoarea de vrăjitoare, nenumăratele crime săvârșite în numele credinței creștine nu au nici un fel de amprentă spirituală, sunt săvârșite de o instituție bisericească, ce își proteja propriile interese, sau care le promova atunci când considera că ele pot fi realizate pe această cale. Templierii au fost uciși prin ordinul regelui Franței, Filip al VI le-a, folosindu-se de complicitatea Papei Clement al V le-a, după ce au fost arestați în data de 13 octombrie 1307, deoarece dețineau averi uriașe, care erau atrăgătore pentru rege. Filip al VI le-a însuși era foarte îndatorat Ordinului, datorită a trei împrumuturi pe care le-a făcut de la Ordin și nu le-a mai restituit. Papa a făcut jocul regelui, așa cum îi dicta propriile interese și, în 1311, a suspendat Ordinul, această suspendare rămânând valabilă până în zilele noastre. Între timp, mii de persoane au fost torturate și ucise și toate acestea s-au întâmplat în numele „purității” credinței creștine, care însă a fost murdărită, tocmai din cauza unor astfel de acțiuni barbare. Să nu uităm că oaia blândă, care ne îndeamnă astăzi la pocăință, a fost în trecut o fiară. Nu este vorba desigur de credința creștină, în esența ei, de mesajul curat și înălțător transmis de Isus Cristos, ci este vorba de „călcâiul de fier” care a strivit „grumazurile” celor care au crezut sincer în lumină, în numele doctrinelor unor Biserici instituționale. 

Tăcerea vinovată a unor instituții bisericești în fața masacrelor fascismului sau abuzurilor comunismului, sau chiar colaborarea cu aceste forțe, nu reflectă, în mod necesar, spiritualitatea creștină. Constatarea mea este că una dintre cauzele pentru care toate aceste abuzuri s-au produs, o reprezintă o citire „ad literam” a Bibliei. Litera omoară pe când Spiritul dă viață. Creștinii erau arși pe rug în baza textului care spune că anumiți oameni vor fi mântuiți, ca prin foc. (1 Corinteni 3: 14-15) Apostolul Pavel nu s-a referit la a da foc oamenilor la propriu, ci la o stare de spirit, generată de eventuale mustrări de conștiință, prin care unii trec atunci când greșesc neintenționat, în activitățile lor cu caracter spiritual și când realizează aceste greșeli.

Liderii Bisericilor instituţionale nu au competenţe speciale, atribuite de N.T.

 înapoi la cuprins!

Reprezentanții instituțiilor religioase creștine și-au asumat, de asemenea, administrarea simbolurilor Creștinismului. Botezul și Cina sunt acte de cult care își au originea în învățătura lui Isus Cristos și acestea au fost preluate de Biserică și instituționalizate și au devenit o componentă importantă a practicilor acesteia. Cu toate acestea, Isus nu a stabilit în nici un fel o normă, asupra celor care sunt îndreptățiți să îndeplinească aceste ritualuri și El însuși nu a botezat pe nimeni și nici nu a pus nici o limitare în ceea ce privește persoanele care să administreze aceste ritualuri. În instituția Romano-catolică a Bisericii Spirituale Unice sunt șapte sacramente, iar în instituția Ortodoxă a Bisericii celor înscriși în Ceruri, aceste ritualuri sunt numite taine. Nu este clar de ce sunt taine, de vreme ce Isus Cristos le-a făcut publice și le-a explicat semnificația. În toate celelalte instituții bisericești se practică mai multe sau mai puține din aceste ritualuri, dar oricare dintre ele se poate îndeplini fără nici o reținere, de către oricare Creștin renăscut spiritual, având sau nu, vreo funcție recunoscută în mod oficial. Oricare Creștin născut din nou este un preot și în această calitate, de preot, poate administra orice act simbolic sau ritualic creștin, cum ar fi: Botezul în apă, Cina, Căsătoriile, Ceremonialul de înmormântare etc. Nimeni altcineva, în afară de Dumnezeu, nu poate îndeplini Botezul cu Duh Sfânt, deoarece El oferă acest dar numai acelora care sunt pregătiți să îl primească și numai El este în măsură să aprecieze gradul fiecăruia de pregătire. Duhul Sfânt nu locuiește decât în temple umane curățite. (1 Corinteni 6: 19-20) De unde știm care sunt Creștinii născuți din nou? Isus Cristos ne-a învățat că după roadele lor îi vom cunoaște. (Matei 7: 15-20)

Nu există nici o precizare în N.T., în care să se arate că apostolii sau prorocii sau învățătorii sau ceilalți membrii ai Bisericii, enumerați de apostolul Pavel, ar avea o competență specială pentru exercitarea actelor de cult creștine. Dacă nu a făcut nici o deosebire și cineva trebuie să îndeplinească aceste acte, se înțelege că toți cei enumerați sunt competenți în mod egal, să le înfăptuiască. Întrebarea mea este: De ce preoții, aparținând de instituția bisericească Ortodoxă sau de cea Romano-catolică, sau pastorii din instituțiile Protestante și Neoprotestante au dreptul să îndeplinească actele de cult și preoții desemnați de N.T. nu au acest drept? Răspunsul cel mai direct este că monopolul asupra administrării actelor de cult este un mod ideal de a păstra puterea și influența instituțiilor bisericești asupra mari mase de credincioși.

Care ar trebui să fie scopurile Bisericilor instituţionale?

înapoi la cuprins!

În mod normal, instituțiile bisericești ar trebui să urmărească un singur  scop și anume mântuirea indivizilor, cu care sunt în contact și într-un cadru mai general, salvarea tuturor oamenilor. Aceasta este singura justificare a existenței lor. Mântuirea, fiind o vocație exclusiv pentru indivizi, instituțiile bisericești, ca atare, nu reprezintă nimic și nu au nicio valoare, decât în măsura în care răspund nevoilor spirituale concrete ale fiecărui individ. Ele, în sine, nu trebuie să fie obiect de reverență sau adorație, sub umbrela de „sfânta biserică” și din aceleași considerente, nici reprezentanții lor. Acești reprezentanți sunt frații și surorile noastre în Cristos, dacă ei sunt cu adevărat în Cristos, și dacă nu sunt în Cristos, ei sunt doar concetățenii noștri și nimic mai mult. Instituțiile sunt doar instrumente la îndemâna credincioșilor și nicidecum scopuri în sine. Individul uman este mai important decât orice instituție bisericească, fiindcă acesta este chemat să se transforme după chipul lui Isus Cristos. Instituțiile, ca atare, nu se vor transforma niciodată după chipul lui Cristos și nu vor ajunge la înălțimea plinătății staturii Sale, deoarece ele nu sunt oameni și nici Isus nu a fost o instituție sau organizație religioasă, ci a fost un om ca fiecare din noi. În multe cazuri, cei care conduc astfel de organizații religioase creștine, sunt cei mai versați în a prelua puterea și nu în mod necesar, cei mai dotați spiritual. Scrupulele pe care un om cu adevărat credincios le poate avea, nu stau în calea celor care doresc să fie puternici în această lume.

Este adevărat, credința creștină vine prin auzire și unul din locurile unde se poate asculta despre Dumnezeu este și în incinta clădirilor deținute de instituțiile bisericești, dar nu numai. Creștinii născuți din Dumnezeu, chiar dacă nu aparțin de nici o Biserică instituțională, sunt o sursă de informații despre El. Credința nu vine numai prin auzire, venea mai mult în felul acesta cu sute de ani în urmă, atunci când mulți oameni erau analfabeți și când Pavel a folosit această formulă; în ziua de astăzi, credința vine mai mult prin citire. Ascultarea nu este suficientă dacă nu este urmată de practicare, iar practicarea nu se poate face decât prin schimbarea naturii umane.

„Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimețând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 3-4); ref. 180 în Biblia Ortodoxă]

„Astfel credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos.” [(Romani 10: 17); ref. 181 în Biblia Ortodoxă]

„Fiți împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înșelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvântul și nu-l împlinește cu fapta, seamănă cu un om, care își privește fața firească într-o oglindă; și, după ce s-a privit, pleacă și uită cum era.” [(Iacov 1: 22-24); ref. 182 în Biblia Ortodoxă]

Bisericile corporatiste nu trebuie să încerce să își atragă și să își păstreze membrii, ele ar trebui doar să spună adevărul. Există un singur adevăr și multe interpretări ale acestuia. Există multe doctrine, dar cea mai importantă dintre ele este cuprinsă în foarte multe din textele N.T., care explică clar că practicarea credinței creștine se poate face numai cu condiția schimbării naturii umane și acest lucru se poate realiza numai prin nașterea din Dumnezeu. Acesta este „firul roșu” al învățăturii N.T., este miezul, este conținutul care îmbracă diferite forme, dar care este vizibil în fiecare dintre ele. Pavel, Petru, Iacov sau Ioan erau convinși asupra nevoii de a avea o relație personală cu Dumnezeu și de a fi condus de Duhul Sfânt. Fiecare din ei a subliniat nevoia de a ne lăsa cuprinși, inundați, de dragostea de natură divină.

 Oare nu se folosește Dumnezeu de mediile instituționale religioase și nu face El mai departe, în mod direct, ceea ce acestea nu reușesc să împlinească, în ceea ce privește mântuirea celor aleși? Dumnezeu însuși poate folosi Bisericile confesionale doar pentru a face pentru credincioși o introducere a elementelor de bază ale Creștinismului, mai departe conducând El însuși, în mod direct, pe cei care sunt ai Săi pe drumul perfecționării și renașterii spirituale. Fără îndoială că Dumnezeu dispune de o gamă foarte largă de mijloace, prin care își atinge țelurile Sale, dar adevărata Sa Biserică este doar una și cei care nu intră în ea, o fac și din lipsa cunoașterii exacte a principiilor Creștinismului. În zelul lor fierbinte pentru credința creștină, îndreptat într-o direcție greșită, mulți credincioși intră pe poarta cea largă, pe care le-o indică Bisericile instituționale și puțini sunt aceia care găsesc poarta îngustă a adevărului.

“Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.” [(Matei 7: 13-14); ref. 183 în Biblia Ortodoxă]

Se întrezărește parcă, în atmosfera din interiorul instituțiilor bisericești, prezența acelei tensiuni subtile între ceea ce îi învață Dumnezeu, în mod direct, pe credincioși și ceea ce sunt aceștia învățați de către corporațiile bisericești. Dacă unii vor rămâne pe calea pierzării până la sfârșit, este din cauză că nu au avut pregătirea spirituală, personală, pentru a discerne lucrurile. Zelul pentru învățătura și tradițiile Bisericilor corporatiste nu echivalează cu liniștea și siguranța pe care o poate da numai construcția care este așezată pe stânca vie, care este Cristos. (Matei 7: 24) Credincioșii născuți din Dumnezeu sunt doar partea văzută a unui izvor de înțelepciune, care trăiește în mințile lor. Cunoașterea, la fel ca și dragostea, trebuie să abunde. Cunoașterea doctrinelor este necesară pentru a ne putea exersa mintea în a formula, din punct de vedere rațional, părerile pe care le avem despre ceea ce este Dumnezeu. Acest tip de cunoaștere, dacă precede experiența spirituală directă, personală, adică cunoașterea de tip transcedental sau mistic, ne poate crea nenumărate dileme. Cunoașterea spirituală este un contact direct, în care ființa umană vibrează și se înfioară, fără frică, la atingerea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne atinge sufletele și în acel moment există un răspuns direct, înălțător, din adâncul ființei umane, care reacționează la contactul cu Duhul Sfânt, o bucurie și o speranță care trece dincolo de întunecimea mormântului. În faza următoare, mintea pune întrebări legate de Persoana lui Dumnezeu și începe procesul de cunoaștere, în care citirea N.T. este esențială. Citirea Bibliei trezește, la rândul ei, noi dileme ale căror posibil răspuns ar trebui să se afle în interpretările date de doctrine.

 Instituțiile bisericești pot juca un rol pozitiv, la fel ca și unul negativ. În ceea ce privește rolul pozitiv, ele reprezintă o oportunitate pentru răspândirea mesajului lui Dumnezeu. Este un rol extrem de important; nu li se poate trece cu vederea anumite ne realizări spirituale, dacă reușesc să îndeplinească acest rol? Nu este vorba despre a judeca sau condamna corporațiile bisericești, ci despre a prezenta o situație de fapt. Ceea ce am afirmat în legătură cu Biserica Spirituală Unică și Bisericile corporatiste,  este de altă natură. Am avansat ideea că Biserica celor născuți din Dumnezeu este o realitate spirituală, fără pată și fără zbârcitură și aflată într-o unitate perfectă. (Efeseni 5: 27; Ioan 17: 21) Aceasta este adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, toți cei care aspiră să facă parte din ea, nu trebuie priviți cu suspiciune, ci încurajați să se apropie de Dumnezeu, pentru a putea parcurge procesul nașterii din nou. Dacă o persoană care dorește să îl cunoască pe Dumnezeu, devine membru doar al instituției bisericești respective și nu parcurge procesul de naștere din nou, primul pas nu este de ajuns, pentru mântuire. Instituțiile bisericești sunt o anticameră, înainte de a intra, să spunem, în biroul principal. Dacă se oprește în anticameră, venirea în audiență nu își atinge scopul. De cele mai multe ori se trece și prin anticameră, dar nu acesta este scopul principal. Am spus-o de la început, că nu avansez ideea desființării instituțiilor bisericești, ele au un rol de jucat, dar în același timp, trebuie spus că finalitatea întregului parcurs creștin se găsește în Biserica celor născuți din Spirit.

Nocivitatea Bisericilor corporatiste constă în acea, că ele se prezintă ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ținând oamenii în anticameră și împiedicându-i astfel să ajungă la destinație. Este vorba despre o amăgire, o iluzie care ia locul realității. Este ca și cum secretara, care stă în anticameră, se prezintă pe sine ca fiind, să presupunem, directorul din biroul principal. În aceasta constă dificultatea privitoare la instituțiile bisericești, tendința de a uzurpa locul lui Dumnezeu și a se prezenta, pe ele însele, ca reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ. Conducătorul uneia dintre ele chiar se prezintă ca locțiitor ai lui Dumnezeu pe pământ: “Vicarius Filii Dei.” Coroana papală este formată din 3 coroane suprapuse, împodobită cu diamante în amintirea a 3 regi arieni, doborâți, în luptele avute cu ei: regele Herulilor, al Ostrogoților și cel al Vandalilor 508-538 e.n. Pe coroana papală scrie: „Vicarius Filii Dei” care, în traducere, înseamnă „Locțiitorul Fiului lui Dumnezeu.” Această caracteristică, nu se aplică însă numai Bisericii instituționale Romano-catolice, ci tuturor instituțiilor Bisericești, deoarece principiul este același și anume exercitarea unei autorități, care nu le aparține, în numele lui Dumnezeu. Prin interpretările obligatorii, pe care le dau Bibliei, prin aceea că se prezintă pe ele ca un scop în sine, ca un învățător divin, singurul în măsură să îi conducă pe credincioși, prin aceea că încearcă să ghideze conștiințele în locul Duhului Sfânt, toate Bisericile instituționale se reprezintă ca un locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ.

 Orice organizație religioasă creștină care exercită autoritatea spirituală asupra conștiințelor umane, în locul și în numele lui Dumnezeu, își atribuie o funcție care nu îi aparține, deoarece Capul Bisericii este Isus Cristos și numai el este în măsură să conducă Biserica Sa. Orice mediere, orice mijlocire care se interpune între credinciosul individual și Cristos și împiedică, sau deturnează, în modul acesta, contactul direct și ne mijlocit între om și Dumnezeu este un element al religiei instituționale este o caracteristică a corporațiilor bisericești care se folosesc de numele lui Dumnezeu, pentru a dobândii o putere și influență proprie. 

Instituțiile bisericești sunt utile, atâta vreme cât îndeplinesc misiunea la care au fost chemate și anume să îi îndrepte pe oameni direct la Isus Cristos. Ele nu au dreptul nici să judece, sau să condamne, nici să excomunice sau să excludă persoanele de la mântuire. Ele nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ci doar un centru de pregătire, asistență și consiliere, pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică pentru Biserica Spirituală Unică. Atâta timp cât instituțiile bisericești își asumă această funcție și nu și-o depășesc, ele sunt utile și chiar necesare. Ele nu sunt decât o etapă intermediară, etapa finală fiind apartenența la Biserica celor înscriși în Ceruri, adică la colectivul celor salvați. Dacă, însă, etapa intermediară se reprezintă în mod greșit, adică Bisericile confesionale se prezintă ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu și, în realitate, lucrul acesta se produce în mod curent, oamenii sunt mințiți, pentru a nu fi scăpați de sub controlul organizației și opriți să ajungă în mod personal la Dumnezeu. Mântuirea este personală și fiecare trebuie să parcurgă traseul “căii înguste” care trece, de multe ori, pe la Bisericile corporatiste dar stația finală este Biserica celor născuți din Dumnezeu. Cei care vor coborî din vehicule cu o stație mai devreme, nu vor ajunge la destinație.

Orice Biserică instituțională care se prezintă pe sine, ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu, comite o fraudă, înșeală pe cei cărora li se adresează și își arogă, în mod ne justificat, atribute care nu îi aparțin. Instituțiile bisericești sunt deci utile, dacă se declară ceea ce sunt în realitate, dacă își recunosc limitele și își îndeplinesc funcțiile în aceste limite. Ele pot vorbi oamenilor de Dumnezeu, îndeplini ritualuri cultice și mai presus de orice, funcția lor este aceea de a le explica oamenilor că spiritualitatea creștină presupune, în mod obligatoriu, o relație personală între om și Dumnezeu. Cum este posibil să existe totuși Biserica celor născuți din Dumnezeu, dacă Bisericile instituționale nu și-au îndeplinit niciodată funcțiile? Aici, răspunsul pe care îl dă Biblia este foarte clar. Mesajul salvării personale vine direct de la Dumnezeu, este transmis de credincioșii care aparțin de Biserica celor născuți din nou întregii lumi și de asemenea, este preluat și de către instituțiile bisericești. Prin urmare, Bisericile corporatiste depind de Biserica celor născuți din Dumnezeu și nu invers.

Clădirile sunt necesare, nu pentru funcționarea Bisericii celor născuți din Spirit, deoarece clădirile sale sunt chiar oamenii, dar ele sunt folositoare ca centre de pregătire, asistență și consultanță pentru Biserica celor născuți din Dumnezeu. Este adevărat că înainte de a se construi biserici, adunările creștine se țineau în casele particulare (Coloseni 4: 15) Clădirile publice pot fi folosite ca centre de pregătire, asistență și consultanță pentru Biserica celor născuți din nou, dar ele nu sunt locașuri sfinte unde se întâlnește Dumnezeu cu oamenii, așa cum era Templu în V.T. Noi înșine, fiecare dintre noi suntem o clădire a Bisericii celor născuți din Dumnezeu, iar clădirile publice, sau casele particulare, sunt doar centre de pregătire, asistență și consultanță, pentru aceasta.

Toți cei care sunt scriși în cartea vieții, încă de la întemeierea lumii sunt în grija personală a lui Isus și conduși către mântuire de El personal. În cazul în care Bisericile corporatiste, totuși, nu își îndeplinesc funcțiile, Cristos lucrează direct cu persoanele în cauză și declanșează procesul nașterii din nou. Instituțiile bisericești, însă, rămân responsabile chiar și în acest caz, pentru prezentarea corectă a unor adevăruri generale ale Creștinismului. După ce faza aceasta este parcursă, s-ar putea numi catehizare, apare o luptă deosebit de subtilă pentru conștiințele oamenilor. Instituțiile vor încerca să îi transforme pe credincioși în fideli discipoli ai lor, iar Cristos îi va aduce în Biserica celor născuți din Spirit, pe aceia care sunt scriși în cartea vieții încă de la întemeierea lumii. Există Creștini care nu sunt înscriși în cartea vieții? Biblia ne spune că mulți sunt chemați și puțini sunt aleși. Alegerea nu se face în baza unor merite personale, ci a unei disponibilități proprii fiecărui individ și în baza meritelor lui Cristos. Poate cineva să fie un om cucernic, care merge constant la “Biserică,” ține posturi, face binefaceri și totuși să nu fie mântuit? Toate aceste fapte nu înlocuiesc nașterea din Duh și să ne amintim că nimeni nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu, dacă nu se naște din nou, adică din apă și Duh Sfânt. (Ioan 3: 3)

Două drumuri care se vor despărţi

 înapoi la cuprins!

Scopul acestei lucrări este de a curăța și separa lucrurile, astfel încât adevărata imagine a lui Dumnezeu să apară clară precum și înțelesul a ceea ce înseamnă Biserica Lui neîntinată. Am fost tentat să vorbesc, inițial, doar despre latura spirituală și despre cea instituțională, ca despre două dimensiuni ale aceleași Biserici, dar acest lucru nu ar fi explicat pe deplin configurația reală a celor două entități și nici conflictul latent existent între ele, care va duce, în final, conform cărții Apocalipsa lui Ioan, la despărțirea lor. În acest caz nu aș fi folosit aceiași termeni pe care îi folosește Biblia și cred că nu aș fi respectat voia lui Dumnezeu. Cele două organisme au un început diferit, Biserica Spirituală Unică, odată cu evenimentul Cincizecimii și Bisericile instituționale, începând cu anul 313 e.n. și continuând cu Sinodul de la Nicea, în anul 325 e.n. și cu alte etape din dezvoltarea lor. Ele au și un sfârșit diferit. După înălțarea lui Isus Cristos la ceruri și până în anul 313 e.n., avem o perioadă de tranziție, în care Biserica ce avea un puternic caracter spiritual, a acumulat treptat elemente de organizare umană, de tip corporatist, și aceasta prin aducerea împreună a unor oameni care urmăreau aceleași interese, religoase, politice și economice. Aceste elemente au contribuit la schimbarea caracterului ei odată cu oficializarea și instituționalizarea acesteia, în cadrul Imperiului Roman.

La modul general, nu am nimic împotriva ideii de instituție socială, ca atare, și sunt convins că multe astfel de instituții, reglementate prin lege, sunt mai mult decât necesare pentru buna funcționare a societății. Le recunosc importanța existenței lor în societate, cu atât mai mult cu cât, în lipsa lor, instaurarea haosului social ar pune într-un pericol grav și pe membrii Bisericii celor născuți din nou. Personal, cred într-o ordine socială democratică. Sunt însă categoric împotriva confuziei care se face, pe de o parte, între instituția Bisericii și pe de altă parte între realitatea spirituală a acesteia. Cea din urmă este un tărâm al libertății și al unor conștiințe atinse de puterea lui Dumnezeu.

Orizontul care se deschide unor minți spiritualizate, este unul care nu poate fi circumscris în limitele înguste ale regulamentelor și reglementărilor clericale. Este un tărâm al libertății, nereglementat prin lege, în care spiritualitatea umană poate, ca să mă exprim metaforic, zbura cu viteza luminii, fără să fie interceptată de nici un radar și fără să primească amenzi. M-am referit desigur la „radarul” clerical. Nu este nevoie de regulamente, care să îngrădească aspirația spiritelor umane către libertate și lumină. Nu există limită pentru agape, dragostea spirituală a lui Dumnezeu, ea merge dincolo de moarte. Principiul fundamental creștin nu este o regulă, o lege care prin natura ei să îngrădească și să separe, ci este unitatea care, atunci când se produce, degajă multă energie spirituală. Unitatea nu înseamnă depersonalizare, reprezintă doar renunțarea la egoism.

Nici o singură Biserică instituțională, considerată în structura sa organizatorică, nu va face obiectul salvării promise de Isus Cristos. Salvarea este oferită indivizilor nu instituțiilor. Desigur că persoane aparținând acestora vor fi salvate. Ce va face diferența? Distanța dintre adevăr și minciună, dintre ipocrizie și sinceritate. Vor fi salvați și cei care nu aparțin de nici o instituție bisericească, deoarece salvarea nu vine de la ele ci de la Dumnezeu.

Multe Biserici instituționale au pretenția că sunt organizate după un model divin, adică urmează prescripțiile stabilite de Isus Cristos, pentru organizarea lor. De ce afirm că sunt organizații umane și nu divino-umane? În ciuda faptului că ele sunt bazate, în mod formal, pe învățăturile lui Isus Cristos și multe din funcțiile din ierarhia lor sunt prezentate ca având originea în Biblie, ele rămân totuși organizații umane din punct de vedere organizatoric. Ele au fost înființate sau instituționalizate de oameni, de exemplu Împăratul Constantin pentru Biserica corporatistă Romano-catolică, diverse sinoade sau modalități de înființare a  multitudinii de confesiuni creștine. Fiecare denominațiune are propria ei istorie și propriul ei început, dar lucrarea de față nu permite, prin extensia ei limitată, o prezentare detaliată a acestora. Conducătorii Bisericilor corporatiste nu sunt aleși direct de Dumnezeu, ci sunt nominalizați în urma unor alegeri libere. Misiunile sunt hotărâte de conducerea acestor corporații bisericești. Capul acestora este un patriarh, un papă, un arhiepiscop, sau un președinte de cult.  

 Este adevărat că latura instituțională a Bisericii celor născuți din nou, adică Bisericile instituționale, există pe seama existenței Bisericii celor Aleși și în numele ei, dar nu este legată armonios de aceasta. Este o prelungire administrativă care s-a format din considerente oarecum străine vieții spirituale. Încă din Imperiul Roman, Biserica a fost considerată o componentă de bază a societății și din această cauză s-a considerat necesar ca ea să fie organizată după modelul altor instituții ale statului. Aceasta presupunea exercitarea puterii și autorității în mod organizat.

Cine este cel mai mare în Biserica lui Dumnezeu?

 înapoi la cuprins!

Atunci când ucenicii au vrut să stabilească care este cel mai mare între ei, Isus le-a spus că cel mai mare este servitorul celor mai mulți. Autoritatea de tip uman este o autoritate de tip instituțional, în care un individ sau un grup de indivizi comandă sau recomandă, cu autoritate, celorlalți ce trebuie să facă sau să nu facă, în numele puterilor și competențelor acordate lor, de instituția în care funcționează. Există, fără îndoială, în același timp și o autoritate morală, bazată pe experiență și cunoaștere și ar trebui să existe și o capacitate de recunoaștere a acestor valori, dar ea nu trebuie, în nici un caz impusă, deoarece principiul fundamental al vieții spirituale este libertatea de conștiință. Numai ceea ce vine de la Dumnezeu cu adresă personală, sau este recunoscut în mod personal, ca venind de la El, poate face obiectul unei asumări conștiente, angajate și responsabile. Există și mesaje colective, care trebuiesc asimilate personal și care trebuiesc recunoscute de fiecare individ în parte.

Pe de altă parte, esențial pentru existența unei instituții este ierarhia sa. Bisericile instituționale funcționează după același principiu. De exemplu, într-o Adunare Creștină Baptistă sau Penticostală există un comitet al instituției respective, care ia decizii nu numai cu privire la activități organizatorice sau financiare, dar și cu privire la așa zise abateri, pe care anumiți Creștini, înscriși în registrele lor de membri, le-au făcut. La rândul lor, aceste comitete sunt coordonate de un pastor și în interiorul lor nu puține sunt luptele intestine.

„Apoi le-a venit în gând să știe cine dintre ei ar fi cel mai mare. Isus le-a cunoscut gândul inimii, a luat un copilaș, l-a pus lângă El și le-a zis: <<Oricine primește pe acest copilaș, în Numele Meu, pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Fiindcă cine este mai mic între voi toți, acela este măreț>>.” [(Luca 9: 46-48); ref. 184 în Biblia Ortodoxă]

„Apoi au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: <<Despre ce vorbeați unul cu altul pe drum? >> Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să știe cine este cel mai mare. Atunci Isus a șezut jos, a chemat pe cei doisprezece, și le-a zis: <<Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toți și slujitorul tuturor! >>.” [(Marcu 9: 33-35); ref. 185 în Biblia Ortodoxă]

„Între apostoli s-a iscat și o ceartă, ca să știe care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare? Isus le-a zis: <<Împărații Neamurilor domnesc peste ele; și celor ce le stăpânesc, li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiți așa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie cel mai mic; și cel ce cârmuiește ca cel ce slujește. Căci care este mai mare; cine stă la masă, sau cine slujește la masă? Și Eu totuși, sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește la masă>>.” [(Luca 22: 24-27); ref. 186 în Biblia Ortodoxă]

„În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus, și L-au întrebat: <<Cine este mai mare în Împărăția cerurilor? >> Isus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor, și le-a zis: <<Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor. De acea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor>>.” [(Matei 18: 1-4); ref. 187 în Biblia Ortodoxă]

Dacă ar fi după oameni, aceștia ar împărți încă de aici de pe pământ Împărăția Cerurilor. Ar începe să vândă și să cumpere locurile din viitor și ar transforma totul într-o mare afacere. Mai mult, unii ar fi în stare să dea la o parte pe semenii lor, pentru ca să își asigure un loc privilegiat în Ceruri. Ar stabili cine să fie șefi și cine subordonați și cine să fie cel ma